Print this Post


MĂ ÎNDEAMNĂ MORȚII SĂ ROSTESC ADEVĂRUL

Constantin SOARE

MĂ ÎNDEAMNĂ MORȚII SĂ ROSTESC ADEVĂRUL

PRECUVÂNTARE

Motto: „Comuniștii au vrut să ne facă fericiți cu forța: să fiți fericiți că vă ia mama dracului! Adică, să mănânci bine, să dormi bine, și la loc comanda!” (Petre Țuțea)

Autorul acestor dezvăluiri, Constantin Soare, cel care a primit titlul de „Cetățean de Onoare” al orașului Motru, dar și multe alte diplome și recunoașteri naționale pentru eroismul său, a fost, fără îndoială, un luptător anticomunist, chit că inamicii și detractorii săi, luptători doar cu vorba, cu moaca și cu tupeul, s-au străduit – din toate puterile – să-i disimuleze meritele. Și să-l îmbrace în hainele vărgate ale unui deținut de drept comun, ale unui hoț și infractor de rând, așa cum – de fapt – îl catalogase în epocă justiția lui Ceaușescu.

carte coperta ma indeamna mortii sa rostesc adevarulIstorisirile sale sunt alcătuite din două episoade istorice importante: primul episod cuprinde dezvăluiri în premieră, cu privire la Revolta minerilor de la Motru, din 19 octombrie 1981 (subiect ținut și după 1989, în sertarele neocomuniștilor, dar scos la lumină, în chip magistral, de prof. Gheorghe Gorun), iar al doilea episod cuprinde aspecte legate de evenimentele din Decembrie 1989, precum și monstruozitățile prin care-a trecut autorul.

Amintirile sale, uneori fracturate și chiar prolixe, au valoare de document și ne îndeamnă pe noi, cititorii din Olt, să nu mai căutăm eroi în altă parte, atâta timp cât ei sunt lângă noi și respiră cu noi același aer poluat al Slatinei noastre seculare.

Cartea începe metodic, aș putea spune, cu o sinteză a celor tratate în mod științific de prietenul protagonistului nostru, prof. Gheorghe Gorun, din Târgu Jiu, sinteză referitoare la situația României și la premisele ce au declanșat Revolta minerilor de la Motru, din 19 octombrie 1981, cea care a zdruncinat cumplit regimul de teroare al lui Nicolae Ceaușescu și se termină cu mărturii și documente care atestă suferințele prin care a trecut conjudețeanul nostru, în timpul Revoluției din Decembrie 1989, dar și după…

Mesajul lui Constantin Soare este clar: majoritatea torționarilor, călăilor și a celor care-au servit cu zel Securitatea lui Ceaușescu, precum și a urmașilor acestora, nu numai că nu au dat socoteală pentru crimele lor, dar sunt și astăzi cocoțați la toate nivelurile, în divanele politice locale și centrale, supraveghindu-ne destinul și mersul înainte… În ciuda unor inadvertențe și confuzii, care se datorează autorului, cartea de față este un STRIGĂT sfâșietor pentru Dreptate și ADEVĂR. Merită citită…

Dumitru Sîrghie – ziarist

SITUAȚIA ROMÂNIEI LA SFÂRȘITUL ANILOR 1970 ȘI ÎNCEPUTUL ANILOR 1980

În timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, acțiunile revendicative și revoltele au fost foarte puține, dar nici acestea nu sunt cunoscute pe deplin. Regimul comunist condus de Ceaușescu a fost zguduit de trei revolte importante ale muncitorilor. Este vorba de Greva minerilor de la Lupeni – august 1977, de Revolta minerilor de la Motru – octombrie 1981 și de Revolta muncitorilor din Brașov – din noiembrie 1987. Aceste acțiuni evidențiază caracterul utopic al doctrinei comuniste și incapacitatea economiei socialiste centralizate de a asigura cele necesare populației, alimentele de bază cum ar fi carnea, pâinea și laptele.

De altfel, revoltele muncitorilor arată și cât de scurt a fost drumul parcurs de dictatorul Ceaușescu și de regimul socialist de la extaz (1968) la începutul agoniei (1977). De fapt, în toate țările, comunismul, după moartea lui Stalin, începuse să capoteze. Dictatura lui Nicolae Ceaușescu parcurge un drum exact invers decât cea dinaintea sa. Dacă la Gheorghiu Dej represiunea s-a redus, pe măsură ce regimul se consolida, la Ceaușescu represiunea a avut o creștere progresivă, culminând cu Revoluția din Decembrie 1989.

După ce învinsese vechile structuri economico-sociale și politice, socialismul, la începutul anilor ’70, a avut o perioadă ce s-a caracterizat printr-o „liberalizare” parțială din punct de vedere politic și prin progresele economice care se regăseau și în creșterea nivelului de trai al oamenilor, prin orientarea dictatorului Ceaușescu care i-a indus în eroare pe liderii din vest, rezultând o infuzie de capital în economia centralizată românească. În primă fază, „reușitele” îl încurajează pe Ceaușescu, dar îndeplinirea sarcinilor propuse pentru cincinalul 1975-1980 sunt privite cu suspiciune.

În timp ce economia dădea semne de cădere, populația este tot mai nemulțumită. Astfel, se intensifică activitatea de propagandă și recurgerea la cele mai diferite forme de represiune.

Că partidul unic era în criză o dovedește și atacul fără precedent al lui Constatin Pârvulescu, aflat în conducerea operativă a PCR, la adresa lui Nicolae Ceaușescu, de la Tribuna Congresului al XII-lea, acesta transmițându-i dictatorului că nu-l va vota pentru că partidul a devenit afacerea sa și a familiei sale. De altfel, Pârvulescu i-a mai spus celui mai iubit fiu al poporului că acesta conduce în stil dictatorial numai în folosul familiei lui.

Criza energetică

Ideea lui Ceaușescu de a asigura independența energetică a țării l-a făcut pe liderul comunist să investească sume fabuloase în combinate chimice și petrochimice care să prelucreze petrolul venit din Iran. Revoluția islamică din această țară și criza mondială a energiei îl determină pe Ceaușescu să-și mute atenția asupra industriei miniere.

În Gorj existau exploatări miniere, la Rovinari și Motru, dar producțiile erau neînsemnate. În anii ’70 a fost construită, la Rogojelu, în Lunca Jiului, cea mai mare centrală pe cărbune din țară. Construcția a fost efectuată cu pușcăriași și soldați. Se preconiza ca blocurile energetice să fie alimentate cu lignit aduse pe benzi direct din cariere.

Prioritatea autorităților devenise cărbunele slab caloric din bazinul Olteniei. Au fost deschise o multitudine de exploatări în cariere și microcariere.

Interesant este faptul că obsesia lui Ceaușescu (50 de milioane de tone de cărbune în bazinul Olteniei) a devenit publică înaintea intrării României în criza energetică de la începutul anilor 1980.

La începutul lunii august 1977, a avut loc greva minerilor din Valea Jiului, Ceaușescu asistând la cea mai mare manifestație de protest de când era la putere.

Nemulțumirile minerilor de la Lupeni se refereau la creșterea vârstei de pensionare pentru cei care lucrau în subteran. La Motru, minerii află de la Ceaușescu că Oltenia și Motru vor deveni cele mai mari centre miniere din țară. Recentele întâmplări de la Lupeni îl  determină pe dictator să le spună minerilor gorjeni că, de la 1 august, salariile lor au crescut cu 19% și că, în cincinalul în care erau indemnizațiile pentru copii, sporurile pentru mamele cu mai mulți copii și pensiile vor crește și ele. În nebunia lui, Ceaușescu face o pleiadă de promisiuni minerilor.

Criza energetică ia amploare în industria românească; la sfârșitul anilor ’70 datoriile externe ale României ajung la 12 miliarde de dolari. Banii împrumutați de când Ceaușescu a preluat puterea au fost cheltuiți mai ales pe ideile megalomanice ale dictatorului.

Ceaușescu refuză realitatea și merge în continuare pe ideea că industria de cărbune trebuie să asigure energia necesară și să suplinească deficitul creat de pe urma crizei petrolului.

În ciuda faptului că situația din minerit este tot mai dificilă, Ceaușescu declară că a constatat progrese importante în organizarea carierelor și că rezultatul acestora duce la condiții mai bune pentru a da țării cât mai mult cărbune. „A da țării cât mai mult cărbune” – iată ideea care îl obseda pe Ceaușescu, care nu accepta, în ruptul capului, realitățile din teren.

În 1980, nu mai puțin de 7000 de muncitori din toată țara sunt aduși să muncească în bazinele miniere, pentru a scoate „cât mai mult cărbune”.

În iulie 1981, Ceaușescu elogiază din nou „marile realizări” din cincinalul 1976-1980, cincinal care s-a încheiat, în realitate, cu neîndeplinirea indicatorilor de producție în majoritatea sectoarelor de producție.

Nicolae Ceaușescu avea mari speranțe privind mineritul din Gorj. În ciuda atenționării imposibilității realizării producțiilor utopice solicitate, Ceaușescu vrea să transforme țara într-o mare de cariere.

Pentru realizarea indicatorilor de dezvoltare stabiliți, Ceaușescu organizează nenumărate consfătuiri de lucru, plenare ale CC și ședințe. Căderea economiei generează deteriorarea dramatică a condițiilor de trai pentru toată populația. La începutul deceniului opt al mileniului trecut, criza economică se accentuează. Ca semn al crizei din energie, Consiliul de Stat adoptă măsuri pentru gospodărirea chibzuită și reducerea consumului de energie electrică, termică și gaze naturale. Fiecare familie trebuia să-și reducă consumul de energie cu 20% și, în același timp, s-a decis și creșterea prețurilor, la toate tipurile de energie.

La solicitarea conducerii PCR, au fost aduși, în bazinele carbonifere, muncitori din toate județele țării. S-a produs un exod de muncitori din regiuni ca Moldova, Bihor, Tulcea și altele, spre carierele de cărbune. Oamenii muncii erau detașați, de la întreprinderile din țară, pentru a lucra în minerit. Locuiau în barăci de carton la marginea satelor sau cartierelor. Situația privind aprovizionarea și remunerația noilor veniți era totuși mai bună față de locurile de unde plecaseră.

În anul de grație 1981, la 12 octombrie, Ceaușescu felicită atât pe cei 7000 de muncitori și specialiști, cât și pe militarii care au sporit, prin munca lor, producția de cărbune din bazinul minier Gorj.

Până la această criză energetică de la sfârșitul deceniului șapte, se poate spune că a fost o perioadă romantică a mineritului. Sarcinile erau realizabile, activiștii de partid erau moderați, cât despre presiunile organelor polițienești se poate spune că erau răzlețe.

Din 1978, situația se agravează, iar cerințele imense de cărbune determină și criza de alimente.

După restricționarea le energie termică și electrică, autoritățile comuniste impun și raționalizarea alimentelor. Magazinele devin din ce în ce mai goale, oamenii având acces la carne și produse lactate din ce în ce mai greu.

Până în acel cenușiu octombrie 1981, populația mai avea o speranță în centrele miniere din Gorj, care au fost ocolite până atunci de raționalizarea pâinii. Din județele mai apropiate Gorjului, veneau oameni să-și cumpere pâinea cea de toate zilele.

Decretele care aprind fitilul

Însă, în 9 octombrie 1981, alt decret avea să atragă nemulțumirile populației. Este vorba de Decretul 306, prin care se hotărau măsuri de prevenire și combatere a faptelor care afectează aprovizionarea populației. De fapt, se făcea referire, în gândirea comunistă a autorităților, la cei care stochează, peste nevoile de consum, produse alimentare, prin acest fapt creând perturbări în aprovizionare și afectând interesele generale ale cumpărătorilor. Aici statul recunoaște că țara se găsește într-un declin continuu privind alimentele, incapacitatea lor de a da de mâncare oamenilor fiind pusă pe seama acestei găselnițe, privind oamenii care-și fac provizii.

Aici autoritățile încalcă orice drept al omului și, culmea, în trei zile de la publicarea decretului, cei care aveau stocuri de  produse trebuiau să le dea înapoi magazinelor, în caz contrar primind până la cinci ani de închisoare.

Oamenii erau nemulțumiți de presiunile organelor de Securitate și Miliție, condițiile de muncă inumane, de lipsa alimentelor, de condițiile precare de locuit și de foamea care-i urmărea la tot pasul… Peste toate acestea, la câteva zile de la precedentul decret, a venit, în 17 octombrie 1981, alt decret (nr. 313). De fapt, acesta a fost scânteia care a declanșat revolta.

Frapant este faptul că, în textul decretului, se făcea referire la unele măsuri de întărire a autoconducerii și aprovizionării teritoriale a populației cu pâine, făină și mălai în cele mai bune condiții.  Aprovizionarea trebuia să se facă, în primul rând, din resursele județelor, orașelor sau comunelor, folosindu-se producția cooperativelor agricole și gospodăriilor populației și abia apoi să se ajungă la resursele fondului de stat, cu toate că întreaga producție agricolă fusese preluată de acesta. Tot acest decret interzicea și  comerțul particular cu cereale.

Raționalizarea alimentelor și în zona Motrului a declanșat  scânteia revoltei. Martorii și participanții vorbesc despre înmulțirea comentariilor anti-regim la locurile de muncă, despre neajunsurile, lipsa libertății și lipsurile de toate felurile. Revolta de la Motru n-a fost o acțiunea declanșată din senin sau pusă la cale de forțele străine, ci ea a plecat de la foamea, frica și frigul care îi înconjurau pe oameni.

Raționalizarea pâinii a fost punctul până la care minerii au mai avut răbdare. Atât le mai rămăsese minerilor, cel mai important produs: pâinea.  S-a hotărât ca și cei din centrele miniere să poată cumpăra aceeași cantitate de pâine pentru care, la ceilalți cumpărători, exista de mult, adică 400 de grame de pâine pentru fiecare om. Așa cum la Lupeni lumea s-a revoltat pentru creșterea vârstei de pensionare, așa cum la Brașov oamenii s-au revoltat pentru neplata drepturilor salariale, așa și la Motru, raționalizarea produsului de bază în România comunistă (pâinea) a aprins flacăra revoltei.

Până la acest decret, minerii o duceau mai bine decât ceilalți locuitori ai țării, punctele din incintele minelor fiind aprovizionate cu pâine, slănină și conserve. La Motru veneau foarte mulți oameni pe zi doar pentru a cumpăra pâine. Unii veneau de la distanțe mari din țară pentru acest lucru. Calitatea pâinii a scăzut treptat, pentru că nu se mai făcea față la cerințe, capacitatea fabricii din Motru fiind de 20 de tone pe zi, iar necesarul ajungea undeva la 50 de tone.

Distribuirea pâinii conform decretului a creat nemulțumiri generale, nemulțumiri așteptate, de fapt, la centrele miniere din Motru cât și la Roșiuța, Ploștina, Leurda, Horăști…

Minerii, ca toți românii de altfel, erau oameni răbdători, dar lucru cel mai drastic, care le anula orice speranță, era că nu  mai puteau duce pâine acasă la familie. Acest lucru îi determină pe minerii din schimbul II, de la Roșiuța, să nu se pregătească de lucru, să refuze intrarea în subteran. Agitația cuprinsese aproape toate centrele miniere, oamenii fierbeau. Înainte ca liderii de sindicat să ajungă la Motru situația scăpase de sub control, minerii din Roșiuța, după cum v-am spus, refuză să intre în mine până nu-și iau pâinea. Deja ortacii începuseră să strige și să scrie pe lopețile de lucru lozinci anticomuniste. „Jos Ceaușescu”, „Jos dictatorul”, „Ceaușescu PCR – pâinea noastră unde e?”, „Dăm cărbune, dar vrem pâine”.

Minerii au fost primii care au avut doza de curaj să-și strige nemulțumirile într-o țară care se lăuda cu mari producții, iar muncitorii de toate zilele se luptau să-și primească pâinea care-i ținea în viață.

Revolta începuse. Centrele de opoziție se formaseră și oamenii își strigau nemulțumirile la magazinele de pâine. Când cei din schimbul I au ieșit din subteran, ortacii de la mina Roșiuța se hotărăsc să se ducă în fața Consiliului Popular din Motru, pentru a-și spune nemulțumirile.

Deci, Revolta minerilor de la Motru nu a fost doar o revoltă a pâinii, ci o revoltă împotriva sistemului dictatorial. Ceaușescu întruchipa răul, represiunea și lipsurile. Lozincile de tip „Jos Ceaușescu”, „Jos comunismul”, „Ne-am săturat de asuprire și de Securitate” consolidează ideea că revolta a avut un caracter politic. „Jos comunismul” a fost revendicarea care s-a văzut pentru prima oară la o manifestație. Revolta de la Motru a însemnat o adevărată mișcare anticomunistă.

Tovarășii de partid aleargă în stânga și-n dreapta să potolească minerii. La mina Leurda se trimit mașini cu pâine, dar minerii sunt hotărâți: le distrug sau le trimit înapoi. Resping orice formă de dialog, îl așteptau pe cel care a dat ordin să se aplice decretul.

Raționalizarea pâinii a fost doar pretextul pentru a se declanșa revolta, minerii nemaiputând suporta umilințele la care erau supuși de doi ani de zile, iar aceasta era cea mai mare dintre ele. Și chiar dacă, văzând amploarea revoltei, autoritățile renunțaseră la raționalizarea pâinii, minerii nu s-au lăsat înduplecați, semn că se săturase finalmente de regimul comunist. Au început să se spargă toate geamurile, s-au rupt firele telefonice, s-a dat foc la sediul miliției și s-a răsturnat mașina pompierilor care venise la intimidare.

Odată ce și-au dat seama că revolta nu poate fi oprită, autoritățile au început represiunea. Se vorbea de intervenția imediată a armatei. Autoritățile încearcă toate variantele de a-i convinge pe mineri să renunțe. Se zvonea că vor fi arestări, rețineri, maltratări, dar aceste lucruri nu fac decât să aducă mai multă lume în piață. Atitudinea celor din conducerea partidului îi răzvrătește și mai mult pe ortaci. Mii de oameni umpleau piața și străzile… Muncitorii se pregăteau să asalteze sediul unde se afla Miliția, Comitetul de partid, Consiliul Popular și Securitatea.

Între timp au venit trupele operative de Securitate și Miliție, iar trăgătorii speciali își ocupaseră pozițiile pe acoperișurile  tuturor clădirilor. Începând cu ora 22.00, minerii au hotărât intrarea în blocul cu pricina. Ferestrele au fost smulse, se aprind dosare cu caziere… Minerii se împrăștie prin toate camerele…

Sunt aruncate jos tablourile lui Ceaușescu, steagurile roșii, buteliile de aragaz, mașinile de scris, precum și alimente, țigări și băuturi. Haosul pune stăpânire pe Motru, iar șeful Securității își  declină competența, spunându-i șefului Miliției că el trebuie să-și asume întreaga competență. Din acest moment, intervin trupele de represiune. Trei microbuze cu luptători speciali au venit la fața locului. Au fost aduse efective militare de la Târgu Jiu, Turnu Severin și Craiova, însă cei care au acționat au fost cei de la Severin. Un batalion și o Grupă antitero își fac apariția în jurul orelor 23.20. Cineva îi atenționează la portavoce pe mineri că, dacă nu părăsesc piața, vor fi împușcați. Imediat, de pe toate blocurile și de la școală începe să se tragă cu arme automate. Se trăgea cu muniție de război , dar se pare că pentru intimidare…Un foc combinat cu cartușe de război, trasoare, și cartușe de manevră… S-a creat din nou haosul…

Dar demonstrația de război nu i-a speriat pe mineri. Se încearcă încă o dată fără sânge și sunt aduse mașini de pompieri încărcate cu fecale. Au fost plasate tunuri de apă, securiștii și milițienii au intervenit în forță și toți cei căzuți în mâinile lor sunt arestați. Conținutul cisternelor cu fecale a fost revărsat peste manifestanți. Uzi, murdari, obosiți psihic și fizic, minerii încep să se retragă… Războiul psihologic a fost câștigat de autorități, pentru că zvonurile privind arestările și disparițiile au fost permanente și fiecare se gândea la el, la copilul său la   soția lui… De Miliție și Securitate minerii se tem mai mult decât de galeriile din mină. Instantaneu minerii se îndreaptă spre casele lor, revolta încetând straniu… O liniște totală învăluie Motru…

SPOVEDANIA UNUI OM NEÎNVINS

Este mult timp de când umblu cu această poveste adevărată în inima mea, ziua și noaptea, căutând oameni onești care să aibă răbdarea să mă asculte. Din păcate, o lungă perioadă de la Revoluție încoace, nimeni n-a dorit acest lucru, oamenii considerându-mă, în continuare, „bandit” și „dușman al poporului”, așa cum m-au declarat instanțele comuniste, care m-au judecat după Revolta de la Motru. După ani și ani de incertitudini și speranțe, calitatea mea de fost deținut politic a fost recunoscută de Statul Român, printr-un Certificat eliberat de Curtea de Apel Craiova, cu nr. 3234 din 27 august 2007. După 22 de ani de la Revoluție, eu, Soare Constantin, din Osica de Sus, satul Greci, județul Olt, am redevenit OM, printr-o recunoaștere oficială a caracterului politic al actelor mele săvârșite împotriva dictaturii  comuniste.

Din 1989 încoace, povestea mea s-a izbit de opacitatea tuturor celor cărora le-am spus-o, fie că aceștia au fost și sunt ziariști, oameni de televiziune, politicieni, colegi de serviciu, dregători sau oameni ai legii. În atitudinea unora dintre aceștia nu am găsit decât trufia și aroganța celor suficienți care se cred învățați, respingând din start mărturisirile unui om – recunosc – cu mai puțină școală, dar care a avut „privilegiul” să treacă prin „școala” infernului comunist.

