Visi Ghencea

Cu ani buni în urmă, n-am fost într-o relație confortabilă cu VISI GHENCEA. Am intrat premeditat în coliziune cu el, atacându-l public, din nevoia mea subiectivă de a mă afirma. Nu puteam să mă leg de un ilustru anonim… „Am sărit la gâtul” unui intelectual consacrat, fiindcă eram un aspirant la glorie, aveam o dorință meschină să afrontez toate mărimile din acest târg secular, de la politicieni până la oameni de cultură. Dacă în privința politicienilor, în mare parte, demersul meu a fost îndreptățit, în ceea ce-l privește pe Visi Ghencea, „agresiunea” jurnalistică pe care am comis-o în acei ani avea alt sens, ce-i drept cam subversiv și, uneori, nu foarte onorant: acela de a atrage atenția cititorilor asupra mea!

Visi Ghencea avea și glorie și puterea cuvântului public – cât cuprinde… Din această cauză, nu mi-a răspuns la nenumăratele mele provocări decât o singură dată, și atunci la îndemnul unor intriganți care nu ajunseseră la struguri. Visi Ghencea se prefăcea că nu observă afronturile mele. Mai mult, m-a ținut la curent cu toate evenimentele culturale din județ (făcându-mi gratuit anumite servicii la ziar) și cu toate concursurile de literatură din țară, încurajându-mă să particip la acestea, eu câștigând astfel trei premii naționale: la epigramă (Reghin), la proză (Bolintin Vale) și la poezie (Băbeni – Vâlcea). Sinceritatea și bunăvoința lui față de mine au mers până acolo, încât mi-a descris odată – cu lux de amănunte – cum am fost „lucrat” la Slatina, ca nu cumva să fiu premiat la concursul de poezie „Ion Minulescu”.

Relația noastră intrase în normalitate, mai ales că aveam prea mulți prieteni comuni, care n-au acceptat de la început gâlceava pe care eu o provocasem fără un fundament obiectiv. Până la urmă, tot public, am acceptat că Visi Ghencea este un „spion” plantat de destin, în diferite instituții post-comuniste, cu misiunea aproape divină de a salva tot ce se mai putea salva din spiritualitatea acestor locuri sudice. Dacă adevărul absolut îl oferă doar religia, ideea de libertate prin artă, ideea de nemurire și de restituire a tradițiilor confiscate de toți căpcăunii roșii (ante și post-comuniști), toate acestea țin de un domeniu special: cel al administrării CULTURII. Domeniu pe care Visi Ghencea l-a stăpânit cu brio!

Era născut pentru această misiune, nu cred că a învățat undeva anume ca să poată intra cu atâta ușurință și profesionalism în ritualurile precreștine ale Călușului, în deslușirea sensurilor și semnelor credințelor strămoșești, cu referire la Strigoi, la Iele, la Păzitul Fântânilor, la obiceiurile de nuntă, la înmormântare… Era un artist fotograf desăvârșit, poet, critic de artă, ziarist, regizor, actor etc. Avea un CV impresionant, pe care mi-l arăta – uneori – în taină, recomandându-mi să fiu serios și consecvent, pentru ca – la rându-mi – să-mi îmbogățesc și eu CV-ul. Dar, mai presus de toate, a fost un bun manager în domeniul cultural.

El nu a fost CEVA, el a fost și a rămas, prin ceea ce ne-a lăsat, CINEVA! Datorită lui, fibra culturală a acestui județ n-a fost distrusă definitiv, deși atât Marin Ionică cât și Jenel Copilău (șefii lui politici) habar n-au avut și habar n-au ce înseamnă libertatea prin cultură a unui județ.

Visi Ghencea s-a strecurat cu abilitate prin toate stupiditățile sistemelor politice din 1990 încoace, reușind să păstreze tradiția cât mai puțin alterată, dar și să planteze piloni noi, fondând Societatea Culturală „Eugen Ionescu”, Centrul Internațional al Absurdului (simptomatică denumire pentru Slatina), Teatrul „Eugen Ionescu”, nemaivorbind de eforturile sale de stimulare și promovare a talentelor acestui județ, un județ în care comuniștii au fătat, și după 1989, tot comuniști.

Aș îndrăzni să mai spun ceva. Unele din cronicile care au apărut în presa locală, în timpul vieții sale, dar și după ce el a trecut Apa Aheronului, cu luntrea lui Caron, mi s-au părut mincinoase și ipocrite. E o impresie personală, care-mi aduce aminte de versurile lui William James Linton (1850):

„O pagină din The Times diavolul citi

Și imediat ziarul cât colo-l azvârli.

– Oi fi eu cel mai mincinos, se văicări,

Dar ăștia chiar m-au întrecut în a minți!”

Pe Visi Ghencea nu l-au iubit politrucii, nici Marin Ionică, nici Jenel Copilău, nici Darius Vâlcov, nici Paul Stănescu… Nu l-au înțeles, pentru că ei nu au nimic comun cu arta și cu tradiția județului Olt. Politrucii aveau nevoie de el pentru a le rezolva unele probleme electorale și de imagine, iar Visi făcea în așa fel încât – servindu-le parțial interesele, reușea să mai rezolve câte ceva și din proiectele sale culturale. Din acest motiv l-a iubit un județ întreg. Intelectualii, dar și oamenii simpli. Pentru că, prin tot ce făcea el, chiar și prin compromisuri, căuta să mai pună o cărămidă la temelia culturii județene.

Mi-aduc aminte cu câtă înțelepciune i-a răspuns lui Jenel Copilău la una din grosolăniile acestuia. Eram mai mulți în incinta Consiliului Județean, la ieșirea din Sala Mesei Rotunde, de acolo unde se țin ședințele care decid soarta acestui județ. Ziariști gălăgioși și ziariste care fumau savant, iar într-un colț, Jenel Copilău, subsemnatul, Visi Ghencea și Alin Dorobanțu, șeful Ziarului de Olt. La un moment dat, Copilău îi spune frontal acestuia:

„– Băi, Visi, tu minți sau mănânci căcat?”

Marele Președinte era atât de fericit că a scos această perlă underground pe gaura gurii, de parcă i-ar fi citat pe Sheakespeare sau pe Platon.

Visi Ghencea a avut o ezitare, părea încurcat rău de cataclismul vituperat de Copilău, dar – atunci când credeam că a încremenit pentru vecie – i-a răspuns Mai-marelui surâzând: „Știți ce, d-le președinte, sunt tare curios cum ați răspunde d-voastră la această întrebare, dacă v-aș pune-o eu!” Am început să râdem, iar Copilău – rușinat pe moment – s-a făcut că plouă. L-a bătut prietenește pe umăr și a schimbat subiectul… Cred că și-a dat seama de mitocănia înfăptuită…

Visi Ghencea își aproba de multe ori șeful, tocmai pentru a face apoi cum credeau el și colaboratorii săi de cuviință, simulând supunerea – fiind, în fond – un om puternic și un inamic al proștilor cocoțați fără niciun merit real în fruntea bucatelor.

Conform învățăturii creștine, sufletul cu trupul se nasc odată, dar mor separat. „Ce rău îi pare sufletului după trup, atunci când vine clipa despărțirii”, spunea părintele Stăniloae.

Sufletul lui Visi Ghencea se plimbă nestingherit printre noi, influențându-ne, arătându-ne, în continuare, calea mântuirii prin cultură și trimițându-ne copiii la concursuri, prin țară…