Ies, din când în când, din colivia orașului, pentru a mă pierde, în natură… Acolo unde nu sunt limite ale privirii, gândului, speranței…
Așa se face că mă odihnesc, pe o piatră cu forme domoale, de culoare alb-ivoriu, pe marginea apei Lotrului, străjuită de arinii desfrunziți…
E începutul primăverii! Privind intens, la apa râului, îmi dau seama că și ea curge, precum viața… Când limpede și liniștită, când, împiedicându-se de vreo piatră sau buștean. Uneori, se învolburează și, înfuriată, spumegă. Apoi, iar se liniștește și iar se înfurie… Nici drumul vieții, asemena celui al apei râului, nu poate fi lin, de la început, până la sfârșit, de la izvoare, până la vărsare…
Chipul, oglindit în limpezimea apei, îmi este senin. Semn că apa… vieții e liniștită. O ultimă frunză, uscată, uitată pe ramura unui copac, este desprinsă, de vântul care a început să bată și, odată așezată, alunecă pe firul apei. Trebuie să se ducă la vale… Mugurii ieșiți deja vor plezni, în curând. Și alte frunze vor prinde formă și culoare. Așa este mersul lumii, ceva trebuie să plece, pentru ca altceva să îi ia locul. Și noile frunze vor fi, apoi, în bătaia vântului.
Dintotdeauna, m-am regăsit în fragilitatea, dar și în zbuciumul unei frunze. Simt, în unduirea acesteia, tânguirea sufletului meu. Când vântul adie ușor, frunza dansează prin aer, grațios. Însă, când începe furtuna, începe și zbaterea ei. Se ridică spre cer, coboară, se așază, pentru câteva clipe, să se odihnească, și vântul iar o ridică și ea iar se înalță.
Mă ridic și eu, de pe piatra mea rece, pe care am adăstat, o vreme, pentru a simți miracolul naturii. Alunec ușor și mă dezechilibrez. Reușesc să mă prind de trunchiul unui copac, pe care îl îmbrățișez, cu toată forța și… cu toată dragostea. El a fost, pentru o clipă, speranța mea de a nu mă prăbuși cu totul… definitiv. Îl strâng, atât de tare, încât îi simt sufletul, acea sevă ce îi întreține viața. Vrând să îi mulțumesc, pentru sprijinul său, îmi ridic ochii spre coroana-i, pe care se sprijină albastrul cerului și de unde tocmai și-a luat zborul un vultur.
Este atâta liniște și echilibru, în zborul maiestuos al acestuia spre înălțimi, încât îți dă încredere că și tu poți zbura, că și tu poți aspira, spre frumusețea înălțimilor. Că te poți ridica, după ce ai căzut.
Ca și apa râului, ca și frunza dusă de vânt, omul, de-a lungul existenței sale pe pământ, cade și se ridică și iar cade, și iar se ridică. Dar cât de frumos spunea cineva: „Mai bine cazi, de câteva ori, decât să nu zbori niciodată!”
Prof. Elena Sîrghie