Peste tot, acolo unde am dorit să prezint această spovedanie, aș numi-o Spovedania unui om neînvins, am găsit ignoranța întronată, invidia, mândria, lăcomia și alte păcate mortale, pe care nu m-am oprit niciodată a le critica, recunoscând în același timp, propriile mele greșeli și abateri, uneori nevoite, de la linia și spiritul adevărului.

Până la urmă, m-am hotărât să-mi aștern singur pe hârtie gândurile care formează această carte a mărturisirii, intitulată sugestiv: “Mă îndeamnă morții să rostesc adevărul!”, carte care cuprinde un capitol despre ceea ce a însemnat pentru mine Revolta minerilor de la Motru, din octombrie 1981, și apoi Revoluția din Decembrie 1989. Dedic această carte memoriei părinților mei, Aristide și Aneta Soare, grație învățăturilor cărora am reușit să-mi păstrez demnitatea și credința în Dumnezeu, chiar și atunci când am făcut eforturi să-mi eliberez mâinile de sub cadavrele morților de la Timișoara, trupuri purulente intrate în putrefacție, în acel Decembrie 1989, moment de grație și dizgrație a neamului românesc.

Trebuie menționat faptul că prima parte a acestei cărți, cea cu privire la evenimentele de la Motru, a mai fost publicată într-o altă broșură, în 2007, sub denumirea “Am fost dușman al poporului”.

1 1Comuniștii ucideau spiritul din om

Mă numesc Constantin Soare și m-am născut în satul Greci, din comuna Osica de Sus, județul Olt. Numele Soare are o semnificație deosebită pentru mine, pentru că am văzut lumina soarelui (așa cum mi-a spus mama) într-o strălucitoare zi de 8 Martie, Ziua Internațională a Femeii, în anul 1957. Evoluția mea ulterioară, însă, avea să se desfășoare în umbra și penumbra unei vieți zbuciumate. A unei vieți marcate de comunismul represiv al anilor 1956-1959, în condițiile mișcărilor anticomuniste din Polonia și a Revoluției maghiare, privind mai ales cercurile intelectualilor. România era atunci o largă închisoare primitivă, dominată de colectivizarea forțată, ce începuse din 1949, și de strămutarea forțată de sate întregi, din Banat în Bărăgan, în 1948, precum și de judecarea, după cum se lăuda însuși călăul moldovean Gheorghe Gheorghiu-Dej, a circa 80 000 de țărani.

Între personalitățile care și-au pierdut viața în această perioadă (1946-1949), datorită represiunii bolșevice, amintim: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ion Mihalache, Mihail Manolescu, Radu Rosetti, Ion Fluieraș ș.a.  Cunoscuți oameni de cultură, ca Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti și Simion Mehedinți au pierit prin închisori sau au sfârșit în mizerie. A fost epoca ticăloșilor Roller, Kișinevski, Leonte Răutu… Tatăl meu, Aristide, era de meserie împletitor de trestie și de rogojini. Împreună cu mama, pe care-o chema Aneta, a reușit să crească, în demnitate și religie, patru copii. Pe surorile mele mai mari, Gheorghița și Eugenia, pe fratele meu Alexandru, și pe mine, mezinul, cel care aveam să ispășesc probabil pentru toate păcatele strămoșilor mei, în dorința comuniștilor de a face din mine un „om nou”.

„Omul nou” era deviza comuniștilor în acele vremuri de tristă amintire, iar eu am avut ocazia să „gust”, cu nesaț, din gulagul  românesc. Eu însumi aveam să devin un „om nou”, după ce am fost umilit, torturat, bătut bestial cu vergeaua la testicule, torționarii reușind să mă lase fără urmași. Dumnezeu e mare însă și mi-a dat-o, mai târziu, pe Loredana, o nepoată frumoasă și inteligentă, căreia mă străduiesc să-i asigur viitorul în bune condițiuni.

Mă consider un om „reeducat” în închisorile comuniste și – ca să știe întreaga suflare românească – neocomuniștii post-revoluționari m-au închis și după Revoluția din Decembrie 1989, la care am participat activ.

Cu cei aproape 8 ani de închisoare pe care i-am ispășit, am înregistrat o violență acerbă asupra trupului meu, dar și o violență absolută asupra sufletului meu și asupra spiritului. Comuniștii ucideau spiritul din om.

În aceste însemnări fulgurante, fac un apel la memorie, reconstituind – așa cum îmi spune inima și priceperea – aceste siberii ale trupului meu, ale sufletului și propun actualilor guvernanți să instituie un Departament al Adevărului, unde victimele comunismului să depună mărturie în fața lui Dumnezeu, nu a unor organe sau organisme instituite după mofturile și culorile politice ale urmașilor comuniștilor de ieri sau de azi. Ale celor care ne conduc spre cele mai înalte culmi ale progresului și civilizației capitalismului de carton pe care-l trăim în acest moment. Nu mă consider neapărat un dizident comunist, cât mai degrabă o victimă a comuniștilor, fiindcă – atunci în iureșul Revoltei de la Motru – nu am luptat după un program anume, ci am dorit condiții mai bune de muncă și de viață… Chiar dacă, în același timp, am aflat că lopata de mineri cu care intram în fundul pământului se chema „Inima lui Stalin”… Dar asta e altă poveste și vizează chiar rezistența la comunism, așa cum a definit-o profesorul Gheorghe Gorun, cel care a readus în memoria românilor „Revolta minerilor de la Motru din octombrie 1981, motivată de situația economică și socială de maximă precaritate ce a caracterizat România comunistă”, în acea perioadă. Însă, la instinctul foamei, din acea epocă, s-a adăugat și instinctul anticomunist al ortacilor-colegilor mei, care au suferit alături de mine bătăile crunte din beciurile Securității. Savanții acestei patrii ar trebui să scrie o carte adevărată despre ororile comunismului, fără să mai facă pe placul lui X sau lui Y de la Cotroceni, ori aplaudacilor din categoria unor  savanți ai căror tați au venit în România călare pe tancurile sovietice.

Unele victime au rămas normale, din punct de vedere psihic. Altele au înnebunit, au murit, iar altele s-au transformat în călăi și torționari, așa cum a fost Țurcanu, celebrul torționar din închisoarea comunistă de la Pitești.

Slavă Domnului că am rămas cu mintea întreagă, ca să pot mărturisi astăzi toate aceste lucruri. Mulți emanați ai Revoluției ne consideră și astăzi oameni fără căpătâi, scursuri și căzături sociale. Însă nouă, celor care am supraviețuit în urma acelor evenimente de la Motru (Viorel Nișulescu – din Roșiuța, Nicolae Târnovschi – din Fundulea, Alexandru  Gaidaș – din Mehadia, Ștefan Chirilă – din Motru, Dumitru Dănuț Tătaru – din Codlea, Valerică Măciucă – din Hunedoara, Valerică Ursan – din Suharău, Botoșani) ne zornăie și astăzi în cap zăvoarele și lanțurile de la Aiud, Baia Mare, Rahova, Poarta Albă sau Libnița.

Oameni buni, fac parte dintr-o generație care a suferit mai mult decât ar fi fost cazul. Eu, cel care nu am aspirat niciodată la foarte mult, mi-am dorit doar să trăiesc normal și, chiar în clipele cele mai grele, m-am mobilizat și am îndemnat și pe alții la optimism și speranță. Fiindcă, speranțele nu mor niciodată…

Ce păcat că, după Revoluția din 1989, o mână de executanți ai foștilor lideri comuniști și un pumn de zurbagii, împărțiți în mod egal în toate formațiunile politice de azi, fără Dumnezeu și fără conștiință, jefuiesc în continuare această țară, considerând că totul le este îngăduit. Aceștia, și atunci, când vor să-ți facă un bine, tot rău îți fac. Între ei – criminali cărora și astăzi le-au rămas pe mâini  pete de sânge din vremea crimelor comise în timpul Revoltelor de la Motru și Brașov, a Revoluției din Decembrie 1989 sau a mineriadelor care-au marcat începutul unei democrații contorsionate și originale… Atât de originale încât probele marilor infracțiuni, pe care baronii roșii sau portocalii le comit cu grație și în zilele noastre, sunt instrumentate seara la televizor…

2Omul nu se trage din maimuță, ci din Dumnezeu

Am spus, în introducerea acestor însemnări, că tatăl meu, Aristide Soare, a fost de meserie împletitor de trestie și rogojini. Toată viața lui, până la moarte. Chit că, alături de mama, Aneta, a fost nevoit să se înscrie la CAP, un fel de închisoare a țărănimii române căreia i se luase cu japca pământurile, uneltele și animalele, cu pistoalele puse la tâmplă, de către lichelele, lăutarii și putorile satului. Analfabeții care se înscriseseră în PCR, cei care aveau să arate lumii întregi de ce crime și de ce grozăvii sunt în stare…

Cu credință în Dumnezeu, cu chibzuință și cu multă-multă suferință interioară, părinții mei au crescut patru copii sub semnul crucii și al demnității umane. Împletitorul de trestie și  rogojini a găsit resurse morale și materiale să o întrețină pe una din surorile mele, Eugenia, la Liceul de Contabilitate din Caracal, pe care l-a și terminat cu succes. Sora mai mare, Gheorghița, a absolvit Facultatea de Științe Naturale, după ce terminase, cu rezultate foarte bune, Liceul Teoretic din Craiova. Fratele meu mai mare s-a calificat în meseria de sculer-matrițer la Electroputere Craiova.

Cu mine a fost mai dificil, pentru că am avut o fire ceva mai nonconformistă decât fratele și surorile mele. O fire care, parcă, anunța evenimentele ce aveau să-mi marcheze viața. Evenimente care mi-au sădit în inimă germenii revoltei și m-au determinat, deși n-am avut o pregătire intelectuală deosebită, să realizez că trăim într-un sistem concentraționar înfricoșător, să realizez că pe lume mai există și altceva decât comunism. Că opusul comunismului se numește capitalism și democrație. Că încep să am conștiința sinelui meu. Că omul nu se trage din maimuță, ci din Dumnezeu…

Înarmat, deci, cu astfel de „arme”, subversive pentru acele vremuri, m-am înscris, în anul școlar 1973, la Liceul de Construcții Navale din Turnu Severin. În primăvara anului 1974, am fost exmatriculat, împreună cu un coleg de-al meu de clasă, pentru că am legat un câine de ușa cancelariei. Ne-am răzbunat astfel pe un profesor bețiv care preda socialismul științific sau cum dracu se chema pe atunci manualul de îndoctrinare comunistă. M-am întors acasă, într-un moment în care părinții mei își epuizaseră toate puterile financiare, o perioadă de sordidă sărăcie. Totuși, cu eforturi incredibile, tata a reușit să mă înscrie în anul următor la IOB Balș, la o școală profesională care pregătea sudori. Viața a curs monoton, în lipsuri și privațiuni materiale, într-o sărăcie generală, dar demnă, până în 1977, când autoritățile m-au chemat la oaste. Era acea perioadă în care țăranul român, văduvit de proprietate și muncind mai mult pe degeaba la CAP, era nevoit să „ciordească” din avutul întregului popor (adică din produsele fostelor lui pământuri și păduri), ca să-și ducă traiul de azi pe mâine. Iar muncitorul aștepta 23 August ca să aplaude, să mănânce mici și să bea bere. Distracția supremă a proletarului. Tata părea că nu observă ce se întâmplă în țară, își vedea de sărăcie și de treabă, spunând că „fie ei și comuniști, dar să fie oameni de treabă”. Era un nonsens acest lucru, însă tata – în simplitatea sa – credea în oameni și spera în vremuri mai bune, fără să arate că se răzvrătește vreodată împotriva vremurilor… Mai târziu, mi-am dat seama că el dorea să ne protejeze pe noi, dorea să-și protejeze familia, fiindcă trăiam vremurile când Securitatea te sălta de acasă și doar sub imperiul unei declarații a vreunui vecin, care trebuia numai să spună că ai înjurat partidul sau ai ascultat „Europa Liberă”. Mama – o creștină desăvârșită – ne îndemna la credință, nădejde și înțelepciune pentru că „Bunul Dumnezeu pe toate le vede și le judecă după mare Puterea Sa și după faptele fiecăruia”.

Contrar spiritului meu, mai degrabă inadaptabil și nealiniat, decât anticomunist, am fost încorporat la Unitatea de Securitate-Intervenții, 0851 din Craiova… Stagiul militar a trecut și el fără întâmplări semnificative. Am avut totuși un moment demn de remarcat din acea perioadă. Deși lucram la popotă, comandatul companiei din care făceam parte, m-a băgat în pază, după ce i-am dat o friptură unui soldat de la Fabrica de Avioane. În postul în care eram, l-am culcat la pământ pe un general, Constantin Sprâncenatu parcă îl chema, pentru că n-a respectat semnele de intrare pe timp de ceață. S-a dus atunci vestea, ca despre un popă tuns, cum că un soldat, anume Soare, a avut curajul să culce la pământ un general de armată…

Când m-am liberat, am plecat pe litoralul românesc, pentru a-mi schimba meseria de sudor. Am lucrat trei sezoane întregi ca ajutor de ospătar în mai multe stațiuni de la Marea Neagră. Am cunoscut aici mentalitatea unor străini, care își petreceau concediile pe nisipurile noastre, probabil pentru prețurile mici și pentru femeile noastre frumoase. Aveam însă să mă familiarizez câtuși de puțin cu mentalitatea occidentală și cu diferențele de gândire ideologică (atât cât înțelegeam eu atunci) între noi, cei care trăiam într-un cerc închis, îndobitociți și îndoctrinați de mitul „celui mai iubit fiu al poporului” și oamenii din lumea liberă – vest-germani, olandezi, englezi, americani, franțuzi etc.

Spre alte zări de… soare pline

Cu ceva bani în buzunar, cu Dumnezeu în locul de primăvară al inimii, în 1980, când toamna gonea ultimii turiști, dar și ultimii  îndrăgostiți de pe nisipurile devenite dizgrațioase ale litoralului, plecam din Gara Constanța „spre alte zări de… soare pline”, spre altă civilizație încărcată de istorie: la Brașov! Am poposit mai întâi la un restaurant de pe lângă Biserica-Neagră. Am rămas în Brașov doar 10 luni, atâta timp cât mi-a trebuit ca să-mi iau un certificat de calificare în meseria de ospătar. În 1980, eram, deci, din nou pe Litoral. Aici m-am îndrăgostit de o tânără din Motru (pe care o chema Măria, ca și pe actuala mea soție), grație căreia mi-a fost dat să descopăr mai târziu ce înseamnă nedreptatea socială, ce înseamnă meseria de miner și cam cât cărbune trebuie să dea țării minerii de la Motru, în cincinalul 1981-1985, adică 50% din producția de cărbune a României, așa cum spunea secretarul-general,  tovarășul Nicolae Ceaușescu.

Tatăl iubitei mele era maistru miner și mi-a aranjat acea angajare la Mina Horăști-Motru, deși eu aș fi dorit să găsesc ceva în domeniul ospătăriei, care-mi devenise familiar. Am acceptat noua postură, fiindcă mi se fixase ideea în cap că mă însor cu fata maistrului miner. Într-adevăr, la mină, pe atunci, se câștiga ceva mai bine decât în alte domenii… deși mă îngrozea gândul că intru cumva în subteran. E greu să descriu ceea ce se întâmplă în munca, mai ales cea necalificată, dintr-o mină… Am să încerc, totuși, să redau lucrurile așa cum le vedeam eu în acea vreme… deși – până la Revolta minerilor din Motru din octombrie 1981 – a trecut mai puțin de o lună de zile.

Șansele de a pleca în „lumea drepților” erau egale pentru toți

Tot secretul vieții se reduce uneori la faptul că ea, viața, n-are niciun rost. Dar fiecare om, după mintea și posibilitățile sale fizice și morale, își găsește întotdeauna un rost. În acea toamnă a anului de grație 1981, eu eram mândru că sunt miner… O categorie socială atât de hulită și manipulată atât în comunism, cât și după 1989.

După ce am făcut primii pași în incinta Minei Horăști, maistrul meu de atunci mi-a dat un fel de monedă de metal pe care se afla numărul meu de marcă. Această marcă îmi mijlocea mie luarea uneltelor și a întregului echipament cu care intram în mină.

Un costum-salopetă, o cască, un lămpaș, o baterie care alimenta beculețul de la cască, picon (parte a ciocanului de abataj constituită dintr-o bară cilindrică de oțel cu vârful ascuțit sau lat, care servește la ruperea sau dislocarea rocilor de minereu), cizme, obiele din bumbac cu care îți înfășurai talpa piciorului. Cu această dotare, mergeam spre niște colivii cărora li se spuneau „vestiare”.

Erau, de fapt, niște colivii care se ridicau în sus pe frânghie sau pe lanțuri la înălțimea de patru metri de la suprafața solului. Neștiind despre ce este vorba cu acele colivii, în care erau   echipamentele minerilor, am întrebat un ortac. Acesta mi-a răspuns sinistru că aceste colivii scoate la suprafață hainele celor decedați în subteran. Era desigur o glumă lugubră, care însă mi-a băgat frica în oase. Minerii erau puși pe snoave, făcând astfel de glume macabre, însă ei considerau că – utilizând astfel de sperieturi pentru novici ca mine, te căleau pentru meseria asta aspră, care a dat de-a lungul istoriei atâția morți. Intrând în subteran, am observat că mina era alcătuită din două galerii: colector și refugiu. Colectorul este galeria de unde se extrage cărbunele, fiind echipată cu o   cabină, cu un crater și o bandă rulantă. Spărgeam cărbunele de mari dimensiuni cu piconul și puneam bulgării pe o bandă, care-i scotea afară.

Galeriile erau susținute de cintre metalice și căptușeli de lemn, în bolțari, în ancore și betoane de profile diferite. Combina minieră este o mașină care efectuează operațiile de tăiere și desprindere ale rocilor și ale minereurilor, precum și de evacuare a materialului de pe locul unde se lucrează. Refugiul este un loc paralel cu abatajul și este folosit în caz de accidente majore…  Munca în mină era foarte grea. Opt ore pe zi erai supus pericolului de moarte, de la intrare în șut până la ieșire. Acolo munceau cu toții: maistrul, inginerul și ortacul… Nu se trăgea chiulul… În caz de avarie, „șansele” de a pleca în „lumea drepților” erau egale pentru toți.

Din data de 10 octombrie 1981, a început calvarul foamei

Dacă la început, în privința mâncării, totul mi s-a părut normal, magazinele din Motru fiind cât de cât aprovizionate (fapt pozitiv, la care adaug și masa gratuită de la intrarea în șut), din data de 10 octombrie 1981, în tot bazinul carbonifer al Olteniei a început calvarul foamei. Aprozarele, magazinele și alimentarele erau goale, iar pâinea se raționalizase la 400 g pe zi pentru fiecare membru al familiei. Mai aveai dreptul la 20 de ouă pe lună și la doi litri de ulei. Carnea lipsea cu desăvârșire. Din această dată nu s-au mai găsit în magazine nici măcar celebrele conserve din pește în bulion și nici măcar borcanele de zacuscă din legume.

80% din masa minerească răbda de foame, pur și simplu… Din 16 octombrie, s-a instaurat și Legea Securității. Nu aveai voie să mai mergi pe stradă într-o echipă de patru persoane, iar după ora 22.00 erau închise toate restaurantele, „bombele” și bufetele patriei… Se instaurase Omerta, legea tăcerii. Băieții cu ochi albaștri și secretarii de partid veneau în fiecare mină să ne țină discursuri   despre măsurile înțelepte pe care partidul le-a luat prin raționalizarea alimentelor. Era o fierbere generală în inimile minerilor, iar autoritățile simțeau că acestora le gâlgâie în gât revolta. Terorizați și lihniți de foame, ascultam discursurile propagandiștilor care – în aceste condiții inumane – ne cereau să dăm cât mai mult cărbune țării.

Trei maiștri și un grup de ortaci au refuzat să intre în mină

În ziua de 19 octombrie, pe la orele 14-15, la Motru-Vest, lucrurile au mers mult prea departe… Trei maiștri și un grup de ortaci au refuzat să intre în mină, până când cineva din conducerea superioară a PCR de la București va veni să stea de vorbă cu minerii. Pentru a le spune păsurile lor, cu privire la mâncare și, mai ales, la presiunile organelor de Securitate asupra minerilor. S-a zvonit faptul că cei trei maiștri au fost arestați. Vestea că un grup de mineri a protestat împotriva orânduirii s-a dus ca glonțul în tot bazinul carbonifer din Oltenia, provocând – la nivelul mentalității minerești – un gând de solidaritate colectivă.

Aceste informații au ajuns și la urechile mele, deși eram schimbul doi și lucram în subteran cu ortacii… Fiind nou, și deci  necunoscut în lumea minerească de la Horăști, unii dintre camarazii mei, cu ștate vechi de serviciu, m-au îndemnat să ies  la exterior, pe o bandă rulantă, cu cărbune peste mine, și să merg la manifestare. Mi-au promis că, dacă nu mă întorc până la ora 17.00, vor veni și ei. Eram, într-un fel, trimisul lor la grevă și asta îmi dădea un fel de curaj nebunesc. Ajuns la suprafață, am întâlnit și alți ortaci din mina Horăști pe care i-am rugat să ne alăturăm celor de la Motru-Vest. În fruntea unui grup de 15-20 de persoane, am mers în centrul orașului pentru a manifesta în favoarea celor trei arestați. Până la ora 17.00, în stradă erau peste 7000 de muncitori, elevi, bătrâni, soții de miner… o masă pestriță de suflete, care – deși nu aveau un țel anume și niciun conducător, care să le spună ce trebuie să facă, simțeau că – împreună – ar putea să mute munții din locul lor și să facă un pic de dreptate… Puhoiul de oameni răzvrătiți s-a îndreptat spre sediile Partidului Comunist și ale Securității.

