Volumul de versuri „Regatul fetelor cu părul lung” de Crisula Ștefănescu este o sui-generis „Cântarea cântărilor” inversă, în sensul că fermecătoarele poeme, cu valoare de veritabili psalmi de dragoste, nu sunt scrise de înțeleptul rege Solomon pentru aleasa inimii sale Sulamita, ci de aceasta pentru iubitul și regele ei. Autoarea/ Sulamita își mai asumă cu indicibilă voluptate, într-o continuă, neistovită erupție vulcanică de senzorialitate/ senzualitate și scenariul erotic, mitic, al celor „O mie și una de nopți” ale Șeherezadei.
Versuri incendiate de senzorialitatea acută, tipic feminină, au scris o galerie întreagă, strălucită, de importante poete, situate la cote înalte în istoria poeziei românești, de la Maria Banuș și Magda Isanos, până în zilele noastre.
Astfel, valorosul critic și istoric literar, Ion Rotaru, în monumentala sa „O istorie a literaturii române”, vol. III, Editura Minerva, București, 1987, apreciază exact, cu justețe, că autoarea volumului „Țara fetelor” (1936) scrie „versuri de un inefabil senzorial și senzual feminin cu totul inedit până la acea dată în poezie”, iar despre poezia Magdei Isanos, din cele două volume – „Poezii” (1943) și „Cântarea munților” (1945) scrie, analizându-i una dintre poezii, „Bărbatul intră în casă, umple odaia și inima femeii, care îl înfășoară candid cu privirile și gândurile, admirându-i și dorindu-i bărbăția cu acel senzualism suav, nemărturisit, stare de spirit neîntâlnită până acum în poezie: „Umplând încăperea și inima toată/ bărbatul veni de-afară, din zloată;/ glasul lui mare făcu să se sperie focul./ Suduia lepădându-și cojocul,/ Parcă-ar fi un stejar stufos,/ gândii în taină, dar era frumos/ …/ Doamne, fă-mă Dalila, vicleană,/ când o da geană prin geană,/ să-i aflu taina și să-l robesc/ visului meu pământesc” („Bărbatul”).
În descendența unor asemenea poete de marcă și viguros talent și a unei poezii de o elevată factură, Crisula Ștefănescu vine, totuși, cu un discurs liric de o pregnantă, subliniată originalitate, dată de franchețea și totala, impresionanta sinceritate a atitudinilor lirice fruste, necenzurate de trucate, false pudori, de strategii și tactici feminine de seducție, secrete, tăinuite cu o neadormită luciditate.
Dacă la Magda Isanos regretatul critic și istoric literar Ion Rotaru percepea, cu gust estetic cultivat și îndelung experimentat, un „senzualism suav, nemărturisit (s.n.)”, Crisula Ștefănescu nu numai că își mărturisește frust inefabilele, dumnezeieștile trăiri „pământești”, le și clamează, pur și simplu, fără nicio reținere, cu o voluptate și o intensitate afectivă rare, delirant, tulburător.
Cu un încântător poem se deschide volumul Crisulei Ștefănescu, bijuterie lirică memorabilă, care împrumută creator matricea stilistică a psalmilor din „Cântarea cântărilor”, prozodia și vraja incantatorie, de litanie, care ridică enunțul la rang suprem de ritual sacru al iubirii, într-un registru emoțional ce are ca dominantă focalizantă, puternic iradiantă, o patimă rară, nemărginită, a dăruirii până la uitare de sine și sacrificiu pe altarul iubirii: „Vino, vino!/ Trupul meu întru ospăț te așteaptă/ și-n taină numai pentru tine rodește./ Cine, cine să-i culeagă rodul,/ dacă nu vii?/ Cine?” Într-o viziune animistă, panteistă, la împlinirea ritualului amintit sunt invocate să contribuie elemente semnificative ale cadrului natural: „Vino!/ nimeni și nimic/ să nu te abată din drum,/ stelele să-ți lumineze calea/ și vântul să te mâne din spate/ pe drumul ce duce la mine”.
Ca să se încheie cu dezlănțuitul, delirantul scenariu al rugului de dragoste aprins: „Vino, vino!/ Numai vorbe de dragoste/ vor țâșni dintre buzele mele,/ cuvintele-mi vor fi lapte și miere/ și trupul meu, azalee,/ sub mângâierile tale va înflori.// Te voi așeza într-un jilț/ cu spătarul înalt/ și din trupul meu îți voi face palat./ Regele meu vei fi,/ ca un adevărat rege vei domni,/ ca soarele acolo sus,/ ca un rege peste-un regat/ cu un singur supus”. De remarcat simplitatea cu care sunt sugerate intensitatea și tensiunea chemării de dragoste și așteptării, doar prin repetiția „Vino, vino!”, reluată și la începutul fiecărei strofe; frumusețea frisonantă, răvășitoare, a „înfloririi … timpului …” „sub mângâierile” iubitului, face de prisos orice rostiri admirative, este indicibilă.
Intensitatea eruptivă a trăirilor încorporate acestor psalmi ai iubirii astrale, ideale, potentată cu rafinament aluziv de excepție, atinge frecvențe atât de înalte, încât iubitei îi este indusă mitica idee a înfăptuirii îmbrățișerii absolute ale celor două părți inițiale, de la vârsta Creației, ale androginului: „Atât de aproape ești/ că am și uitat/ unde începi tu/ și unde sfârșesc eu.// Atât de aproape ești,/ încât în oglindă,/ în imaginea reflectată,/ umbrele noastre/ nu se deosebesc/ una de cealaltă./ Atât de aproape,/ că gândul tău/ e numai un ecou/ al gândului meu”. („Atât de aproape”).
Același motiv tematic generos este reluat în ipostaze și cu implicații sugestive diferite și în alte poeme, dintre care ne oprim doar la „Un visător de-ai fi”, pentru prospețimea și expresivitatea imagisticii sale cu inspirate note aforistice: „De-ai fi actor/ care nu mai distinge/ hotarul dintre el și rol,/ un visător de ai fi,/ ce nu mai poate să despartă/ un vis de cruda realitate,/ și înc-ai ști că tot ce-i între noi, […] e mai greu de separat/ decât un om de umbra lui” (s.n.).
Volumul „Regatul fetelor cu părul lung” recomandă convingător, cu argumente incontestabile, o poetă de înaltă clasă.