Trei mineri curajoși s-au desprins din marea de oameni, pentru a lua legătura cu președintele Consiliului Popular de atunci, un tovarăș cu un nume aproape simbolic pentru zona în care ne aflam: Cărbunaru! Acest Cărbunaru i-a rugat pe cei trei mineri să nu incite lumea, deoarece cei trei maiștri arestați sunt bine-mersi în sediul Consiliului Popular, că ei nu au fost bătuți sau maltratați în vreun fel și că ar fi bine să spună oamenilor să plece la casele lor, căci toate lucrurile vor intra în normalitate. Cei trei mineri care au intervenit au fost rugați să semneze câte o declarație în sensul celor spuse mai sus de Cărbunaru și să își ia angajamentul că tot așa va spune și mulțimii răsculate. Doi dintre minerii care au vorbit cu Cărbunaru au semnat acele declarații, însă cel de-al treilea a refuzat și s-a deplasat în mulțime, în grupul în care era tatăl prietenei mele, Măria, și a spus: „Băi, nea Marine, n-am văzut asta în viața mea… Când am intrat în Consiliu, vreo 7-8 securiști, cu armele îndreptate împotriva noastră, ne-au pus să declarăm că maiștrii arestați sunt acolo și tot asta trebuie să vă spunem și vouă.”

Când am auzit acest lucru, am strigat din toate puterile: „Bă, fraților, ăștia ne mint, haideți să mergem peste ei!” Cineva din grupul meu m-a temperat și a spus că e mai bine să formăm din nou o echipă și să mergem, cu vorbă bună, la tovarășul Cărbunaru. Din noul grup de trei persoane am făcut și eu parte. Ne-a preluat tovarășul Cărbunaru și am intrat împreună pe scara unui bloc cu patru etaje, care era astfel împărțit: la parter se afla sediul Miliției, la etajul unu – sediul Securității, și la etajul doi – sediul Consiliului Popular. Toate aceste organisme de represiune erau grupate strategic, pentru a putea merge mână în mână. La etajele trei și patru erau sălile de protocol ale mai-marilor zilei. Am fost întâmpinați de un ofițer de Securitate înarmat până-n dinți, cu un pistol-mitralieră îndreptat spre noi. Ne-a îndemnat să dăm și noi aceleași declarații pe care le-au dat și ceilalți din delegația anterioară. Adică, faptul că maiștrii arestați sunt bine, nu au probleme și li se va da drumul în curând. Cei doi colegi ai mei au scris tot ce le-a dictat securistul. Eu însă am refuzat, m-am întors către mulțime și am strigat în gura mare tot ce am văzut acolo, precum și faptul că securiștii ne-au obligat să mințim că arestații sunt în regulă și că le vor da drumul în curând. „Oameni buni, în incinta Consiliului Popular sunt persoane înarmate, care ne pun să vă spunem minciuni, pentru ca voi să plecați acasă! Eu cred că cei trei maiștri sunt arestați la Târgu-Jiu!” Așa le-am spus atunci și mă întreb și astăzi de unde am avut atâta curaj și atâta nebunie, fără a calcula consecințele acestei „nesăbuite” atitudini.

“Ceaușescu PCR, pâinea noastră unde e?”

Atunci mulțimea s-a dezlănțuit. Oamenii au aprins torțe și au tras cu propriile lor mâini gratiile de la geamurile Miliției. Au spart geamurile și au aruncat torțele aprinse în interior. S-a strigat atunci, pentru prima dată: „Ceaușescu PCR, pâinea noastră unde e?”, „Dăm cărbune, dar vrem pâine!”, „Jos  Ceaușescu!”, „Jos Comunismul!” Revolta a căpătat subit un caracter anticomunist, dacă luăm în calcul faptul că unii dintre mineri au scris cu creta pe lopețile „Inima lui Stalin” astfel de lozinci împotriva lui Ceaușescu și a regimului.

De îndată, înspre Consiliul Popular, a apărut o mașină de pompieri, condusă de un soldat care părea destul de nefericit de situația în care se afla. Lângă el, alți doi soldați, la fel de neconvinși de ceea ce ar fi trebuit să facă, au îndreptat tunurile de apă spre mulțime. Cât ai bate din palme, ortacii au răsturnat mașina, au spart geamurile acesteia și, după ce i-au scos pe soldați din cabină, le-au spus: „Bă, copii, voi nu trăiți tot ca noi greul înfometării? De ce vreți să aruncați cu apă pe noi?” Soldatul care conducea mașina și-a luat inima în dinți și a dat un răspuns de solidaritate:

 „Ne-au trimis superiorii noștri, însă din această clipă ne alăturăm dumneavoastră. Vă rugăm să ne iertați!”

Acest incredibil act de solidaritate ne-a dat nouă, minerilor, aripi. Ni se părea atunci că suntem invincibili. Din piepturile noastre se rostogoleau cuvinte grele la adresa lui Ceaușescu și la adresa comunismului.

Văzând că lucrurile iau o amploare nemaiîntâlnită, cei de la Securitate au cerut ajutoare. În două ore, orașul Motru era sub asediu: tanchete, soldați cu pistoale mitralieră și persoane civile înarmate au încercuit orașul, ca nu cumva vreo persoană să-l părăsească. Câteva mașini de pompieri blindate au intrat pe strada principală, unde erau adunați peste 7000 de suflete și au încercat să ne îndepărteze cu jeturi puternice de apă. S-au auzit atunci răpăituri de foc automat, în realitate – trasoare de intimidare. Toate firele de telefon au fost tăiate, pentru a nu putea lua oamenii legătura cu exteriorul…

„Trageți,  nenorociților, trageți, că ne-ați luat și laptele copiilor!”

Eram încercuiți definitiv, ca într-un gulag, în bătaia puștilor Armatei și Securității. Am văzut atunci femei cu copii în brațe care au strigat: „Trageți,  nenorociților, trageți, că ne-ați luat și laptele copiilor!”

Ne-am dat seama cu toții că cei trei mineri arestați nu erau acolo… Iar eu, aproape inconștient de urmări, am făcut un fel de mobilizare cu ortacii, trecând la represalii împotriva asupritorilor.

Împreună cu un grup de mineri, am intrat în sediile PCR, urcându-ne la unul dintre etaje, unde se aflau camerele de  protocol ale baronilor comuniști și securiști. Nu ne venea că credem ochilor, privind bunătățile pe care le-am văzut acolo: salamuri de Sibiu, cașcavaluri speciale, jamboane, cârnăciori oltenești, păstrăvi, băuturi scumpe (Cinzano, Martini, Wischey), țigări străine. La cât eram noi atunci de înfometați și de primitivi (fără voia noastră, bineînțeles) astfel de bunătăți păreau raiul pe pământ al oricărui român. Personal, am deschis atunci o  fereastră și am început să arunc totul pe geam și să strig spre răsculați: „Uitați, fraților, cu ce se hrănesc acești ciocoi!”

Au început să ne împroaște cu căcat

Am bătut pe toți activiștii pe care i-am întâlnit în cale, inclusiv pe tovarășul Cărbunaru, care începuse să-și smulgă părul de frică… Am bătut și un căpitan care păzea armamentul în sediul Miliției, dar acela n-a cedat. A chemat ajutoare și am fost îndepărtați. Poate că, dacă atunci puneam mâna pe arme, am fi făcut, cu adevărat, o Revoluție…

Imediat au început luptele de stradă. Lupte inegale între minerii vlăguiți și îndobitociți de foame și organele de represiune, bine echipate și gata oricând să folosească armamentul din dotare. Pe la ora 24, noaptea, au reușit să ne îndepărteze… Să ne împrăștie… Două mașini de pompieri, care terminaseră apa, au fost reîncărcate cu căcat din canalele orașului. Au început să ne împroaște cu căcat… Și mulțimea a dispărut în noapte…

Bine ați venit în orășelul de carton

A doua zi, în locul unde s-a desfășurat acest teatru de operațiuni, copacii puțeau a closet. Dis-de-dimineață au început să arestările. Un ortac din gruparea cu care pătrunsesem în sediul Consiliului Popular mi-a spus: „Soare, trebuie să faci ceva. Fiindcă au început arestările.” Un tânăr de 19 ani, Ștefan Chirilă, mi-a spus că știe el un loc sigur unde să mă ascund, unde nu mă poate găsi nimeni. Vă dați seama, oameni buni, cât de naivi puteam fi noi atunci, să credem că ne putem ascunde să nu ne găsească temuta și renumita Securitate comunistă. Am mers cu acel băiat în piața Motrului și am cumpărat câte un sac cu ardei, cu gândul să ne strecurăm din încercuire, dându-ne drept niște cumpărători obișnuiți, care n-am fi avut de-a face cu grozăvia declanșată de „dușmanii poporului”, minerii care-au devastat sediul Consiliului Popular și au strigat lozinci anticeaușiste și anticomuniste. În acel moment, Dumnezeu ni se alăturase. Și spun asta, pentru că un bătrân care mergea alături de noi, spre satul Roșiuța, a dat un răspuns neașteptat ofițerului de Securitate, care a întrebat în ce direcție ne îndreptăm și ce avem în saci: „Sunt nepoții mei, domnule, m-au ajutat să cumpăr niște ardei pentru murături și mergem la Roșiuța!” Se pare că figura oarecum umilă a acelui înțelept bătrân, precum și mutrele noastre neinteresante, l-au determinat pe ofițer să ne dea posibilitatea să trecem de cordonul care încercuia orașul.

Din data de 20, la ora 18.00 seara, am pornit pe jos cale de zeci de kilometri, trecând prin păduri, înnoptând aiurea și flămânzind în tot acest timp. La un moment dat, nu mai știu exact în ce  zonă eram, ne-am apropiat de o cale ferată. În apropiere, un țăran își păștea văcuța. L-am întrebat ce stație de tren este prin apropiere, iar el ne-a răspuns: „Filiași, taică… Aveți, însă, grijă căci gara e păzită de trupe de miliție și vedeți cum vă strecurați!” Bătrânul ne-a mai spus că fiul său lucrează la CFR și să ne grăbim, căci la ora 8 este un tren accelerat către Turnu-Severin, Orșova… Ajungând noi în gară, am luat bilete cu destinația Oravița.  Văzându-ne cu sacii în spinare, milițienii ne-au făcut semn să ne urcăm în tren. Lucru pe care l-am și făcut imediat, ocupându-ne locuri în compartiment.

În tren, prietenul meu, Ștefan Chirilă a cunoscut un șofer din Motru, care era detașat în munții din comuna Bozovici, satul Poneasca, județul Caraș-Severin. Acesta ne-a spus că acolo se plătește bine și că ar fi bine să mergem cu el, fiindcă are niște relații și poate să ne angajeze. Bineînțeles, că noi nu i-am spus acestuia nimic despre „fărădelegile” noastre înfăptuite la Motru. Pe traseu, nu am avut niciun control din partea Miliției. În 21 octombrie, anul de grație 1981, am ajuns în mina din satul Poneasca. Cei de acolo ne-au primit cu brațele deschise, urându-ne: „Bine ați venit în orășelul de carton!” Spuneau acest lucru, deoarece toate barăcile și dependințele în care oamenii își duceau veacul erau construite din PFL.

În dimineața zilei de 22 octombrie, orele 8.00, ne-am prezentat să ne angajăm la o întreprindere de construcții tuneluri în munte… Aici, ne-a luat în primire șeful autobazei care ne-a întrebat ce studii avem și ce am mai lucrat până atunci. Noi am răspuns cinstit că avem câte 8 clase, însă în privința biografiei și a locurilor de muncă avute, am tras câte o  minciună cât roata carului. Am spus că am fost ciobani în comuna Răgăjdia, de lângă Oravița, la graniță cu Iugoslavia și am plecat de acolo pentru că baciul n-a vrut să ne mai plătească. Am mai spus că ne-am pierdut documentele de identitate (lucru adevărat) și ne-am dat nume false. Bunăoară, eu i-am spus că mă cheamă Ștefan Pleșcaru, din Osica de Sus, satul Greci, județul Olt. Ștefan Chirilă și-a dat și el un nume fals, pe care nu mi-l aduc aminte. Oricum, i-am spus șefului de autobază că, în Poneasca, șederea noastră este de scurtă durată, intenția noastră fiind să facem rost de bani, ca să ne scoatem actele de identitate și apoi să trecem frontiera.  Era acolo un inginer, Vasile Ursu, care a înțeles, fără prea multe explicații, cam ce hram purtăm noi. Avea însă o inimă mare și ne-a făcut un fel de angajare fictivă (nici acum nu-mi dau seama cum a fost posibil), tocmai pentru a ne da tacit posibilitatea să facem rost de niște bani, să ne scoatem actele și apoi să trecem frontiera. Se făcuse părtaș la intențiile noastre, riscând într-un fel, în cazul în care autoritățile ar fi descoperit că, în fapt, suntem niște “dușmani ai poporului”…

În ziua de 10 noiembrie 1981, ne-am hotărât să mergem către frontieră

La două săptămâni de zile, după ce noi ne-am integrat în acel colectiv, grație căruia primeam mâncare și câte o vorbă bună, șeful de post din Poneasca a aflat despre „angajarea” noastră la acea   instituție de construcții, somându-ne să ne facem urgent actele de identitate. Atunci ne-am hotărât ca, într-o zi cu ceață, să mergem în pădurea din satul Vrănuț, situat chiar pe frontieră, și să studiem posibilitatea de trecere… dincolo. Ne dotasem cu harta din împrejurimi, studiasem bine locurile… În ziua de 10 noiembrie 1981, pe o zi ploioasă, ne-am hotărât să mergem către frontieră. Eu și cu Fane ne-am echipat în electricieni, cu cizme izolante în picioare, cu mănuși de cauciuc în mână și cască pe cap, cu lampă de control, pentru a sugera eventualilor grăniceri care ne-ar descoperi că suntem niște electricieni veniți să depistăm o defecțiune electrică pe traseu. Ideea era să mergem din stâlp în stâlp până la frontieră și acolo, în funcție de Providență, să ieșim din România…

De la Poneasca am traversat în stânga spre Anina, urcând spre Combinatul de Apă Grea de la Crivina. De sus, granița ni se părea foarte aproape… În realitate, drumul era lung și anevoios. Nemâncați, nebăuți și înfricoșați la gândul că mâna lungă a organelor de represiune poate să ne ajungă oricând din urmă, înaintam cu greu, în acea zi ploioasă, spre… Nicăieri. Oricum, în mintea și sufletele noastre nu mai era niciun gând de întoarcere. Eram uzi până la piele, începuse să plouă  cu găleata. Într-un sfârșit, am ajuns în comuna Răgăjdia… Acolo, la intrare, era un post de grăniceri, o gheretă din lemn. Am observat-o numai când ne-am apropiat de ea. La un moment dat, tăcerea a fost spartă de o voce dură, amenințătoare: „Stai că trag, cine este?!” Era vocea grănicerului, care ieșise din acea gheretă… „Suntem electricienii de serviciu, și avem o defecțiune pe traseu!”, am răspuns eu atunci.  Soldatul a venit spre noi și ne-a întrebat de la care bază electrică suntem. Am spus că suntem de la baza Oravița și că avem probleme la un stâlp din apropierea pădurii Naideș. Soldatul respectiv ne-a lăsat să trecem, dar în apropierea unei liziere de salcâmi, ne-au somat alți grăniceri. De aici lucrurile se încurcă. Unul din cei doi grăniceri sună la bază, prin stație, și întreabă acolo dacă cineva a fost delegat să verifice defecțiunile electrice din acea zonă.

Ploua infernal și noi ne pierdusem cu totul…

După terminarea convorbirii, soldatul s-a înnegrit la față, a  îndreptat arma spre noi și a urlat: „Vă ordon, pe burtă și cu mâinile la ceafă!” Am stat aproape o oră în acea poziție. Ploua infernal și noi ne pierduserăm cu totul… Știam ce ne așteaptă, însă, atunci când ne-au întrebat cum ne cheamă, am spus tot numele noastre „conspirative”. Prin aceasta, am încercat să ținem pe loc autoritățile, pentru a nu afla foarte repede că, de fapt, noi suntem cei doi mineri de la Motru, care au forțat intrarea în Consiliul Popular și au aruncat cu bunătățile comuniștilor pe geam.

După o lungă așteptare, a venit un ARO ca să ne preia. Doi călăi îmbrăcați în uniforme verzi ne-au administrat picioare în burtă, în coaste și în plină figură. Eram plini de sânge și deznădăjduiți pentru vecie…

La punctul de frontieră, am întâlnit un ofițer care era chiar din Osica de Sus, din satul meu natal. După ce i-am spus că lucrăm în comuna Bozovici, satul Poneasca, și că venisem spre frontieră,     pentru că auzisem noi că există o piață unde se vând blugi și alte lucruri străine, acest ofițer a luat legătura cu șeful de bază de la Poneasca și ne-a eliberat.

În ziua de 11 noiembrie 1981, la orele 7 dimineața, ne-a scos pe poartă și ne-a lăsat în plata… Domnului. Am ajuns în aceeași zi la Poneasca, unde ne-am întâlnit cu binefăcătorul nostru dinainte, Vasile Ursu, care ne-a spus: „Băi, nenorociților, puteați intra la pușcărie, dacă nu eram eu să le spun că sunteți niște amărâți, pe care eu i-am luat în custodie… Între timp, ne-am făcut buletine și am fost angajați cu numele noastre  adevărate, deși în colectiv, de față cu colegii de muncă utilizam tot pe cele „conspirative”. Se stabilise între noi și acel șef de autobază o înțelegere tacită. El știa, de fapt, că suntem niște transfugi de la Revolta din Motru, dar încerca să ne ajute atâta cât poate, ca să nu intrăm pe mâna Securității.

“În numele legii, sunteți arestați!”

La trei zile după ce am reînceput noi munca, în ziua de 14 noiembrie 1981, pe la orele 22.30, au intrat în tunelul unde ne desfășuram activitatea mai mulți civili (în jur de opt persoane) cu caschete roșii pe cap și cu halate albastre. Eram cu ajutorul șefului de secție al ing. Vasile Ursu, cel care ne-a tăinuit atâta de mult și numele, dar și faptele pe care le înfăptuisem la Motru. Eu, cel care făcusem armata la Securitate, am observat ceva nefiresc la „muncitorii” aceia. Am observat că sunt încălțați cu cizme de Securitate. Am luat-o brusc la fugă și abia am reușit să-i spun lui Fănică faptul că acei oameni au venit să ne aresteze. Atunci, le-am spus colegilor, cerându-ne scuze, că  mi-am dat un nume fals, pentru că, de fapt, eu sunt Soare Constantin, cel care a participat activ la Greva minerilor de la Motru, rugându-i să scrie părinților mei de la Osica de Sus că sunt arestat. Lucrurile s-au întâmplat așa de repede, că tovarășii meu de lucru nici nu au realizat ce se întâmplă. Asistau la o scenă neverosimilă… Chilerii cu căști roșii pe cap și cu cizme de securiști  au spus la început că sunt de la „Protecția Muncii” și că au de discutat cu Soare Constantin și Ștefan Chirilă anumite probleme legate de faptul că lucram fără cască pe cap. Apoi, n-au mai păstrat nicio conspirativitate, și ne-au ordonat (nouă, celor doi proscriși) să facem câte un pas înainte, spunându-ne: „În numele legii, sunteți arestați!”

Atunci, o forță nevăzută m-a îndemnat să strig în gura mare, ca să audă și colegii mei de la Poneasca: „Jos Ceaușescu! Dăm cărbune, dar vrem pâine! Pentru asta, am ieșit în stradă, oameni buni, pentru pâine!”

O ploaie de pumni și picioare s-au abătut asupra mea. Ne-au încătușat și ne-au înconjurat: un securist la mâna stângă și alt securist la mâna dreaptă; unul în față și unul în spate. Când am ieșit din galerie, mi-am dat seama câtă forță securistică era trimisă pe urmele noastre. În duba în care ne-a urcat, am zărit – prin întuneric – două bănci pline cu securiști înarmați. Din Munții Poneasca și până la Anina, securiștii ne-au bătut cu pumnii și cu picioarele. Personal, eram căzut în inconștiență și aproape că nu mai simțeam nimic. Într-un târziu în noapte, ne-au băgat pe amândoi într-o celulă la Anina și ne-au legat întinși pe pat, pe burtă. La fiecare mână și la fiecare picior aveam câte o cătușă. Eram răstigniți pe niște paturi metalice, sfârșiți și zdrobiți de pumnii și picioarele încasate… În ziua de 15 noiembrie, dimineața, am fost duși la Reșița.

Comandant de Securitate era unul Gheorghe Vasile

 Nu vreau să mă mai plâng de loviturile pe care le-am încasat pe acest traseu. În aceeași zi, pe la orele 22.30, am fost duși în sediul Securității din București. Comandant de Securitate era unul Vasile Gheorghe. La intrare în sediul Securității care era la etaj (la parter era sediul IGM București), mi s-a pus o bandă neagră pe ochi. Când mi-au luat banda de la ochi, am văzut că ușa de la intrare într-un birou special era capitonată cu piele, iar în dreapta se afla drapelul României, de care, la un  moment dat, m-am împiedicat. De parcă drapelul patriei n-ar fi vrut să mă lase să intru acolo… Acolo, de unde cineva comanda… Infernul. Mi-am dat seama că mă aflu într-un loc de mare rang al Securității Statului.

În fața noastră, pe un scaun confortabil, din dreptul unui birou din lemn masiv, un monstru se prezintă ca fiind Vasile Gâdea. Mai târziu am aflat că acest om era chiar Vasile Gheorghe, șeful cercetărilor de la Securitate, un bărbat brunet, puternic, de statură medie. La început s-a purtat foarte frumos cu mine, cerându-mi politicos date despre locul meu de naștere, despre părinții mei, despre ultimul loc de muncă. I-am răspuns corect la toate întrebările. „– Măi, copile, și ce ai avut tu în cap, atunci când ai făcut așa ceva la Motru?”, m-a întrebat atunci „gâdele”. Eu i-am răspuns că neajunsurile și foamea m-au scos în stradă.

„Neajunsurile și foamea, futu-ți gura mă-tii de nenorocit… ne-ai făcut județul de râs, banditule!”, a tunat și a fulgerat imediat călăul. Atunci, mi-am dat seama că bruta era din județul Olt. M-a întrebat dacă fumez, ca să-mi dea o țigară bună, și apoi dacă vreau să beau o cafea. Eu i-am răspuns politicos: „Tovarășe colonel, vă mulțumesc, dar nici nu fumez, nici nu beau cafea!” Securistul s-a uitat urât la mine, s-a ridicat de pe scaun și a urlat înfricoșător: „Băi, în gura mă-tii de nenorocit, tu nu vezi că ești caraghios? Vrei să mă înfrunți pe mine. Lasă că ai să vezi tu ce-o să pățești pentru aroganța asta… pentru mișto-ul acesta pe care-l faci de mine! O să-ți tai eu poftele să mai faci mișto, banditule!”

„Tovarășe colonel, eu nu vreau să fac mișto, însă nu am viciile ăstea cu fumatul și cafeaua!” Atunci răbdarea monstrului a luat sfârșit. O rafală de pumni și picioare m-au izbit în față, peste fluierele picioarelor, în boașe… Abia mă mai puteam ține pe picioare, când Vasile Gheorghe mi-a șuierat năprasnic la ureche: „Băi, banditule, tu să nu-mi mai spui mie «tovarășe colonel», căci nu ești tovarăș cu mine. Tu ești un infractor, iar mie să-mi spui «cetățene colonel», ai înțeles, ‘tu-ți morții mă-tii de criminal!?”

Mi-am dat seama că nu e de glumă. Acest colonel, conjudețean de-al meu, chiar credea, cu toată ființa lui, că am făcut județul Olt de rușine. Mai târziu, în zilele noastre, am aflat că acesta are și el un băiat, ușor handicapat, care era profesor suplinitor printr-un sat din Olt. Cineva își făcuse milă de el să-i dea o catedră, deși nu avea decât un liceu și, cum v-am spus, avea și o labilitate psihică, care nu l-ar fi îndreptățit, în niciun fel, să facă educație pruncilor țăranilor noștri… Dar asta-i altă poveste, pe care o s-o dezvoltăm altădată.

Ideea e că torționarul de care v-am spus a fost și el într-un fel pedepsit de Dumnezeu, dându-i un copil diform, atât fizic, cât și psihic. Schingiuitorul din fața mea avea atunci un singur țel: să mă reeduce! Prin brutalitate. Prin forță.

Mi-a întins în față patru foi albe să scriu tot ce-am făcut la Motru. Am scris o pagină, în rezumat, cu ceea ce am crezut eu că s-a întâmplat acolo. Iar el, după ce a citit câteva rânduri, a tunat și fulgerat asupra mea: „Băi, jigodie, mie să nu-mi scrii de ce ai ieșit în stradă. Mie să-mi scrii despre ce ai distrus acolo la Consiliul Popular.”

Eu i-am răspuns că n-am distrus nimic, ci am aruncat pe geam câteva kilograme de salamuri scumpe, cârnați, băuturi și țigări străine și că, în rest, n-am mai făcut nimic…

„Băi, futu-ți Dumnezeii mă-tii de bandit, dar firele de telefon cine le-a tăiat, cine a distrus sediul PCR, cine a spart toate  geamurile de acolo?”, m-a întrebat furios colonelul.

Mi-a trecut prin minte atunci faptul să recunosc orice îmi spune acest călău, pentru a mă lăsa în pace. Fiindcă, numai în comunism sadismul putea fi pus în slujba unei așa-zise justiții, iar  boala securiștilor de a-i bate pe „dușmanii poporului” (așa cum eram eu) era o religie, o patologie individuală, transformată în patologie colectivă, de partid și de stat.

Eram pe cale să recunosc și ceea ce n-am făcut

Am tremurat, am gemut, am urlat, mi-am ținut răsuflarea și mânia, atunci când bestia m-a lovit, și eram pe cale să recunosc și ceea ce n-am făcut.

„Băi, cretinule, dacă nu recunoști că ai distrus sediul Consiliului Popular, să știi că eu nu mă mai rog de tine. O să te convingă alții să spui ceea ce ai făcut”, mi-a vituperat la ureche, încă o dată, tovarășul colonel, după care a pus pe unul să mă lege cu eșarfa neagră la ochi. M-a condus cineva, din biroul respectiv, nu știu nici acum unde, cert este că, până la locul respectiv, mi s-au deschis patru uși… La un moment dat, însoțitorul mi-a spus să mă dezbrac la pielea goală, pentru a goni păduchii de pe mine. Un jet de apă foarte rece mi-a înghețat inima și sufletul… Apoi am fost lovit cu bestialitate, cu un baston imens cred… Am încremenit de durere… Am căzut pe betonul rece din acea cameră… Au urmat lovituri criminale cu bocancii peste față, peste coaste, în cap, pretutindeni. Devenisem o masă amorfă de carne sângerândă.

La început am țipat ca din gaură de șarpe. Apoi n-am mai simțit mare lucru. Cei care mă băteau n-au scos niciun cuvânt, m-au legat cu lanțurile de mâini, un fel de manej, stil cobră, cu un lanț de mâna stângă și unul de mâna dreaptă și apoi de ambele picioare. Am fost bătut cu bestialitate. Am leșinat de cel puțin trei ori în acea noapte și tot de atâtea ori mi-am revenit. Când leșinam, turnau apă rece ca gheața peste mine, iar înspre dimineață, cineva mi-a dat drumul din chingi și m-a întrebat: „Cine dracu’ te-a bătut, bă, în halul ăsta?” Toți se făceau că nu știu nimic. M-au trimis din nou la anchetă, la conjudețeanul meu Vasile Gheorghe.

“Cetățene-colonel, pe mine mă puteți omorî, dar așa ceva nu scriu!”

Mi-au luat eșarfa de pe ochi, ca să pot să-l văd bine pe anchetator. Acesta mi-a zis: „Vezi, bă, că era mai bine să scrii de  la început? Colegii tăi n-au pățit așa ceva, dar dacă tu ai vrut să faci pe grozavul, iată ce ai pățit! Hai, apucă-te și scrie ceea ce îți dictez eu și totul va fi bine…” Dacă aș fi scris ceea ce îmi dictau ei, poate că nici Revoluția de la 1989 nu mă scotea din închisoare, dacă nu cumva mă condamnau ei mai repede la moarte. Iată ce-mi sugera bruta de colonel să scriu: „Eu, Soare Constantin, declar pe propria-mi răspundere că am forțat intrarea în sediul Miliției din Motru, ca să pun mâna pe armament, pentru a-i ucide pe cei dinăuntru. Apoi am vrut să pun mâna pe dinamita din dotarea minelor să ocupăm sediile PCR și să dăm semnal de revoltă în toată țara…!” Cam așa îmi cerea „cetățeanul-colonel” să scriu eu în foile acelea albe. Atunci, eu i-am spus: „Cetățene-colonel, pe mine mă puteți omorî, dar așa ceva nu scriu.” Atunci mi s-a pus din nou eșarfa la ochi și am fost preluat de doi chileri vânjoși cărora li s-a transmis: „Faceți-l să scrie pe bandit!” Am coborât din nou pe aceeași scară în formă de spirală și, la întrebarea unuia dintre bătăuși „unde îl ducem?”, cineva a răspuns: „Pe catangă!”. Am ajuns undeva la subsol, unde s-a auzit un zgomot produs de niște drugi de fier. O voce aspră mi-a ordonat: „Ai grijă cum te dezbraci, să nu-ți dai eșarfa jos de pe ochi!” M-am dezbrăcat în pielea goală, iar criminalii m-au urcat pe o masă.

Masa era formată din două bucăți. Mi-au așezat picioarele în formă de V, m-au legat iarăși cu niște chingi metalice de ambele mâini și picioare și m-au lăsat acolo și au plecat. Era în data de 16 noiembrie 1981. Am stat ore în șir în acea poziție. La un moment dat n-am mai simțit frigul, nu mi-am mai simțit corpul. Îmi treceau tot felul de idei prin cap: ba să scriu ce zic ei, ba să nu scriu. Dacă mă mișcam puțin din poziția în care mă răstigniseră ei, se strângeau chingile de urlam de durere. Și chiar urlam. Nu mă auzea decât Dumnezeu și, câteodată, îmi trecea prin minte că și El m-a uitat definitiv. După ce ieși din  astfel de tortură, este greu să spui cuiva că mai poți să ai demnitate. Nu mai poți fi decât un om umil, predispus să-și ceară iertare chiar pentru crime pe care nu le-a înfăptuit. Numai așa putea să ne determine să scriem exact ce doreau ei.

Când eram mai mic, citisem ceva despre un doctor al lui Hilter, cu numele Mengeli, însă atunci credeam că este un roman inventat de comuniști, ca să ne demonstreze cât de criminali au fost fasciștii lui Adolf Hitler. Acum, în beciurile Securității din București, mi-am dat seama că acel personaj a existat în realitate, iar Serviciul Secret al Partidului Comunist utiliza metodele de tortură ale bestiei hitleriste, deși oficial le incrimina. Eu nu pot să-i caracterizez pe torționarii Securității de ieri, n-am nici cultura și nici pregătirea necesară. Însă pot spune că au fost niște monștri, fără mamă, fără tată, fără   Dumnezeu, fără de lege. Legea și-o făceau singuri în beciurile comuniste. Securitatea torționară a fost o adunare de criminali acoperiți și astăzi de noile Servicii Secrete ale României „democratice”. De aceea, să nu vă mirați voi cei care-ați supraviețuit schingiuielilor și bătăilor bestiale ale Securității, dacă o să vedeți astfel de monștri în Parlamentul României sau prin diferite departamente guvernamentale.

După zece-unsprezece ore de stat legat pe masă, cu picioarele în poziția V, cotropit de durere, somn și foame, am auzit zgomotul sinistru al zăvoarelor de la ușa celulei mele și apoi un glas înspăimântător: „Băi, criminalule, trezește-te că ți-am adus masa!” În realitate, gardianul îmi juca mai întâi o festă. Mă anunța că îmi aduce mâncarea, făcea zgomot de castroane, așa psihologic, ca să salivez, și apoi închidea ușa fără să-mi lase nimic. Apoi urma o ploaie de înjurături de mamă, pentru că, vezi Doamne, „Banditu’ nu vrea să mănânce, futu-i gâtu’ mă-sii… Să mănânce când îi voi mai da eu, fir-ar el al dracu’”.

“Ia să-ți facem un control ginecologic!”

Cam peste 4-5 ore de la masa „servită” inițial, au apărut în   celula mea mai multe persoane (mi-am dat seama după călcătura pașilor, pentru că banda neagră de la ochi era la locul ei), dintre care, unul m-a întrebat: „Bă, banditule, câți ani ai tu? Ești însurat?” I-am răspuns câți ani aveam și faptul că nu sunt însurat. Atunci, același bărbat îmi răspunde:  „Lasă, bă, că îți facem noi rost de o fată și te însurăm… Cum stai cu puța? Ia să-ți facem un control ginecologic…”

Unul din ei s-a apropiat de masa pe care stăteam și mi-a pus mâna pe testicule: „Băi, tu vei face mulți copii și îi vei da afară cu târna!” Apoi, altul a început să se dezlănțuie verbal: „Băi, futu-ți morții mă-tii, de ce nu scrii mă ce îți dictează șeful? Ce dracu’ ne ții tu atâta în teroare pe toți? Din cauza ta eu nu mai dorm acasă de două nopți.” La un moment dat, mi-a strâns cu mâna testiculele de am leșinat pe loc… Am crezut că mor de durere. A aruncat cu apă pe mine, ca să-mi revin… Apoi, m-a bătut năprasnic cu o vergea peste testicule… Am leșinat din nou. Într-un târziu, m-am trezit într-un pat „adevărat” din fier. În ziua de 17 noiembrie 1981, cineva a deschis vizeta și mi-a aruncat un castron cu mâncare în celulă, zicându-mi: „Ia, bă, și mănâncă. Vezi să faci curățenie după ce mănânci, căci altfel te-a luat mama dracului…” De atunci încolo, cât am stat în arestul Securității, bătăile erau mai rare. Din cauza testiculelor, aveam o usturime groaznică la urinare. Îmi dădeau lacrimile, de fiecare dată când urinam. În data de 7 noiembrie, la orele 24, m-au scos din nou la interogatoriu. S-au purtat ca la început: „Deținut, te rugăm să servești o țigară! Dar la țigară merge și o cafea.” De fiecare dată, le-am răspuns că nu am asemenea vicii. Tot de atâtea ori, ei mi-au pus în față patru coli de hârtie albă, pentru a scrie că am devalizat sediul Consiliului  Popular, în timpul grevei de la Motru. De fiecare dată, când scriam cuvântul grevă, colonelul originar din Olt îmi atrăgea atenția că n-au fost decât 10-15 persoane care, în frunte cu mine, au intrat samavolnic în incinta Miliției din Motru, ca să punem mâna pe armament. Din declarațiile martorilor, spunea torționarul-șef, așa reieșea. Eu am ripostat atunci și i-am spus colonelului Vasile Gheorghe că acei martori nu pot fi decât niște mincinoși, deoarece eu eram venit la Motru doar de 21 de zile și nu aveau cum să mă cunoască locuitorii din Motru.

Bruta mi-a citit atunci o declarație a unei „domnișoare” de 40 de ani care lucra la Protecția Muncii. I-am spus din nou anchetatorului că este o mare minciună și i-am mai spus că pe acei șapte mineri, arestați și ei, ca și mine, nu i-am cunoscut anterior, ci s-au solidarizat cu mine în timpul grevei, fără să punem ceva dinainte la cale. Pe cei șapte i-au arestat în Motru, în zile diferite, numai pe mine și pe Ștefan Chirilă ne-au arestat în munți, după tentativa noastră de a trece granița. Țin să precizez că Ștefan Chirilă a intrat absolut nevinovat în pușcărie. El a fost arestat doar pentru faptul că a fost cu mine în munți.

În data de 21-22 noiembrie ne-au luat la confruntări. Ca să ne recunoască minerii ceilalți, care-au fost închiși. Unul singur m-a recunoscut pe mine. Îl chema Alexandru Gaidaș, dar pe acesta îl cunoșteam mai dinainte, pentru că mă împrietenisem cu sora lui. L-au pus martor acuzator, deși – sincer să fiu – în timpul grevei nu l-am văzut, în toată acea mulțime, ieșită spontan să protesteze pentru pâine, în special. Pe Ștefan Chirilă l-au recunoscut toți, deoarece, chiar dacă era mai tânăr, el se angajase la mină cu mult înaintea mea. Unul singur, un polonez, Nicolae Târnovschi, a spus că nu-l cunoaște.

2 decembrie avea să fie dimineața judecății noastre în stil comunist!

Dimineața zilei de 2 decembrie 1981, avea să fie dimineața judecății noastre în stil comunist. Fără să citim rechizitoriul, pentru a ști și noi ce acuze ni se aduc, ne-am pomenit luați din celule și duși la Tribunalul Militar Teritorial București, pentru a fi condamnați. Completul de judecată din Timișoara era  compus din:

Bob Radu, Președinte, colonel de justiție;

Balaban Paul – colonel, asesor popular;

Nicolescu Constantin – Lt. Colonel, asesor popular;

Ivan Radu – Procuror militar, colonel de justiție;

Lazăr Constantin – grefier, colonel de justiție.

Procesul nostru s-a desfășurat în regim de urgență, cu ușile închise. Nu a fost prezentă nicio persoană în sală, decât doi  avocați din oficiu de la B.C.A.J. București pe nume Lupulescu Dumitru și Lucescu Constantin. Au avut doar un rol decorativ, așa cum – din     păcate pentru democrația românească – au avut și avocații lui Ceaușescu, atunci când acesta a fost condamnat la moarte. Spun asta nu din nostalgie față de Ceaușescu, care a fost un criminal, ci din spirit de dreptate și de corectitudine, pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple pe viitor. În loc să ne apere, avocații ne îndemnau să spunem că regretăm faptele.

“Trăiască Regele Mihai, Regele românilor!”

Nici unul dintre noi n-a regretat nimic, dimpotrivă, toți au spus că am fost maltratați degeaba, că ne-am ridicat pentru pâine, iar eu am avut curajul să strig în gura mare: „Trăiască Regele Mihai!” Mărturisesc acum că, personal, nu aveam niciun fel de cultură promonarhistă, dar am strigat acest lucru din  teribilism: „Trăiască Mihai I, Regele românilor!”, am repetat eu a doua oară.

Completul de judecată a luat act de această nemaiauzită lozincă și au indicat un control psihic asupra persoanei mele, la Spitalul „Mina Minovici”. „Are probleme cu capul”, a spus atunci unul din completul de judecată.

Chirilă Ștefan a declarat că nu este vinovat, cu toate că a trecut și el prin acele chinuri groaznice de tortură, spunând că nu a fost în stradă la manifestația de la Motru, ci doar a plecat cu mine din Motru în munți, să-și caute alt loc de muncă, fiindcă la Motru i-a fost foarte greu. Nimeni nu a luat în seamă declarația unui copil de 19 ani care, efectiv, nu făcuse nimic…

Am părăsit sala de judecată și am rămas în pronunțare. Apoi am citit îngrozit sentințele. Tribunalul Militar ne-a condamnat pe toți la ani grei, după cum urmează:

Soare Constantin, 8 ani de închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64, literele a, b și c, pe o durată nedeterminată; 6 ani pentru infracțiunea de distrugere în paguba avutului obștesc; cinci ani închisoare pentru infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice. Bineînțeles, că mi s-a administrat pedeapsa cea mai mare, de 8 ani;

Sârbu Gheorghe, aceleași infracțiuni, dar cu fapte anterioare, condamnat tot la 8 ani închisoare;

Gaidaș Alexandru, 8 ani închisoare, pentru aceleași infracțiuni;

Târnovschi Nicolae, 7 ani închisoare;

Chirilă Ștefan, 7 ani închisoare;

Nișulescu Viorel, 7 ani închisoare;

Tătaru Dumitru Ionuț, 6 ani închisoare;

Măciucă Valerică, 7 ani închisoare;

Ursan Vasile, 7 ani închisoare.

Să învățăm poporul să se apere de el însuși!

Toți cei nouă „dușmani ai poporului” erau foarte tineri: între 18 și 24 de ani. Tot timpul mi-am pus întrebarea, de ce acel regim odios a arestat niște copii, deși în stradă, la Motru, au fost – la un moment dat – peste 10.000 de cetățeni: mineri, femei, elevi, țărani, intelectuali. Cu mic, cu mare au luat parte la greva de atunci, ieșind în stradă pentru nemulțumirile sociale acute și strigând că mor de foame într-o țară atât de bogată. Mai mult, atunci greva căpătase și un caracter anticomunist, de vreme ce s-a strigat la unison „Jos Ceaușescu” sau „Ceaușescu PCR – pâinea noastră unde e?” Probabil că regimul comunist a vrut să stopeze din fașă germenii unei viitoare revolte de amploare și a procedat la arestarea noastră, a celor tineri, pentru a da un exemplu maselor răsculate… De aceea, nimănui nu-i este îngăduit să uite ce s-a petrecut la Greva minerilor de la Motru, din 1981, care a generat un adevărat arhipeleag al ororii, împotriva unor tineri cărora le era cu  adevărat foame și care chiar se străduiau să dea cât mai mult cărbune țării.

Oricât am fost scuipat și umilit și după 1989, nu am permis nimănui să jignească memoria celor care au avut atunci curajul să înfrunte mașina de tortură a comunismului și m-am rugat mereu la Dumnezeu să nu mă îndepărteze prea devreme de adevărurile în care mi-au apus viața atât de timpuriu.

Și astăzi sunt delatori și mincinoși care ne pun viețile în pericol și astăzi Serviciile Secrete servesc cauze politice, și astăzi există o formă de teroare mult mai rafinată, prin care – noi cei care ieri am suferit atât de mult, suntem considerați nebuni,  oameni de nimic, scursuri ale societății. Nu de puține ori a trebuit să înfrunt și astăzi disprețul semenilor mei, nu de puține ori am fost pus în postura de a tăcea și astăzi, deoarece – prin dezvăluirile mele – aș fi deranjat anumite clanuri, cu interese la fel de odioase ca pe vremea comunismului luminos. Chiar mai odioase uneori. În ciuda acestor lucruri, consider că am avut și am încă spirit de jertfă și nimeni nu poate să-mi ia această însușire…

„Niciun popor nu e atât de decăzut și păcătos încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”, spunea marele cărturar Lucian Blaga.

La noi, la români însă este nevoie să învățăm poporul să se apere de el însuși, fiindcă eu asta am făcut tot timpul: m-am apărat de propriul meu popor ai cărui reprezentanți (ilegitimi, ce-i drept) erau Partidul Comunist, Securitatea și torționarii de toate felurile…

În detenție la Rahova

În ziua de 16 decembrie, zăvoarele celulei mele au răsunat lugubru. M-au scos în curtea unității, unde erau deja și ceilalți condamnați, pe care vi i-am enumerat mai sus. Ne-au băgat pe toți într-o dubă sinistră și ne-au trimis în detenție la Rahova, în cadrul Secției a V-a Speciale. Am crezut că aici vom scăpa de teroare, însă n-a fost să fie așa. Cât am stat aici, aproape un an, am văzut moartea cu ochii. Aici erau, în general, deținuții care „s-au ridicat contra Securității statului”, așa cum se formulau acuzațiile în acea epocă a ticăloșilor și chiar condamnații la moarte pentru uneltire   împotriva celei mai bune și mai drepte orânduiri: orânduirea socialistă! Această secție de tortură, numită de torționari secție de reeducare era condusă de un anume colonel Constantin și de trei subofițeri cărora le-am reținut în odine numele: Cornel, Pocăitu și Marin. Habar n-am dacă acestea erau numele lor de familie sau prenumele lor. Știu doar că ei aveau drept bune „ajutoare” doi deținuți, Aldea Cornel și Iordănescu Bogdan. Eu și Ștefan Chirilă stăteam în aceeași celulă cu acest Iordănescu, care era și informatorul colonelului Constantin.

Acesta era un fel de călău-victimă sau schingiuitor-schingiuit, aflat la dispoziția conducătorilor închisorii din Rahova…  Celulele prin care am trecut aici, la Rahova, erau foarte mici. Se compuneau din trei paturi, o băncuță și un veceu. Veceul nu era îngrădit, iar celula avea spațiul de 2,5 m lungime și 1,8 m lățime.

Programul se desfășura în felul următor. La ora cinci dimineața – deșteptarea. Erai „servit” cu o cană de ceai (o apă tulbure caldă) neîndulcit, un vârf de cuțit de marmeladă și un ciric de pâine de 125 grame, pentru toată ziua. De la ora cinci dimineața, până seara la ora nouăsprezece, făceam șmotru în celulă. Ne dădeau o periuță de dinți cu care curățam patul. Dacă lor li se părea că paturile nu sunt făcute cum trebuie sau cearșaful nu era perfect întins, ca să sară banul, eram bătuți   crunt și înjurați ca la ușa cortului. Lustruiam cimentul din celulă până când acesta devenea oglindă, iar dacă torționarilor nu le plăceau „oglinda”, dimineața – la apelul de la ora opt – eram scoși afară și primeam o „rație” de 20 de bastoane pe spate.

La ora 12.00 primeam „masa de prânz”. O ciorbă lungă, fără cartofi și fără nici urmă de carne. Felul doi: arpacaș! Atât ciorba, cât și felul doi le mâncam cu un turtoi din care trebuia să păstrăm și pentru seara. Lingurile erau fără coadă… Aveam doar zece minute alocate servirii mesei. Dacă nu terminai în acest timp record, erai scos la curățenie până seara.

Toată ziua stăteam pe băncuță. Paturile erau „minate”, aveam acces la ele doar seara la 21.30, când se dădea stingerea și ne culcam. Până la culcare, mai mâncam o dată. Ce rămânea din turtoiul de la prânz și aceeași mâncare de arpacaș. Vara mâncam mâncare de spanac, cu rădăcini cu tot și cu mulți gândaci și viermi.

Din data de 22 decembrie 1981 și până în martie 1983, n-a fost zi lăsată de Dumnezeu să nu mi se găsească motive pentru a fi bătut. Informatorul colonelului Constantin, așa cum v-am mai spus, acel Iordănescu, era o brută, deși era și el tot deținut. El ne lega cu lanțurile atunci când socotea că am făcut vreo greșeală, el ne administra bătăile și tot felul de pedepse macabre. N-au scăpat de pedepsele sale nici alți deținuți  celebri pe care i-am cunoscut în acea perioadă: Iancu Marin, Donciop Marian, Itu Ioan, Părintele Calciu Gheorghe Dumitreasa… N-au scăpat nici oamenii din grupul în care era băiatul ministrului Sănătății, Proca, nici Cornel Burtică și Ilieș din Comerțul Exterior. Acel Iordănescu îmi fixa lanțurile de la picioare, lanțuri care erau atât de grele, încât le luam cu mâinile să mă așez în pat.

În toată această perioadă n-am reușit să comunic cu nimeni din   exterior, cu părinții meu, cu rudele mele. O singură dată a venit sora mea Gheorghița (astăzi este în America) și mama, însă le-a fost imposibil să-i convingă pe șefii închisorii să le dea voie să discute câteva minute cu mine.

3Am plecat pe cursă la Aiud…

În anul 1983, prin luna aprilie, m-au scos din celula în care îmi dusesem veacul atâta amar de vreme și m-au mutat în altă celulă. Aici eram toți ortacii, care-au fost arestați după evenimentele de la Motru. V-am mai spus de-a lungul povestirii mele că eu nu-i cunoșteam în mod special pe ceilalți mineri arestați, în afară de Chirilă Ștefan. Poate că le văzusem fețele – o dată, de două ori, în perioada scurtă, de trei săptămâni, cât am muncit în mina Horăști și atunci la Tribunalul Militar, când ni s-au dat sentințele acelea nesăbuite, însă între noi nu a existat până atunci nicio legătură specială… Tot atunci am vorbit pe geam cu Cornel Burtică și cu colegii lui Wagner și Tănăsuică, care erau arestați pentru deturnare de fonduri, așa cum spuneau ei. Aici, „pe Specială”, am avut ocazia să-l cunosc și pe celebrul Ștefănescu, cel care a fost apoi condamnat la moarte pentru falsificare de vinuri.

distrugereaÎn luna iunie, am plecat pe cursă la Aiud. Cu lanțuri la picioare și cătușe la mâini și pus într-o cușetă unde încăpea doar un singur om…

La un moment dat, ne-am împrietenit cu un greier

La Aiud am avut o detenție foarte grea. Închisoarea era în formă de potcoavă, precum închisorile americane. Scările erau construite din scândură și pe mijloc cu plasă de sârmă. Clădirea, de la etajul I până la etajul IV era alcătuită din coridoare lungi din lemn, cu plase de sârmă pe mijloc. Pe mine nu m-au „cazat”, de data aceasta, cu pușcăriașii politici, ci m-au dus alături de „deținuții periculoși”, la etajul III. I se spunea acestui etaj „Becuțu’ roșu”. Erau aici trei celule, în care „locuiau”, pe  lângă criminalii periculoși, și cei care-au încercat să treacă frontiera. Aici, la început, atmosfera părea mai indulgentă. Nu te mai băteau cu bastonul pentru orice, numai dacă unul din informatorii din celulă pretindeau gardienilor că ai făcut ceva împotriva „regulilor” stabilite de ei… Atunci era vai de pielea ta. Te băteau și apoi te stropeau cu apă. Aici am stat aproape doi ani. Mă împrietenisem cu un băiat din Sibiu, pe care-l chema Coni, și care fusese arestat pentru tentativă de a trece frontiera.

Ne era dor de părinți, de prieteni, de umanitate, de libertate… Vorbeam cu muștele prin cameră, cu țânțarii. La un moment dat, ne-am împrietenit cu un greier, o vietate formidabilă care ne cânta în fiecare seară. Îl așteptam ca pe Mântuitor să ne delecteze cu țârâiturile sale, care ni se păreau dumnezeiești. Prin acel greier aveam senzația că suntem protejați de divinitate, că nu peste mult timp vom fi iarăși ce-am fost, oameni liberi, și mai mult decât atât, vom ști să prețuim viața ca pe un dar al lui Dumnezeu.

Comandanții din această pușcărie erau unguri și ei știau foarte bine cum să ne determine (să ne provoace) pentru a face boacăne, ca să ne poată lua la omor. Fereastra de la celulă era astupată cu o tablă groasă, având găuri de aerisire ca diametru cât o țigară și, de aceea, nu aveam niciodată aer suficient. Într-o zi ne-am urcat pe fereastră să ne apropiem gurile de acele găuri, pentru a trage aer mai mult în plămâni. În acea clipă, au intrat în celulă trei milițieni, care au început să ne lovească năprasnic cu bocancii. În cap, în gură, în burtă, în spate – peste tot, am primit lovituri care mi-au zdruncinat creierii în cap și care m-au lăsat și fără două măsele.

“Trăiască Regele Mihai, moarte lui Ceaușescu!”

Dacă până atunci, o dată pe săptămână, ne mai scoteau câteva minute la aer, de la acea întâmplare nu am mai beneficiat de acest lux. Mai mult, nici tineta cu necesitățile nu ne-au lăsat să   o mai golim o lungă perioadă de timp. Era plină de excremente și mirosea îngrozitor în celulă. Într-o zi, când chiar nu mai puteam respira, am bătut în vizetă să avertizez milițianul că nu se mai poate „conviețui” cu căcatul în celulă. Gardianul – un ungur pe care-l chema Demeter – era o bestie. Mai întâi ne-a spus: „Bă, nenorociților, ce voi nu vă mai suportați propriul căcat? Atunci, abțineți-vă, nu vă mai căcați!” Și a urmat o înjurătură de mamă în limba strămoșului nostru Attila. Demeter era cel mai mizerabil gardian de pe palier. De câte ori intra în schimb, mă punea să-i dau raportul și, ca drept răsplată, îmi dădea două șuturi în noada curului de-mi dădeau lacrimile. Acum, când l-am rugat din tot sufletul să ne îngăduie să golim tineta, el a dispărut și, după câteva clipe, a venit cu încă două brute de la intervenții, spunându-le că am vrut să aruncăm conținutul tinetei peste el. Cele două brute de la intervenție ne-au măcelărit în bătaie. Atunci am început să strig din toți rărunchii, în gura mare, ca să se audă, urlând că ne omoară. Colegii din celelalte celule au început să bată cu lingurile în castroane și să strige să ne lase în pace. Eram în luna decembrie a anului 1984, iar în celulă erau –300 C. Ne-au scos pe hol, ne-au pus lanțurile la mâni și câte o bară de metal între mâni și picioare – Stilul Mobra. Stăteam cocoșat și urlam de durere… În clipa următoare, am repetat lozinca pe care am strigat-o și la Tribunalul Militar: „Trăiască Regele Mihai, moarte lui Ceaușescu!”

M-au luat pe sus, mi-au făcut Proces-verbal de 20+20 și m-au trimis la izolare. O zi mâncam, alta nu. În centrul celulei era o zală rotundă de care m-au legat. Îmi făceam necesitățile pe mine, miroseam groaznic, iar cea mai mare dorință a mea, în acele momente, era să mor. Slăbisem într-un hal fără de hal și m-am îmbolnăvit și de plămâni. Totuși, Dumnezeu m-a ajutat să trec și peste asta, să rezist… Gardienii se așteptau să mă   umilesc în fața lor, să mă târăsc, să le ling bocancii, ca să mă scoată de la izolare, însă eu n-am făcut asta niciodată, alții au făcut-o, însă nu i-am condamnat pentru asta. Numai cine nu știe ce a însemnat detenția politică poate să condamne pe cineva care, ajuns la capătul puterilor, a recunoscut și ceea ce n-a făcut și a acceptat orice umilință, pentru a scăpa de tortură. Mulțumesc lui Dumnezeu că am reușit să rezist, chit că – așa cum v-am mai spus – am rămas fără testicule. Am văzut atâta dispreț și astăzi am coșmaruri cu gardienii și cu celulele comuniste…

Într-una din zile, în carcera în care-mi duceam veacul între viață și moarte, fiind practic un cadavru viu mirosind a latrină, au mai băgat un deținut foarte tânăr. Probabil că avea 19-20 de ani. Fusese arestat după Legea 153, prin care putea fi arestat oricine, dacă nu avea serviciu. Era atât de zdrobit în bătaie acest copil, încât cu greu reușea să se exprime. Se afla, practic, între viață și moarte… Am reușit să aflu de la el că evadase dintr-un grup de deținuți care lucrau la munci agricole și că l-a bătut un anume comandant cu numele de Silaghi. La câteva zile, tânărul a murit în celulă alături de mine, fără să i se acorde minimum de asistență medicală. Regimul de detenție era îngrozitor, oameni buni. De aceea, în acel an, au fost cele mai multe tentative de evadare și acțiuni de protest semnificative. Toate soldate cu condamnări și mai grele și cu bătăi sore cu moartea.

Doi foști condamnați pentru crimă au reușit să evadeze. Pe unul din aceștia îl chema Malanca, alpinist de meserie. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu cei doi, am aflat mai târziu doar că au fost prinși și bătuți groaznic.. Se spune că, în câteva luni, cei doi au murit în chinuri groaznice…

Momentele acestea le țin minte până voi muri… Recunosc faptul că am o oarecare incoerență în modul de notare a faptelor, însă în mintea mea se învălmășesc, acum, o samă de imagini și de sentimente, pe care – neavând o știință adecvată a selecției – cu greu pot să le ordonez. Vă asigur însă că vă spun adevărul și numai adevărul.

Am cunoscut un bărbat care-o violase pe Eva Chiș

După ce mi-am ispășit cele 40 de zile de izolare, am ieșit din carceră precum Pinochio. Rămăsese numai nasul de mine. Fusesem surghiunit la Secția a 6-a izolare, unde erau cei mai periculoși deținuți. Acolo am întâlnit, atunci când am ieșit de la izolare, un portar de la Steagul Roșu Brașov, pe nume Pilmuș. El a fost arestat pentru că luase foc o secție din uzină, fiind acuzat că s-a aflat la originea acestui „act criminal la adresa poporului român și la adresa cuceririlor revoluționare ale muncitorilor de la Steagul Roșu”. Am mai cunoscut un bărbat care o violase pe Eva Chiș. Toți trei erau români, toți trei am trăit iadul pe pământ… dar din motive diferite.

În anul 1986, în luna iulie, m-au trimis pe cursă la Baia-Mare. Vă spun sincer că acolo parcă am fost dus la Stațiune. Spun asta, făcând o paralelă cu ceea ce pățisem până atunci. Mi-au dat jos lanțurile de la mâni și de la picioare și gardienii se purtau mai frumos cu mine. În naivitatea mea, de pușcăriaș flămânzit și bătut măr, îmi venea parcă să slăvesc regimul comunist, văzând acest program lejer, chiar dacă eram tot în celulă. Mă gândeam la faptul că “bunii” mei călăi și-au dat și ei seama că sunt un biet miner care n-a făcut altceva decât să ceară pâine și ceva mai multă mâncare. Că nu omorâsem pe nimeni și că acest popor merită ceva mai mult decât ceea ce ne oferea orânduirea comunistă în acele momente. Că Securitatea trebuie să apere secretele și interesele naționale ale României, nu să-și omoare compatrioții în bătaie…

Pe 26 ianuarie 1988, Ceaușescu mi-a semnat amnistierea!

Soarta a făcut în așa fel încât cel pe care-l înjurasem atât de mult și care era torționarul moral numărul 1 al României – adică  tovarășul Nicolae Ceaușescu – să mă elibereze. De ziua   lui, pe 26 ianuarie 1988, a semnat o amnistie, pentru ca să fie eliberați acei care aveau până la zece ani, în anumite condiții… Așadar, în ziua de 4 martie 1988, a venit ziua cea mare: Ziua Eliberării! Am simțit atunci că Dumnezeu a început să-mi prepare și mie fericirea. Fericirea mi se părea o idee nouă, modernă și ea se afla dincolo de gardurile închisorii. Dacă înainte credeam că România este ea însăși o închisoare largă, acum – la ideea eliberării – nu mai gândeam așa. Gata, bătăi de dimineața până seara, gata suferințe, umilințe, nedreptăți…

Atât de naiv și fericit eram. De fapt, eu ieșeam din închisoarea mică în închisoarea mare. Dar, câtă splendoare… Nu-mi venea să cred că pot circula liber printre oameni. Eram fericit, chit că, în acele vremuri, la rubrica deceselor din ziarele vremii, nu mai era voie să fie întrebuințat cuvântul „Biserică”. Locul unde se făcea slujba funebră era menționat ca orice adresă: strada și numărul. Substantivul „Biserică” ar fi încurcat materialismul dialectic care se practica în acea vreme.

Deși rezervat, începusem din nou să zâmbesc. Zâmbeam ca prostul, fără un motiv anume… Am râs chiar, atunci când am văzut cum stau hainele civile pe scheletul meu, grație căruia putea oricine să-mi numere coastele. Eram costeliv ca o mârțoagă, cu trupul învinețit și tumefiat, cu dinți lipsă, cu boașele zdrobite, flămând ca un câine uitat de stăpân și de Dumnezeu…

Cu toate acestea zâmbeam fără sfială în fața gardienilor și a ofițerului de serviciu care vorbeau ceva despre o „Foaie de eliberare”. Ce sintagmă fantastică: „Foaie de eliberare!” Treceau călăii pe lângă mine și parcă se uitau cu ceva compasiune și chiar cu bunăvoință… Ei înșiși păreau mai buni și mai religioși… Am stat așa, în această stare de beatitudine, până la ora 14.00, de la ora 8 dimineața. La un moment dat, au intrat doi subofițeri, împreună cu ofițerul de serviciu. Subofițerii vorbeau oltenește, ca la mine la Osica de Olt. Ofițerul era însă ardelean și mi se părea că seamănă cu un înger. Un înger care mi-a întins mult așteptata „Foaie de eliberare”. Un fel de „Foaie de învățătură, de minte și înțelepciune”. La un moment dat, „îngerul” mi-a spus: „Ești liber!” Am înțeles că cei doi subofițeri trebuiau să mă conducă. Ofițerul ardelean le-a urat acestora „Drum bun”, iar mie mi-a spus să am grijă și să mă fac „băiat de treabă”.

Nu eram destul de “reeducat”, ca să-mi îmbrățișez tatăl

Am ieșit pe poarta penitenciarului din Baia-Mare, încadrat de cei doi subofițeri. La poartă mă aștepta tata. Îmbătrânit, timid și, în același timp, încercând să fie binevoitor și iubitor. Nu mai jucase niciodată în viața lui acest rol, de a-și aștepta copilul la poarta închisorii și, de aceea, părea stânjenit, neștiind exact cum să se comporte… Nu-l mai văzusem de peste șase ani și patru luni. Ca „dușman al poporului”, eu n-am avut dreptul la vorbitor, la pachet, la nimic. Am avut doar dreptul să tac și să mănânc bătaie. Mă gândeam, în acea clipă, cum să-i explic eu tatălui meu, țăranul din Osica, împletitorul de rogojini, că nu l-am făcut de râs, că eu nu sunt un hoț, un spărgător, un borfaș – așa cum eram catalogat oficial de stăpânirea comunistă – ci sunt un fel de erou, care-a luptat pentru dreptate, pentru pâine, pentru adevăr. Cu siguranță aș fi făcut o prostie, dacă aș fi spus tatălui meu aceste lucruri… fiindcă el n-ar fi înțeles nimic. Sau s-ar fi prefăcut că nu înțelege… Înainta spre mine și își ștergea lacrimile cu mâneca unui surtuc vechi, dar curat. M-a strâns în brațe și mi-a zis: „Dragul meu copil… am crezut că nu te mai văd niciodată… Ce ți-au făcut ăștia, te-au desfigurat?” Unul dintre cei doi subofițeri care mă însoțeau a spus: „Taică, te rog stai mai departe de noi… Băiatul este liber, dar mai trebuie să îndeplinim niște formalități la Securitatea din Slatina”. Am plecat cu trenul din Baia-Mare. Eu cu cei doi subofițeri într-un compartiment, iar tata pe culoar. Am înțeles atunci  faptul că nu sunt chiar atât de liber, dacă ăștia nu mă lasă încă să stau lângă tata. Nu eram destul de „reeducat” ca să-mi îmbrățișez  tatăl, pe tot drumul, de la Baia-Mare la Slatina? Trebuia să mai primesc o viză și o lecție de morală și comportament de la Securitatea din Slatina. Pe un subofițer îl chema Bejan și era chiar din Osica de Sus, iar celălalt lucra la județ, la Securitate. Îmi erau conjudețeni și, după lungi insistențe ale mele, l-au adus pe tata lângă mine, fapt care mi-a dat speranță și încredere în viață.

Col. Lungu, un securist foarte cunoscut în epocă

În ziua de 5 martie, anul de grație 1988, am ajuns în Slatina. Cei doi subofițeri m-au predat unui colonel de Securitate foarte cunoscut în epocă, pe numele său Lungu. Acesta mi-a citit îndatoririle pe care le am față de organele de Securității Statului și m-a întrebat ce oraș din Olt îmi aleg pentru a-mi duce veacul… L-am întrebat pe colonelul Lungu de ce trebuie să-mi aleg un anume oraș. Acesta mi-a răspuns răstit că așa scrie în dosarul meu de condamnare și că am interdicție de a părăsi localitatea aleasă pe o distanță mai mare de 30 de km. Că voi fi verificat în mod curent la domiciliu și că nu am voie să ies afară din casă după ora 22.00. Mi-a mai spus tovarășul Lungu că nu am voie să-mi fac mulți prieteni și că nu trebuie să merg într-un grup format din mai mult de doi indivizi.

Am ales orașul Slatina. Ofițerul de Securitate m-a întrebat apoi unde vreau să lucrez. I-am răspuns să-mi de-a un răgaz să-mi găsesc ceva, să mă orientez. Mi-a mai spus că trebuie să dau mereu câte-o declarație la Securitate, care să cuprindă activitatea și viața mea pe parcursul unei săptămâni. Să scriu cu cine am stat de vorbă, ce prieteni mi-am făcut, ce am discutat cu ei… Am bătut la porțile Întreprinderii de Prestări Servicii din Slatina, unde lucrau mai mulți consăteni de-ai mei. M-am angajat cu oarecare ușurință în câteva zile, cu ajutorul organelor de Securitate, care vroiau să mă integreze în societate și să  mă facă un comunist de nădejde al patriei mele socialiste. Era un căpitan, Gheorghe Roșoga, care răspundea de mine pe linie politică. Mi s-a găsit un loc la căminul de nefamiliști în Progresul, deși un secretar de partid al IPSP Olt, pe numele său Gheorghe Marin, a spus că un pușcăriaș ca mine trebuie să stea   izolat. Sectoristul din Cartierul Progresul mi-a aranjat la centrul de pâine ca să nu-mi mai dea pâine pe cartelă. Să-mi dea pâine la liber. Ce mai! Eram privilegiat. Probabil că acesta s-a gândit că, dacă am făcut pușcărie pentru că am cerut pâine, trebuie să beneficiez de acest râvnit produs fără restricții.

Eram verificat des la locul de muncă, iar colegii se uitau la mine chiorâș. Eram suspect, făcusem pușcărie, iar ei – ca foarte mulți    oameni ai muncii de atunci – nu știau să facă diferența între un deținut politic și un deținut de drept comun.

“Bă, pușcăriașule, lasă-mi nepoata în pace că te ia mama-dracului!”

La locul de muncă am căutat să devin un om cât mai plăcut, să nu deranjez pe nimeni, mai ales că lucram într-o secție unde erau 90% femei. Mi se înfipsese o idee în cap: să mă însor! Pusesem ochii pe o tânără, pentru că doream să-mi întemeiez o familie. Vroiam să uit din tot sufletul prin ce am trecut, uram Securitatea și Partidul Comunist, dar oricând viața trebuie să-și spună cuvântul, indiferent de regimul politic în care te afli. Însă destinul îmi mai juca o festă și în privința iubitei mele. Ea nu era alta decât nepoata secretarului de partid al IPSP Olt, pe nume Gheorghe Marin, cel care considera că eu n-am voie să stau într-un cămin de nefamiliști, ci trebuie să fiu izolat de restul oamenilor muncii. Mariana Marin o chema pe prietena mea și zău, vă spun, îl ura din tot sufletul pe unchiul său care se pusese de-a curmezișul în calea fericirii noastre. Spun asta, fiindcă – după ce am fost la o discotecă din Slatina, împreună cu Mariana, secretarul de partid Gheorghe Marin a venit la locul meu de muncă și mi-a spus cu mânie proletară, pe un ton inchizitorial: „Bă, pușcăriașule, lasă-mi nepoata în pace, că te ia mama dracului!”

Mi-am adus aminte atunci că eu sunt un proscris, că sunt „ștampilat” și că viitorul meu cu privire la starea mea civilă e pecetluit. Dar factorul comun al oamenilor nu poate fi decât Dumnezeu. Numai prin El ne putem tolera reciproc și numai prin El încercăm să ne iubim. Ce vină aveam eu că mă îndrăgostisem de nepoata secretarului de partid? Ce vină avea ea, Mariana, că mă iubea? Numai Dumnezeu putea să mă salveze încă o dată de atitudinea respingătoare și dușmănoasă a secretarului de partid. În pușcărie învățasem să recurg la ajutorul lui Dumnezeu, altfel astăzi aș fi trăit într-un țarc de animale sau într-o casă de nebuni. Chiar dictaturile care se cred perfecte sfârșesc câteodată rugându-se la Dumnezeu. Uitați-vă, stimați cititori, numai câte soboruri de preoți s-au perindat în preajma politrucilor români de după 1989, care au făcut parte din eșaloanele nr. 1 și 2 ale PCR și care au tras cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Toți marii comuniști și nomenclaturiști de ieri se închină astăzi la Dumnezeu și fac donații importante pentru biserici, cu sume obținute chiar prin fabuloasele lor hoții pe care le practică la scară națională…

N-am rămas mut la ocările secretarului de partid, am ripostat verbal cât am putut, însă am apelat și la Dumnezeu care m-a salvat și de data aceasta. După ce am fost „obraznic” cu politrucul-șef de la IPSP, spunându-i că nu are niciun drept să se bage în viața mea personală, a trebuit să dau notă explicativă la Securitate. Eu le-am spus securiștilor că m-am îndrăgostit la prima vedere, că n-am știut de faptul că iubita mea e nepoata secretarului de partid, le-am spus că Mariana mă iubește și între noi e o frumoasă poveste de dragoste… „Ce treabă are partidul cu preferințele mele?”, am întrebat eu făcând pe prostul.

Pentru prima oară în viața mea de până atunci, Securitatea mi-a dat dreptate și ofițerul care răspundea de mine m-a încurajat să-mi fac o familie, să-mi văd de treabă, pentru că, într-o bună zi, voi fi scos de sub supraveghere… Mi-a recomandat însă să nu mai vorbesc urât despre partid, mai ales că acum am o iubită care este nepoata liderului comunist din IPSP Olt, să fiu mai respectuos cu el, căci numai astfel voi reuși în viață…

A doua zi, o echipă de la Securitate ne-a luat, pe mine și pe Mariana, și ne-a dus pe sus la tovarășul secretar de partid în birou. Securiștii s-au retras și ne-au lăsat pe noi față în față cu dihorul-ateu, care i-a aruncat iubitei mele o avalanșă de vorbe urâte despre mine și despre gestul ei de a se încurca cu un „dușman al poporului, un răufăcător, un coate goale, un deținut politic”. Mie îmi creștea inima de bucurie, fiindcă – în nimicnicia lui – comunistul recunoștea că am fost deținut politic și, în inima mea, se înfipsese o idee, aceea că, vreodată, în viața aceasta, cineva o să mă felicite pentru acest lucru, cineva o să mă aplaude pentru faptul că am avut curajul să mă ridic împotriva a ceea ce astăzi numim generic „sistemul totalitar al lui Ceaușescu”.

Mariana a spus sec, fără niciun echivoc: „Îl iubesc, unchiule!” „Să ieși afară din biroul meu, cu pușcăriașul tău cu tot”, a tunat atunci Gheorghe Marin, la auzul nemaipomenitei declarații de dragoste.

A doua zi am fost la Securitate, unde am dat cu subsemnatul, aducând în atenția „organelor” faptul că am în intenție să-mi schimb locul de muncă, pentru a dispărea din fața secretarului de partid a cărui nepoată de sânge a acceptat să se căsătorească – în zilele următoare – cu un „bandit”.

Mi-am făcut angajarea la Restaurantul “Intim”!

Și de această dată, securiștii m-au înțeles și, în cel mai scurt timp, mi-am făcut angajarea la Restaurantul „Intim”, pe Bulevardul Gării, ca ospătar.

Aici am stat până în anul  dezrobirii noastre naționale, 1989, când dictatorul Ceaușescu a fost răpus. Dar despre Revoluția din 1989, cât și despre traseul morților de la Timișoara, oameni buni, vă voi povesti în partea a doua a cărții, fiindcă morții mă îndeamnă să rostesc, până la capăt, adevărul.

Fiindcă, nici astăzi în România noastră de toate zilele, sărăcia profundă nu e cunoscută de politicieni. Cei mai mulți dintre români își câștigă și astăzi greu coaja de pâine, luptându-se cu lipsurile și cu indiferența celor puși în funcții ca să le facă o viață mai ușoară. Și astăzi tinerii, cu studii superioare sau medii, sunt complet lipsiți de perspective, deoarece crearea de locuri de muncă a fost și este ultima prioritate a guvernelor care s-au perindat pe la Putere din 1989 încoace. La toate acestea se mai adaugă o altă categorie, ignorată și batjocorită, cea a pensionarilor.

A fi pensionar este echivalent cu a fi sărac, asta fără a pune în calcul pensiile uriașe ale foștilor securiști și torționari, care au slujit în exces de zel aparatul de represiune al Partidului Comunist Român și cel al clanului Ceaușescu.

Discursurile anti-sărăcie ale așa-zisului partid de stânga, PSD, nu mai au nicio credibilitate, așa cum nici discursurile pe aceeași temă a așa-ziselor partide de dreapta (PDL și PNL – sic!) nu mai au nicio relevanță.

Dacă mai vorbim și de discursurile populiste ale lui Vadim Tudor și Gigi Becali, nu putem concluziona decât faptul că trăim încă într-o mare de jignire și umilință.

metamorfozaPoate că mulți se vor supăra pe mine pentru aceste concluzii. Am fost „dușman al poporului” și prefer să rămân așa, până când oamenii simpli ca mine, din această țară, își vor recăpăta demnitatea și își vor putea câștiga cu ușurință pâinea cea de toate zilele. Coaja minciunii și a perfidiei trebuie să se spargă odată, neocomuniștii și torționarii să ne lase în durerea noastră, să plece din fruntea bucatelor și să lase loc unei clase politice noi, neatinse de sindromul vorbei goale a comunismului de pe vremuri.

Eu, Constantin Soare, ca „dușman al poporului” vreau ca, în județul meu și în țară, munca cinstită să devină o regulă respectată de către politicieni, iar în fruntea noastră să se așeze politicieni curajoși, neșantajabili și independenți. Fiindcă, sistemul putred neocomunist în care trăim nu produce încă soluții.

SĂPTĂMÂNALELE “LINIA ÎNTÂI” ȘI “ZIARUL DE OLT” AU REFLECTAT COMEMORAREA A 26 DE ANI DE LA REVOLTA MINERILOR DIN MOTRU

26 de ani de la Revolta minerilor din Motru

Se cunoaște faptul că, înainte de Revoluția din 1989, cea care a adus mult dorita libertate, regimul comunist, condus de dictatorul Nicolae Ceaușescu, a fost puternic zdruncinat de trei revolte muncitorești: Greva minerilor de la Lupeni –august 1977, Revolta minerilor de la Motru – octombrie 1981 și Revolta muncitorilor de la Brașov – noiembrie 1987. Din păcate, se cunoaște foarte puțin despre aceste adevărate lupte purtate de muncitorii înfometați și tratați ca niște sclavi în propria lor țară.  Ne vom opri la Revolta minerilor de la Motru, din octombrie 1981, care, spre deosebire de celelalte revolte asupra cărora s-au mai făcut cercetări, a fost trecută sub o tăcere sinistră. Situația economică și socială de maximă precaritate, care a caracterizat România comunistă, a dus la această răscoală a minerilor, o adevărată revoltă „a pâinii”.  Pe fondul nemulțumirilor generale și al opresiunii la care erau supuși românii, a venit Decretul 313 din 17 octombrie 1981, care cerea raționalizarea pâinii și în județul sus-amintit, județ ocolit, până atunci, de această măsură. Este scânteia care declanșează revolta. Semnalul Revoltei se dă la Roșiuța. Puși în situația de a rămâne fără alimentul principal, pâinea, minerii din schimbul doi refuză să se pregătească de lucru.  Se conturează mai multe  centre de opoziție. În centrul orașului, populația își striga nemulțumirile. La magazinele de pâine sunt confecționate și strigate lozinci radicale la adresa regimului, cum ar fi: „Jos cu Ceaușescu!”, „Ceaușescu PCR – pâinea noastră unde e?”. Imediat orașul a fost împânzit de Securitate și Miliție și s-au lansat zvonuri referitoare la copii dispăruți și mineri arestați. Uzi, tracasați, dar mai ales înspăimântați, minerii s-au îndreptat către case să-și vadă familiile și să se pună la adăpost de Securitate. Revolta a încetat, mai nefiresc decât a început…

Au început arestările… Mulți au fost mutați în alte centre din țară, mulți n-au mai fost văzuți. În urma procesului din 2 decembrie 1981, au fost condamnați următorii: Nișulescu Viorel – din Roșiuța, 22 de ani, 7 ani închisoare, Sârbu Gheorghe – din comuna Cornești, județul Iași, 36 de ani, 8 ani, Târnovschi  Nicolae, polonez din Fundulea, 27 de ani, 7 ani, Gaidaș Alexandru – din Mehadia, 19 ani, 8 ani, Chirilă Ștefan – din Motru, 22 de ani, 7 ani, Soare Constantin – din Slatina, 23 de ani, 8 ani, Tătaru Dumitru Dănuț – din Codlea, 19 ani, 6 ani, Măciucă Valerică – din Hunedoara, 21 de ani, 8 ani, Ursan Valerică – din Suharău, Botoșani, 19 ani, 7 ani.

Exact peste 26 de ani, vineri 19 octombrie a.c.  (2007 – n.a.), la Casa Sindicatelor din Motru, a avut loc comemorarea evenimentelor care au avut ca principali actori pe minerii din Motru. Revolta Minerilor de la Motru… Au luat parte autorități locale și județene, directori și președinți de exploatări miniere din zonă, foști deținuți politici, patru din cei nouă mineri, care au participat activ la evenimentele din 1981 de la Motru (Constantin Soare, Viorel Nișulescu, Nicolae Târnovschi și Gaidaș Alexandru), precum și elevi de la diferite școli din municipiul Motru.

Trebuie să precizăm faptul că orice referire a noastră și a tuturor, în afara minerilor implicați direct la acele mișcări de masă, la evenimentele din 19 octombrie 1981, trebuie să menționeze ca document principal, ca sursă de informare, cartea domnului profesor Gheorghe Gorun („Rezistența la comunism – Motru ’981), singurul document despre acest eveniment important, scris până acum, de fapt cel ce a făcut lumină în misterul care a învăluit această revoltă… În continuare, dăm cuvântul celor care au fost prezenți la Comemorarea a 26 de ani de la Revolta minerilor din Motru.

În deschiderea manifestării a luat cuvântul Ion Stoica, șef audit la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor, unul dintre organizatorii acestui eveniment – alături de Constantin Soare – care a urat bun venit tuturor participanților și l-a rugat pe primarul Municipiului Motru, d-l Dorin Hanu, să conducă lucrările comemorative.

hanu gorjDorin Hanu – primarul municipiului Motru: 

PORT O MARE RECUNOȘTINȚĂ CELOR CARE AU AVUT CURAJUL SĂ FIE ÎN LINIA ÎNTÂI

Primarul Motrului a precizat importanța evenimentelor din acel octombrie cenușiu și a recunoscut meritele minerilor care au scris o pagină de istorie în rezistența anticomunistă.

„Aș vrea să mulțumesc Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România și domnilor Soare și Stoica, care au venit cu această inițiativă. Astăzi, noi comemorăm 26 de ani de la evenimentele din 19 octombrie 1981, când la Motru au fost mișcări de masă, mișcări muncitorești, când tinerii, care lucrau în acea  perioadă în mine, și-au manifestat nemulțumirea față de condițiile de trai, de condițiile de muncă și față de raționalizarea porției de pâine. Pentru noi este o mică recunoaștere pentru ceea ce au suportat și au suferit dânșii, iar pentru dânșii poate că este un lucru care le mai alină suferințele suportate în pușcăriile comuniste, le mai alină o parte din bătăile pe care le-au primit. Dumneavoastră, cei tineri, n-aveți de unde să știți și să vă  ferească Dumnezeu să aveți parte de acele orori, care s-au întâmplat în acea perioadă. Port o mare recunoștință cetățenilor care au avut curajul să fie în linia întâi, care și-au vărsat sângele sau care și-au riscat libertatea, pentru ca noi să avem astăzi ceea ce avem” – a încheiat Dorin Hanu.

calinoiu gorjIon Călinoiu – președintele Consiliului Județean Gorj:

MOTRU A RĂMAS UN ORAȘ CU OAMENI PUTERNICI, CARE NU SE LASĂ  ÎNGENUNCHIAȚI 

Ion Călinoiu, președintele CJ Gorj, a ținut să amintească de  situația precară în care se zbăteau minerii în acele vremuri de  coșmar și de evoluția Motrului în anii ce au urmat.  De asemenea, dumnealui a mulțumit celor care au avut această lăudabilă     inițiativă.

„Este un eveniment deosebit de important pentru comunitatea motreană și pentru județul Gorj. Este bine să readucem în prim-planul memoriei evenimentele și întâmplările care au marcat viețile multor oameni din comunitatea Motrului. Peste presiunea creată de creșterea producției de cărbune, corelată cu greutățile normale ale formării acestei comunități noi, s-a suprapus hotărârea limitării consumului de alimente. După munca grea din subteran, minerii trebuiau să facă față disperării familiilor. Fără un plan sau o organizare prealabilă, cei mai hotărâți au devenit portavocea masivului grup al muncitorilor motreni care cereau satisfacerea unor nevoi de bază. Asupra lor s-au revărsat, în scurt timp, și represaliile conducerii de atunci. Motru a rămas un oraș cu oameni puternici care nu se lasă îngenunchiați. O dovedește și evoluția orașului Motru, care a devenit municipiu acum șapte ani. Țin să mulțumesc din tot sufletul inițiatorilor și organizatorilor.  Primul, care a vrut ca oamenii să cunoască adevărul și care ne-a apostrofat la vremea respectivă de  delăsarea autorităților publice locale în a supune atenției motrenilor și  gorjenilor ceea ce s-a întâmplat la Motru în 1981, a fost d-l profesor Gorun… În ceea ce privește  organizarea, ea a fost, pentru mine, pusă pe tapet de către d-l Soare (participant activ la evenimentele din 1981) și de către d-l Ion Stoica, care ne-au solicitat tot sprijinul să facă această acțiune. Dar, cred că cel mai bine, despre cele întâmplate atunci, despre suferințele la care au fost supuși, după momentul revoltei, este să vorbească participanții înșiși…”

bejat gorjȘtefan Marian Popescu Bejat, prefectul județului Gorj: 

ÎMI MANIFEST BUCURIA DE A FI ALĂTURI DE DUMNEAVOASTRĂ

Șeful Prefecturii Gorj a catalogat mișcările de mase din ’81 ca fiind una dintre formele de rezistență colectivă a românilor la comunism și a felicitat pe toți cei care au avut curajul de a înfrunta regimul criminal dinainte de 1989.

 „Apreciem sincer inițiativa organizatorilor de a aduce în fața noastră, după ani de zile, un «crâmpei de istorie a Motrului», a oamenilor acestor locuri care, în anul 1981, au avut curajul să se revolte împotriva orânduirii de atunci, pentru o cauză dreaptă: dreptul la pâinea cea de toate zilele, pe care mai marii vremii hotărâseră s-o raționalizeze din motive și calcule numai de ei știute. Revolta minerilor de la Motru, din toamna anului 1981, se înscrie în formele de rezistență colectivă a românilor la comunism, pe care autoritățile totalitariste aveau grijă să le înăbușe și să le ascundă, în așa fel încât restul populației țării să nu afle de ele. Aduc astăzi un omagiu celor trecuți în eternitate, celor anchetați, judecați și condamnați, dar și celor care li s-au alăturat cu sufletele în zilele respective. Îmi manifest bucuria de a fi alături de dumneavoastră, alături de Comitetul de inițiativă polarizat în jurul domnilor Gheorghe Gorun, Constantin Soare și Ion Stoica.”

petrescu gorjIlie Petrescu – senator PRM de Gorj: 

MOTRU 1981 – PAGINĂ DE ISTORIE

Senatorul PRM, Ilie Petrescu, a vorbit despre insistența cu care domnia-sa susține în Parlament votarea unei legi care să recunoască evenimentele de la Motru de acum 26 de ani, evenimente, care nu există în cărțile de istorie.

 „Aș dori să ținem un moment de reculegere pentru cei care au participat la evenimentele de la Motru din 19 octombrie 1981 și care astăzi nu mai sunt printre noi. Prezența mea aici se datorează respectului pe care-l port celor care au muncit și au  luptat pentru această unitate administrativă.  În comisia parlamentară din care fac parte, Comisia Revoluționarilor din Decembrie, am insistat – și mulțumesc d-lui Stoica și d-lui Soare – ca acest moment istoric să fie tranșat la Comisia revoluționarilor, ca să beneficiați, cei care sunteți în viață, de un drept care vă aparține. Am vorbit cu d-l Emilian Cuteanu, președintele Comisiei Revoluționarilor, și am insistat pe acest moment istoric, pentru că evenimentele din 19 octombrie n-au fost niciodată marcate în istoria noastră. Au fost marcate alte evenimente, dar despre acesta, pe care eu îl consider extrem de important, nu s-a vorbit niciodată” – a declarat Ilie Petrescu.

temelescu gorjViorel Temelescu, vicepreședintele Federației Sindicatelor Lignit „Oltenia”: 

O REVOLTĂ SPONTANĂ ESTE ÎNTOTDEAUNA MULT MAI SINCERĂ ȘI MULT MAI CORECTĂ DECÂT O GREVĂ ORGANIZATĂ 

După cuvântarea d-lui senator, au venit la microfon mai mulți șefi ai carierelor miniere ale Gorjului. Primul a luat cuvântul Viorel Temelescu, vicepreședintele FSL „Oltenia”, care, în acele zile, era șef de sector la mina Horești, dar care nu are pretenția de a fi participat realmente la evenimentele de atunci.

„Vreau să vă transmit un călduros «Noroc bun!», salutul minerilor de pretutindeni. Am fost în activitate în 1981, ca om al muncii, cum se spunea atunci, în funcția de șef de sector la mina Horăști. Nu am pretenția că am participat efectiv la momentul „Octombrie 1981”, în schimb am trăit acele momente, am simțit acele momente, cât și represiunea organelor de Securitate. După acele momente, chiar și după 1989, mulți au perpetuat ideea că ar fi fost o mică revoltă și nu o luptă anticomunistă. Pot să vă spun că este o mare diferență între greva minerilor de la Lupeni din 1977, care a fost o grevă organizată, chiar cu ajutorul forțelor de Securitate, o grevă din timp pregătită, și momentul Motru 1981. La Motru a fost o revoltă spontană, iar o revoltă spontană este întotdeauna mult mai sinceră și mult mai corectă decât o grevă organizată. A fost o revoltă anticomunistă, deoarece, pentru prima dată, a fost scris pe lopeți și pe pancarte făcute ad-hoc «Jos comunismul!» și «Jos Ceaușescu!». Nu a fost doar o revoltă a minerilor, a fost o revoltă a întregii   populații din orașul Motru. Vreau să mulțumesc celor care au avut această inițiativă, suntem alături de ei și îi vom sprijini să legiferăm această acțiune din Motru 1981, care este într-adevăr o acțiune de luptă anticomunistă.”

cretan gorjVasile Crețan, director la Exploatarea  Minieră de Carieră Motru: 

EFORTUL LOR NU A FOST DE PRISOS

Vasile Crețan a declarat că trebuie să mulțumească minerilor care au luptat pentru libertate și care, astfel, prin efortul lor, au asigurat viața comunității motrene.

„Vreau să adresez un salut tuturor participanților la această manifestare, cu gânduri de a perpetua o astfel de manifestare în același mod, poate cu alt elan în anii următori, pentru că este un eveniment deosebit în viața acestui oraș. Ca om venit din familie de mineri și ca om care a trăit aproape toată viața în minerit și din minerit, vreau să asigur cel puțin pe cei care au participat în mod direct la acele evenimente că efortul dumnealor nu a fost de prisos și că fiecare dintre noi are respectul cuvenit luptei dumnealor… Asigur autoritățile locale și județene de sprijinul Exploatării Miniere de Carieră pentru organizarea acestei manifestări în fiecare an de aici încolo, sprijin material, logistic, organizatoric și așa mai departe.  Acești oameni, pe care în parte îi avem lângă noi, au scris un crâmpei de istorie deosebit de important pentru această comunitate. Lor și multora ca dumnealor, trebuie să le mulțumim astăzi pentru că, într-un fel sau altul, au asigurat viața comunității altfel decât au programat-o autoritățile vremii. Au luptat, așa cum poate că trebuia să lupte întreaga generație a acelor ani, pentru libertate, pentru pâine…”

badita motruNicolae Bădiță, președintele Sindicatului Exploatării Miniere „Cariera” Motru:

ÎNCEPUTUL MIȘCĂRILOR DE REZISTENȚĂ LA COMUNISM

Nicolae Bădiță a ținut, în primul rând, să adreseze un salut tuturor celor prezenți și a spus că trebuie să se intre în normalitate, această comemorare să fie evocată în fiecare an de acum încolo.

„Vreau să adresez un salut tuturor celor care participă la acest important eveniment și un salut respectuos celor care au participat activ la evenimentele din 1981. Cred că 19 octombrie 1981 a fost începutul mișcărilor de rezistență anticomunistă. Trebuie să mulțumim participanților la acele evenimente și trebuie să intrăm în normalitate în cel mai scurt timp” – a conchis Bădiță.

dragulinIlie Drăgulin, jurist SSPR: 

SALUTUL MEU SE ADRESEAZĂ ACESTOR EROI

Ilie Drăgulin a ținut să precizeze și dumnealui importanța gestului făcut de ortacii din Motru și vrea ca, la propunerea de recunoaștere a evenimentelor din octombrie 1981, făcută de senatorul Ilie Petrescu, să se adauge un amendament, care să le confere foștilor deținuți politici și titlul de Luptători pentru Victoria Revoluției din 1989.

„În primul rând, țin să menționez că această comemorare este posibilă datorită implicării nemijlocite a d-lui Ion Stoica și a d-lui Constantin Soare. Este foarte greu pentru cei care trăiesc în libertate să înțeleagă la adevărata valoare importanța gestului și curajului de care au dat dovadă acești oameni. Salutul meu se adresează acestor eroi care au marcat unul dintre cele mai importante momente premergătoare revoluției care ne-a adus libertatea. De aceea, la acea propunere de lege a d-lui senator Petrescu, aș vrea să se adauge un amendament care să le ofere și titlul de Luptător pentru Victoria Revoluției Române.”

gorunProfesorul Gheorghe Gorun:

TREBUIE SĂ FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI DIN MOTRU

Autorul mai multor studii privind evenimentul major, consumat în acele vremuri de tristă amintire, precum și al cărții „Motru ‘981”, profesorul Gheorghe Gorun a adus în atenția auditorului faptul că Revolta de la Motru nu a fost numai o revoltă a pâinii, ci a fost și o revoltă anticomunistă, anticeaușistă, premergătoare marilor revolte care au zdruncinat din temelii sistemul  comunist.

„Vreau să vă spun că m-am simțit obligat să aduc în atenția oamenilor orașul Motru cu tot ceea ce s-a întâmplat atunci. Pot să spun că străinii, mai mult decât românii noștri, știau mai multe despre manifestările minerilor din Motru. Mă ocup de „Cazul Motru” încă din 1990, când am scris și câteva articole în care am spus ceea ce s-a întâmplat acolo, iar în 2005 am scris o carte care se numește „Motru ‘981” și am dovezi că acele manifestări reprezintă cel mai important moment de rezistență colectivă la comunism.  Situația a devenit excepțională în 1981, când au fost date cele două decrete (306 și 313), decrete de raționalizare mai brutale ca în război. Decretul 313, decret privind raționalizarea pâinii, a declanșat dinamita la Motru. Cu toate acestea, Revolta minerilor de la Motru nu a fost o revoltă a pâinii, ci o revoltă politică împotriva comunismului. Era pentru prima oară când se strigau lozinci anticomuniste: „Jos comunismul!”, „Jos Ceaușescu!”.

Trebuie să fiți mândri că sunteți din Motru, pentru rezistența la comunism și curajul de care au dat dovadă acești oameni” – a încheiat Gheorghe Gorun.

soareConstantin Soare, fost deținut politic: 

NOI LE-AM CERUT PÂINE, ȘI EI NE-AU DAT… „RAHAT”! 

Conjudețeanul nostru Constantin Soare, unul dintre cei care au aprins scânteia Revoltei de la Motru și participant la Revoluția din Decembrie 1989, a reiterat momentele grele prin care a trecut atunci, împreună cu camarazii săi de suferință, pledând ca astfel de orori și erori ale istoriei, să nu se mai repete niciodată.

„După 17 ani de democrație, sunteți prezenți să aflați un adevăr care nu s-a spus timp de 26 de ani. Totul a început pe 19 octombrie, la ora 13,00. Trei muncitori de la Motru-Vest au fost arestați. Ceea ce vă spun astăzi n-am spus nici la Securitate și vreau să aflați adevărul aici. La ora 13,00, din Motru-Vest au fost arestați trei muncitori, trei ortaci. Securiștii i-au trimis la Târgu-Jiu. Toată exploatarea minieră din bazinul carbonifer Motru, prin instrumentele pe care le-am avut noi (n-aveam telefoane mobile) a trimis oameni, nu eu, cei de la Motru Vest, în toate sectoarele de activitate, și am ieșit în grevă spontană în orașul Motru. Eu lucram în schimbul doi la mina Horăști. Toate minele, din ziua respectivă au fost păzite de Securitate. Nimeni nu avea voie să iasă din tură. Eu l-am rugat pe colegul meu, nu îi știam numele, numai porecla (Pictorul) să mă ajute să ies afară din mină, pentru că nu știam, eram proaspăt angajat la mina Horăști. Colivia noastră, cu trenulețul cu care am coborât, era blocată. M-am urcat pe banda rulantă de cărbune și am ieșit din mină. Am ieșit din mină și, la ora 16, eram deja în fața Consiliului Popular al orașului Motru, unde deja se adunaseră ortacii. Le spun ortaci, le spun luptători, iar poporul român nu a pomenit o revoltă atât de puternică în acele timpuri. Toți am ajuns în stradă din cauza neajunsurilor, din cauza foamei care ne îngenunchease, din cauza Partidului Comunist. Credeți-mă, multe săptămâni de zile nu exista nici măcar zacuscă în acela magazine. Voi, cei tineri, trebuie să ascultați că viața a fost atât de grea, de zbuciumată. Nici nu vă dați seama că acel aparat represiv al lui Ceaușescu, al comunismului, n-a făcut altceva decât să ne distrugă pe plan fizic, moral și alimentar. Ne-au dus la foamete. După 26 de ani, vreau ca și colegii noștri ortaci de astăzi să știe că n-am ajuns niciodată să distrugem ceea ce au clădit alții. De fapt, noi am clădit, nu PCR. Noi, muncitorii, am clădit, indiferent de națiune, de politica care s-a făcut.

În fața Consiliului Popular erau adunați, la ora 17,00, jur că nu vă mint, peste 5.000 de ortaci, 6-7 mii cu tineretul. Toți tinerii de la liceu, de la clasele generale erau și ei lângă noi. Noi, ortacii, atât am cerut: să-i elibereze pe cei trei! Pentru ce i-au arestat? Au spus doar adevărul, n-au cerut altceva. La acel moment, introduseseră cartelele de pâine. I-am implorat și le-am spus că nu vrem să facem niciun rău nimănui, numai cei trei muncitori de la Motru-Vest să fie  liberi. S-a format o grupă de alte trei persoane care să intre în Consiliul Popular. Împreună cu tovarășul Cărbunaru, fostul președinte al Consiliului Popular de atunci, ne-au mințit că acei trei ortaci sunt înăuntru. Au intrat cei trei ortaci, să vadă dacă arestații sunt înăuntru. De aici a plecat. Asta a fost scânteia noastră. Tovarășul Cărbunaru a fost un mincinos comunist, un criminal și nu-l declar așa, decât acum, după 26 de ani. Pe acei trei mineri, care au intrat ulterior în Consiliul Popular, i-a pus să iscălească, le-a pus pistolul în cap și le-a spus în felul următor: «Dacă nu spuneți că cei trei sunt   înăuntru, mâine vă arestez pe toți.» După ce au ieșit afară, doi dintre ei au strigat în gura mare: «Dragii noștri, plecați acasă, pentru că cei trei sunt aici. Cineva le ia niște declarații și după care, în maxim două ore, sunt în rândul familiilor lor.» Unul dintre ei s-a deplasat în zona în care eram și eu și a spus: «Măi, nea Gheorghe, uite ce ne-a pus să facem. Să dăm iscălitură și dacă nu spunem că sunt aici, mâine ne arestează și pe noi și familia.» Eu i-am auzit. Eu, Soare, am aprins scânteia. Am ieșit în fața Consiliului Popular și  le-am spus că cei trei oameni sunt duși și arestați la Târgu-Jiu. S-a mai format încă o echipă, în care am fost și eu. Am intrat înăuntru, unde am întâmpinat aceeași problemă. Ne-a pus pistolul la cap și ne-a spus că, dacă nici noi nu spunem adevărul, adică minciuna, că cei trei sunt acolo, mâine ne arestează. Am ieșit afară toți trei. Am strigat în gura mare: «Fraților, acești nenorociți ne mint. Cei trei sunt arestați la Târgu-Jiu.» Și acum vreau să mă «scuzați» că am îndrăznit să intrăm peste ei, că am pornit zavera. Pe acea scară, la parter, era Poliția, la etajul unu și doi era Consiliul Popular și dincolo Securitatea.

Cu mâinile goale, fără picoane după noi, am tras gratiile, cu mâinile noastre. Am intrat peste ei… Nu știau încotro să fugă. Au  început să vadă că noi suntem o forță și în fața noastră nu poate sta nimeni. Atunci am auzit strigându-se «Ceaușescu PCR, pâinea noastră unde e?», «Dăm cărbune, dar vrem pâine!» Pe acele lopeți, «Inima lui Stalin», s-au scris mare cu cretă aceste lozinci. Văzând aceste lucruri, la  vârsta fragedă pe care o aveam, la 23 de ani, credeți-mă, mi s-a făcut părul măciucă. Nu-mi venea să cred că oamenii ajunseseră la această fază. Într-adevăr, “iertați-ne” că am distrus statuile lui Lenin, lui Marx, lui Engels, tablourile lui Ceaușescu le-am aruncat pe geam, am scos cârnații oltenești din frigiderele tovarășilor din Partidul Comunist Român, ale secretarilor din orașul Motru și le-am arătat ortacilor că noi   facem foamea de luni de zile, de ani de zile, și, uite, tovarășii ce bine trăiesc. Aveau băuturi străine. De aici a început măcelul. Au venit Trupele de Securitate de la 0851, de la Craiova, nenorociții, criminalii. Velicu Gheorghe a condus mașinile pe care le aveau în dotare, pe care aveau instalate puștile mitraliere. Noi strigam în gura mare că vrem pâine, să vină Ceaușescu să ne spună pentru ce ne-a introdus cartelele. Aveam 400 de grame de pâine, tot regimul alimentar era pe cartelă. Au  intervenit trupele, au venit pompierii, care au aruncat pe noi cu jeturi de apă, ca să ne împrăștie, dar nu au reușit. Au venit trupele de la Securitate de la 0851 de la Craiova și 0964 de la Târgu-Jiu și acești criminali, după ce au terminat apa din rezervoare, au introdus furtunurile în canalele care deversau mizeria. În noaptea aceea, au aruncat, scuzați-mă, cu „rahat” pe noi. Toți plopii din jurul Consiliului Popular miroseau a „rahat”. Noi le-am cerut să ne dea pâine, și ei au aruncat cu „rahat” pe noi. Până dimineață ne-au înăbușit, n-am mai putut rezista. Mulți dintre noi eram plini de apă, de mizerie. Tot orașul Motru era încercuit de Securitate. M-am strecurat printre ei și am fugit în munți, la Poneasca, comuna Bozovici. După trei săptămâni de zile, trupele de Securitate au pus mâna pe mine. Acum  începe iadul de pe pământ. Nu credeam niciodată că acești nemernici și criminali pot ajunge la o bestialitate fără precedent. M-au legat în lanțuri de un pat de fier la mina Anina. M-au legat exact ca pe Iisus Hristos. Mă păzea un soldat care ținea pușca mitralieră îndreptată spre mine. Am făcut pe mine pentru că nu mi-au dat voie să mă ridic. Mi-au spus: «Nenorocitule, meriți mai mult, îți arătăm noi ție. Deocamdată, trebuie să ajungi acolo unde trebuie să ajungi.» De acolo, m-au preluat două mașini și o dubă și m-au dus până la Securitate la Rahova. Acolo l-am întâlnit pe tovarășul general Vasile Gheorghe, un alt criminal. Acolo am rămas fără testicule.

Trebuia să spun cine a pornit Greva de la Motru. Vă spun sincer, eu am rămas fără testicule, colegii mei au rămas cu  picioare rupte, fără dantură în gură, dar nu am spus pe nimeni. Trebuia să-l torn pe unul Căpățână Viorel din Broșteni. Nu le-am spus nici în ziua de astăzi, acum îl spun pentru prima dată, după 17 ani de la Revoluție. Aș avea multe de spus, dar îmi ajunge. Am să scriu o carte… Noi am fost adevărați ortaci și vom rămâne luptători pe veci. Vă jur! Vă mulțumesc din  suflet.”

nisulescuViorel Nișulescu, fost deținut politic: 

1509 ZILE DE CHIN

Viorel Nișulescu, fost participant activ la evenimentele din 1981, a declarat, vizibil marcat, că nu dorește nimănui să pățească ceea ce a pățit el în cei patru ani, o lună și 16 zile de detenție.

„În primul rând, vreau să mulțumesc autorităților și organizatorilor pentru această acțiune. Ce pot să vă spun? Pot să vă spun că am trecut prin cele mai groaznice închisori comuniste, cum ar fi: Rahova, Jilava, Aiud, Baia Mare, Poarta Albă. Am ieșit din închisoare în 12 decembrie 1985… Am executat patru ani, o lună și 16 zile, mai precis 1509 zile pe muchie. Nu aș dori nimănui, nici celui mai mare dușman al meu, să treacă prin ce am trecut eu în acei ani”.

tarnovskiNicolae Târnovschi, fost deținut politic:

„ÎN 1989, M-AM NĂSCUT A DOUA OARĂ”

De asemenea, emoționat, Nicolae Târnovschi, participant activ la revolta  minerilor din Motru, și-a reamintit cele  întâmplate atunci.

„Toată lumea s-a răsculat din cauza traiului prost care era atunci. În primul rând nu era pâine. Ajunsesem într-o situație disperată. Ce să faci cu 400 de grame de pâine pe cap de locuitor? Eu eram cu soția și doi copii. Până la urmă n-am mai rezistat, nu se găsea carne, nu se găsea absolut nimic. Și am ieșit în stradă pe data de 19 octombrie 1981. Lumea, care a ieșit din schimbul întâi, a ieșit normal, schimbul doi n-a mai intrat și atunci s-a alarmat toată lumea și a ieșit, cu mic cu mare, în stradă. Ne-am dus la sediul primăriei. În timpul acela, primarul orașului Motru era unu Cărbunaru. S-a ascuns când a văzut atâta mulțime, care striga „Ceaușescu PCR, pâinea noastră unde e?” S-au închis toate ieșirile orașului, nu se intra, nu se ieșea și în toate colțurile orașului s-au pus mașini blindate și, în acel moment, au început să vină mașinile cu tot ce vroiai: pâine, alimente, etc. Ca pe bandă rulantă…

În acele momente nu mai rezistam să lucrăm opt ore în mină și să ai 400 de grame de pâine. Hai, că eu mai rezistam, dar nu mai aveam cu ce hrăni copiii. Eu aveam un copil în clasa I și unul în clasa a II-a. Ce să le dau să mănânce? Nouă ani de zile am lucrat în mină, și la suprafață, și în subteran.

În momentul când am ieșit în stradă, am văzut în ochii colegilor mei și ai celorlalți oameni curajul de a înfrunta sistemul, regimul. Cred că de atunci trebuia să se facă Revoluția. Noi, atunci, dacă puneam mâna pe arme, era nenorocire, măcel. Era Revoluția din 1989, dar cu opt ani mai devreme.

Imediat și-au făcut apariția Miliția, Pompierii, Securitatea…Securitatea ne-a înconjurat și în acel moment s-au auzit și primele focuri de armă… Tot orașul era plin de TAB-uri, de Securitate și de Armată. Nu știai cu cine vorbești…

Apoi au început arestările… Pe mine m-au luat printre ultimii. Ultimii au fost Soare Constantin și încă unul. M-au ridicat pe 26 octombrie, în ziua de Sfântul Dumitru, de acasă. Au venit doi securiști la ușă, m-au întrebat cum mă cheamă și mi-au spus să merg cu ei la Miliție să dau o declarație. M-am îmbrăcat și  declarație a fost… Cătușe. Am stat în închisoare aproape patru ani. M-au ridicat, după cum v-am spus, pe 26 octombrie 1981 și m-au eliberat pe 13 iulie 1985. Bătaie și lanțuri…

Cred că și din cei cu care am ieșit în stradă, atunci în 19 octombrie 1981, au trădat și au turnat la Securitate. Când am ieșit, în 1985, se uitau la mine ca la felul trei.

Mie mi-au destrămat familia, soția fiind obligată să divorțeze de mine, deși aveam doi copii minori. Mi-au pus sechestru pe lucruri, pe apartament. M-au luat din București, din Rahova, eram în Secția a V-a Specială, unde nu vedeai nici vrabia afară, și m-au dus la Târgu-Jiu, la divorț. Divorțul a fost scurt, m-au întrebat dacă sunt de acord cu divorțul și m-au pus să semnez.

După ce m-am întors, fosta mea soție era recăsătorită, avea un copil cu altul… Trebuia să-și refacă viața, era tânără și cu doi copii… Asta a fost…  Am revenit la părinți și frați, în județul Călărași, și apoi m-am angajat. De câte ori venea Ceaușescu în zonă, eu eram dus la sediul Miliției și ținut acolo până pleca. Îmi dădeau să mănânc, îmi cumpărau țigări, o bere, două…

Eram urmărit pas cu pas…  După ce m-au eliberat, am fost urmărit de Securitate până la Revoluție. În momentul când s-a produs inevitabilul, adică Revoluția din Decembrie 1989, m-am născut a doua oară! Acum este mai bine din toate punctele de vedere, cu o excepție. Salariile sunt mici.”

Au mai luat cuvântul la această importantă manifestare, Dumitru Lăcătușu, Corina Pălășan, Alina Ilinca – experți ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, generalul (r) în Ministerul de Interne Marin Iancu, fost deținut politic, care a atras atenția asupra participării presei într-un număr mic, și Ștefan Niculescu, fost deținut politic,  secretar-general al AFDPR Olt. De asemenea, d-l Eugen Davidoiu, director general al Societății Naționale a Lignitului – Oltenia, și-a cerut scuze, printr-o scrisoare, pentru neparticiparea la această manifestare comemorativă, în care a menționat că este alături de cei care au participat în data de 19 octombrie 1981 la protestele anticomuniste ale minerilor din Motru și își manifestă recunoștința față de cei care au organizat comemorarea a 26 de ani de la aceste evenimente. A mai spus că SNL Oltenia va sprijini toate inițiativele celor implicați în comemorarea pe viitor a acestei zile și că recomandă tinerilor motreni să ia exemplu de demnitate de la participanții la revolta din 1981…

IERI – DUȘMANI AI POPORULUI, ASTĂZI – CETĂȚENI DE ONOARE AI MUNICIPIULUI MOTRU

În continuarea manifestărilor, Consiliul Local Motru, întrunit în ședință de urgență, a acordat – prin Hotărârea 117 din 19 octombrie 2007 – diplome de “Cetățean de Onoare” tuturor celor nouă mineri (Soare Constantin, Nițulescu Viorel, Sârbu Gheorghe, Târnovschi Nicolae, Gaidaș Alexandru, Chirilă Ștefan, Tătaru Dumitru Dănuț, Măciucă Valerică, Ursan Valerică)  condamnați la ani grei de închisoare după evenimentele din 19 octombrie 1981. Cei nouă foști ortaci au primit “Diploma de Onoare”  pentru “contribuția directă la apărarea drepturilor muncitorilor din bazinul carbonifer Motru, prin Greva Minerilor din Octombrie 1981”.

cetateniFacem mențiunea că dintre cei nouă, d-lui Gheorghe Sârbu i s-a acordat această onoare post-mortem.  De asemenea, au primit diplome de excelență, pentru contribuția adusă la prezentarea faptelor de acum 26 de ani,  Dumitru Lăcătușu, Corina Pălășan, Alina Ilinca – experți ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România și d-lui Ion Stoica, șef audit la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor.

Săptămânalul “Linia Întâi” nr. 312 (25-31 octombrie 2007 )

Reportaj de Dragoș Sîrghie

CU RESPECT, DESPRE COSTICĂ SOARE

În timp ce tot mai mulți sunt cei care pun la îndoială ce a fost în Decembrie 1989 – revoluție, răscoală sau lovitură de stat – în timp ce carnetul de revoluționar este sursă de privilegii, meritate, pentru unii, comentabile, pentru alții, printre noi se află un cetățean care se numește Constantin Soare. Mulți îl știu drept un revoluționar, adică participant la evenimentele din decembrie 1989, alții îl știu drept un purtător de megafon prin mișcările sindicale ce au avut loc cândva în Alro, pe vremea când se fredona cu succes sloganul de tristă amintire „Noi nu vindem țara”.

Dincolo de acestea, de conotațiile în care este cunoscut de cei mulți, Costică Soare este un cetățean pentru care trebuie să avem o doză suplimentară de respect, datorită curajului său nebunesc, de acum mai mult de două decenii, când, la Motru, tânărul Soare s-a aflat în mijlocul celor care au strigat public, pentru prima oară: „Noi vrem pâine!” și „Jos Ceaușescu!”. Atunci Costică Soare și-a luat o rație de libertate, pe care a plătit-o cu ani grei de temniță, sub sancțiunea dreptului comun, deși răsplata dreptului comunist viza o pedeapsă ce întrunea toate elementele de bază ale unei  condamnări politice.

Cu mult înainte de Brașov, acolo, la Motru, Soare nu a stat pe gânduri și s-a comportat normal, fără să-i pese de consecințe. Pe 19 octombrie 1981, iată, exact în urmă cu 26 de ani, Costică Soare a ieșit și a cerut ceea ce, pentru perioada aceea, era o nebunie, dreptul la pâine, dreptul la liberă expresie. Poate, fără a fi conștient de repercusiuni sau ignorându-le voit, acesta a spălat rușinea unei întregi generații, ce aștepta fricoasă creșterea copiilor de atunci, pentru ca aceștia să devină carnea de tun din Decembrie 1989. Costică Soare, cel care, recent, a primit de la instanțele statului român certificat de   deținut politic, este, într-un anume fel, singurul revoluționar din Olt ce merită respect și considerație  din partea semenilor, din partea statului contemporan.

Cea mai sublimă recunoaștere, venită târziu, ce-i drept, este actul administrativ, emis de Consiliul Local Motru, prin care slătineanului nostru din Satu Nou (cartier slătinean – n.r.!) i se face dreptate, acordându-i titlul de cetățean de onoare al orașului Motru.

În fața acestei hârtii este normal să te întrebi, să faci lobby chiar: cum se face că-n județul în care locuiește, nimeni nu se gândește la o formă publică de recunoaștere față de un om pedepsit cu opt ani de închisoare, pentru un delict pe care astăzi îl înțelegem din ce în ce mai greu: delictul de opinie?

Îl vezi pe stradă, dacă-l cunoști stai de vorbă cu el câte-n lună, câte-n stele, și rar se-ntâmplă să-l auzi vorbind despre drama sa, parte a dramei românești, de peste o jumătate de veac. Arătând în acest fel că nu ține neapărat să iasă în față, să-și strige curajul său de odinioară pe străzile Slatinei. Curaj confirmat pe 19 octombrie 1981, atunci când, la Motru, Soare a cerut căderea lui Ceaușescu și, apoi, ce ne împiedică pe  noi, locuitorii județului Olt, să recunoaștem că el, Costică Soare, a fost primul care a cerut așa ceva, primul dintre noi, cu mult înainte de Brașov, cu mult înainte de Piața Universității? El trăiește în vecinătatea călăilor săi, pe care îi cunoaște, pe care îi ignoră, înțelegând prin acest mod de exprimare că arma răzbunării este specifică doar oamenilor mici, adică purtătorilor ilegali de pantaloni sau poate, de pe piedestalul pe care l-a urcat istoria, Costică Soare nici nu vrea să se aplece spre micimea lumii, unde și el joacă un rol.

19 octombrie, din perspectiva a ceea ce a fost în această zi a anului 1981, la Motru, este o dată de care noi, locuitorii județului Olt, trebuie să ne amintim obligatoriu, ca despre un prim moment al spălării rușinii de a fi locuit cu capul între umeri,  într-un județ despre care mulți sunt cei care-l văd și astăzi bântuit de spiritul lui Nicolae Ceaușescu.

Alin Dorobanțu – Ziarul de Olt  nr. 168 (19-25 octombrie 2007)

Țara a început să-și reconsidere eroii

DUPĂ LUNGI DEMERSURI ÎN JUSTIȚIE, REVOLUȚIONARUL CONSTANTIN SOARE A DEVENIT DIN „DUȘMAN AL POPORULUI”,  UN ONORABIL FOST DEȚINUT POLITIC!

După lungi demersuri prin sălile pașilor mărunți ai Justiției românești, cunoscutul revoluționar Constantin Soare a devenit din „dușman al poporului”, așa cum îl catalogase justiția comunistă, un onorabil fost deținut politic, cu toate drepturile aferente.

Puțini știu că protagonistul nostru, Constantin Soare, a fost unul din eroii Revoluției minerilor din Motru din Octombrie 1981, iar – spre știința detractorilor săi – domnia-sa se află la loc de cinste în paginile unei cărți intitulată „Rezistența la comunism – Motru ’981”, scrisă de istoricul Gheorghe Gorun, universitarul din Gorj care a subliniat magistral importanța evenimentelor sociale din Octombrie 1981 din zona Motru.

Dacă până acum justiția din România a tergiversat politic reconsiderarea adevăraților eroi care s-au opus sub o formă sau alta tăvălugului bolșevic, iată că încet-încet țara a început să-și reconsidere eroii. Iar Constantin Soare, spre disperarea unor netrebnici, este un erou adevărat. Hotărât, în numele legii…

Dumitru Sârghie, săptămânalul “Linia Întâi”,  nr. 305 (3-12 septembrie 2007)

DOCUMENTE CARE ATESTĂ DRUMUL LUNG AL RESTABILIRII ADEVĂRULUI

Dosar nr. 974/104/2007

România

Tribunalul Olt

Secția Comercială și de Contencios Administrativ

Instanța de fond

Sentința Nr. 156

Ședința publică de la 20 Martie 2007

Completul compus din:

Președinte Maria Bălțoi

Grefier Mariana Popa

Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal  formulată de contestatar SOARE CONSTANTIN, domiciliat în Slatina, str. Nordului nr. 18, județul Olt în contradictoriu cu intimata DIRECȚIA DE MUNCĂ, SOLIDARITATE SOCIALĂ ȘI FAMILIE OLT, cu sediul în Slatina, str. Aleea Tineretului nr. 1A, județul Olt, având ca obiect refuz acordare drepturi persecutați politic D.L. nr. 118/1990.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat Radu Țuluca pentru contestatar, consilier juridic Constantin Florin din partea intimatei.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care, consilier juridic Constantin Florin depune delegație de reprezentare și întâmpinare din partea intimatei care se comunică reclamantului prin apărător.

Avocat Radu Țuluca depune împuternicirea avocațială nr. 163/2007 și decizia nr. 373/02.02.2007 emisă de intimată.  Constatându-se că dosarul se află în stare de soluționare, se acordă cuvântul părților.

Avocat Radu Țuluca pentru reclamant, având cuvântul, solicită admiterea contestației, așa cum a fost formulată, să se constate că reclamantul Soare Constantin beneficiază de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1009 cu modificările ulterioare și obligarea pârâtei la plate tuturor drepturilor menționate în acest act normativ, precizând că acesta a fost condamnat politic și a executat o pedeapsă privativă de eliberare de 8 ani.

Consilier juridic Constantin Florin, din partea intimatei, având cuvântul, solicită respingerea contestației ca neîntemeiată, precizând că din actele depuse la dosar de petent nu rezultă caracterul politic al infracțiunilor pentru care a fost  condamnat.

TRIBUNALUL

Prin acțiunea înreg. La nr. 974/104/2007 reclamantul Soare Constantin a chemat în judecată DIRECȚIA DE MUNCĂ, SOLIDARITATE SOCIALĂ ȘI FAMILIE OLT, pentru a se dispune anularea deciziei nr. 373/2.02.2007 privind acordarea de drepturi în baza DL 118/90 emisă de pârâtă, să se constate că a executat o pedeapsă privativă de eliberare pentru infracțiuni politice în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitive și să fie obligată pârâta la emiterea unei decizii prin care să i se stabilească dobândirea drepturilor prev. De DL 118/90.

În motivarea acțiunii reclamantul arată că a fost persecutat din motive politice de dictatura comunistă fiind obligat să execute   o pedeapsă privativă de libertate de 8 ani închisoare în baza sentinței penale 266/2 dec. 1981 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara în dosar 260/1981 rămasă definitivă prin decizia 461/28 dec. 1981 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, în dosarul nr. 515/81, pentru infracțiunile de distrugere în paguba avutului obștesc și ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice – infracțiuni care aparent sunt de drept comun însă, în realitate, așa cum rezultă și din considerentele sentinței, în seara zilei de 19 octombrie a participat cu alți membri la o acțiune revendicativă la Întreprinderea Minieră Motru care viza condițiile de muncă și de trai ale minerilor.

Se susține că faptele pentru care a fost condamnat au un caracter politic deoarece actele de violență săvârșite au fost îndreptate împotriva sediilor puterii politice locale, respectiv împotriva instituțiilor care, pentru manifestanții de atunci, reprezentau simboluri ale instituțiilor opresive.

Se arată că la data respectivă, împreună cu alți doi mineri nu avea posibilitatea de a manifesta protestul social decât sub forma  violenței – formă care s-a mai repetat în timpul dictaturii comuniste, în țară.

Cele susținute de reclamant sunt recunoscute implicit și prin faptul că a fost condamnat de instanțe militare, iar dintre persoanele condamnate, tuturor li s-a recunoscut calitatea de persoane persecutate politic, drept pentru care au beneficiat de D-L. 118/90.

Se invocă de reclamant decizia 3259/94 pronunțată în dosarul 1900/94 de Curtea de Apel Craiova.

Reclamantul a depus la dosar certificat de naștere, decizia 461/1981, adresa 11939/27.09.2006, sentința 266/1981, decizia 3259/94. S-a depus întâmpinare de pârâtă, prin care se solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea  că reclamantului nu i se poate stabili calitatea de beneficiar al preved. D.L. 118/90, întrucât din actele depuse nu rezultă caracterul politic al infracțiunilor pentru care a fost condamnat, condamnările fiind efectuate pentru infracțiuni de drept comun.  Față de actele dosarului se reține următoarea situație de fapt: Prin decizia 373/2.02.2007 emisă de pârâră – Comisia pentru aplicarea preved. DL 118/90, cererea reclamantului de stabilire a calității de beneficiar a DL 118/90 a fost respinsă, cu motivarea că reclamantul a suferit condamnări pentru infracțiuni ca constituie infracțiuni de drept comun.

Prin sentința nr. 266/2 dec. 1981 pronunțată de Tribunalul  Militar Timișoara în dosar 260/1981, reclamantul în calitate de inculpat, alături de alți 8 inculpați a fost condamnat la 8 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prev. De art. 64 lit. A și b c.p. pe o durată de 6 ani pentru săvârșirea infracțiunilor prev. De art. 231 alin. 1 și 2 și art. 217 alin. 2. CP, reținându-se că în seara zilei de 19.10.1981 au pătruns în mod samavolnic în imobilul în care își aveau sediile Consiliul Popular, organele de Miliție, unele întreprinderi, instituții de stat sau organizații obștești din orașul Motru, producând distrugeri grave ale localului cât și unor bunuri aflate în administrarea sau folosința organelor menționate, au provocat un incendiu la parterul clădirii și nu au permis pompierilor militari să acționeze pentru  stingerea focului, producându-se scandal public.

Din adresa nr. 11939/27.09.2006 eliberată de Administrația Națională a Penitenciarelor rezultă că reclamantul a fost arestat la 15.11.1981 și eliberat la 4.02.1988. Numai aparent aceste fapte apar ca fiind infracțiuni de drept comun când, de fapt, acestea au fost cu un vizibil caracter politic, deoarece este cunoscut că la data de 19.10.1981, minerii din orașul Motru, jud. Gorj au organizat o formă de protest ce viza condițiile de muncă și de trai ale minerilor.

Forma de protest a minerilor a degenerat în acte de violență, ce au fost îndreptate împotriva sediilor organelor puterii de la acea dată, respectiv a sediilor Consiliilor Locale, sediilor Miliției și chiar întreprinderilor. La acea dată, această formulă de protest era singurul mijloc prin care erau cerute o serie de revendicări legate de condiții mai bune de muncă și viață. De altfel, este recunoscut că în țară în timpul dictaturii comuniste au existat asemenea forme de protest. Caracterul politic al actelor săvârșite de reclamant alături de ceilalți mineri este dat și de faptul că a fost judecat de o instanță militară, într-un timp foarte scurt.

Prin participarea reclamantului la această formă de protest ce a determinat condamnarea acestuia se poate susține că reclamantul a fost persecutat pe motive politice încadrându-se astfel în dispozițiile D.L. 118/1990. Cererea reclamantului de stabilire a calității de beneficiar al D.L. 118/90 este formulată în termen întrucât prin dispoziția 148/2001 a Curții Constituționale s-a constata neconstituționalizarea dispoz. art. 8 alin. 3 din D.L. 118/90 prin care se prevăd termenele pentru depunerea cererilor.

Ca atare, reclamantul este în termen să solicite a i se stabili calitatea de beneficiar al legii 118/90 și îndeplinind condițiile cerute de acest act normativ, urmează a i se dispune anularea deciziei prin care i s-a respins cererea pârâtă urmând a fi    obligată să emită decizie care să stabilească drepturile cuvenite reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE 

Admite acțiunea reclamantului SOARE CONSTANTIN, domiciliat în Slatina, str. Nordului nr. 18, județul Olt, în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA DE MUNCĂ, SOLIDARITATE SOCIALĂ ȘI  FAMILIE OLT, cu sediul în Slatina, str. Aleea Tineretului nr. 1A, județul Olt, anulează decizia 373/2.02.2007 emisă de pârâtă și stabilește calitatea reclamantului de beneficiar al D.L. 118/1990, și spune obligarea pârâtei să emită decizie de stabilire a drepturilor cuvenite.

Cu recurs. Pronunțată în ședință publică azi 20.03.2007 la Tribunalul Olt.

baltoi hotarare

Curtea de Apel Craiova 

B-dul: Nicolae Titulescu nr.4, Craiova, Dolj, cod 1100 Tel: +40251/418.568; fax: +40251/451.600

Grefa Secției Contencios Administrativ și Fiscal Certificat nr. 3234/27.08.2007

Verificând actele și lucrările dosarului nr. 974/104/2007 al Curții de Apel Craiova, la care se află atașat dosarul nr. 974/104/2007 al Tribunalului Olt, se constată următoarele:  Prin decizia nr. 3864 din data de 3 iulie 2007, s-a respins recursul formulat de pârâta Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Olt, împotriva sentinței nr. 156 din data de 20 martie 2007, pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 974/104/2007, în contradictoriu cu intimatul reclamant Soare Constantin.

Decizie irevocabilă.

 Am eliberat prezentul contract la cererea: Soare Constantin. Anulat chitanța nr. 111607 din data de 8 iunie 2007, reprezentând taxă judiciară de timbru în sumă de 2 lei.

grefier

Dosar nr. 2864/104/2007 

România

Tribunalul Olt

Secția Comercială și de Contencios Administrativ

Instanța de Fond 

Încheiere

Ședința din Camera de Consiliu din 29 August 2007

Completul compus din:  Președinte Viorel Achimescu 

Grefier Daniela Mihaela Ștefan

Pe rol soluționarea cererii reclamantului SOARE  CONSTANTIN, domiciliat în Slatina, str. Nordului nr. 18, județul Olt, privind investirea cu formulă executorie a sentinței nr. 156/20.03.2007 pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 974/104/2007  Procedura completă fără citarea părților.

INSTANȚA,

Având în vedere cererea reclamantei, dispozițiile art. 269 și 376 Cod procedură civilă și art. 22 din Legea nr. 554/2004,

PENTRU ACESTE MOTIVE DISPUNE

Admite cererea reclamantului SOARE CONSTANTIN domiciliat în Slatina, str. Nordului nr. 18, județul Olt și dispune investirea cu formulă executorie a sentinței nr. 156/20.03.2007 pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 974/104/2007.  Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi 29 August 2007, la Tribunalul Olt.

incheiere

România 

Ministerul Justiției 

Tribunalul Militar Teritorial

Biroul Arhivă  

Nr. 512/C din 18.09.2006 

Exemplar nr. 1 

Domnului SOARE CONSTANTIN

Slatina, str. Nordului nr. 18, județul Olt  

Ca urmare la cererea dumneavoastră din data de 14.09.2006, prin care solicitați obținerea unor copii  certificate privind judecarea și condamnarea la care ați fost supus în anul 1981, vă transmitem, alăturat, următoarele documente:

copia-xerox certificată de pe SENTINȚA Nr. 266 din 2 decembrie 1981 a tribunalului Militar Timișoara (șapte file)  și

copia-xerox certificată de pe DECIZIA Nr. 461 din 28 decembrie 1981 a Tribunalului Militar Teritorial București (două file), ambele privind pe Soare Constantin și alții.

sef arhiva

Direcția de Muncă și Protecție Socială Olt

Comisia pentru aplicarea prevederilor 

D-L nr. 118/1990 

Decizia Nr. 378/06.09.2007

Privind acordarea unor drepturi prevăzute de D-L

nr. 118/1990

Urmare a examinării cererii înregistrată la Direcția de Muncă și Protecție Socială Olt la nr. 4671/31.08.2007, prin care domnul Soare Constantin, cetățean român, domiciliat în localitatea Slatina, str. Nordului nr. 18, județul Olt, născut la data de 08.03.1957 în localitatea Greci, jud. Olt, fiul lui Aristide și Aneta, solicită stabilirea calității de beneficiar al D-L. nr. 118/1990, republicat, cu modificările ulterioare.

În susținerea cererii, solicitantul a depus următoarele acte, în copie: 

– carte de identitate seria OT nr. 109779;

– certificat de naștere seria N.K. nr. 639019;

– certificat de căsătorie seria C7 nr. 770078;

– sentința civilă nr. 156/20.03.2007 pronunțată de Tribunalul Olt în dosar nr. 974/104.2007, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 3864/03.07.2007, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în soluționarea dos. Nr. 974/104/2007.

Petentul solicită stabilirea calității de beneficiar al prevederilor D-L. nr. 118/1990, ca urmare a faptului că, în seara zilei de 19 octombrie 1981 a participat, împreună cu alți mineri, la o acțiune revendicativă la Întreprinderea Minieră Motru, unde era angajat la acea dată, faptă pentru care a executat o pedeapsă privativă de libertate în perioada 15.11.1981-04.02.1988.

Prin cererea nr. 701/01.02.2007, petentul a solicitat la DMPS Olt recunoașterea drepturilor acordare persoanelor persecutate, însă cererea a fost respinsă prin decizia nr. 373/02.02.2007 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor D-L. nr. 118/1990. Petentul Soare Constantin a contestat decizia nr. 373/02.02.2007, iar Tribunalul Olt, prin decizia civilă nr. 3864/03.07.2007, pronunțată în dosar nr. 974/104/2007, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 3864/03.07.2007 a Curții de Apel Craiova în soluționarea dos. nr. 974/104/2007, a admis acțiunea reclamantului și a anulat decizia Comisiei pentru aplicarea D-L nr. 118/1990, stabilind în sarcina instituției noastre obligația de a emite altă decizie de stabilire a drepturilor.

Pentru perioada 15.11.1981-04.02.1988, cât a executat o pedeapsă privativă de libertate, petentul s-a aflat în situația juridică prevăzută de art. 1 alin. 1 lit. A din D-L nr. 118/1990, pentru o perioadă de 6 ani, 2 luni și 19 zile. Conform art. 1 alin. 3 din D-L nr. 118/1990, perioada de detenție constituie o vechime în muncă de 9 ani, 3 luni și 28 de zile.

În aceste condiții, în temeiul art. 8 alin. 4 din D-L. nr. 118/1990 republicat, cu modificările ulterioare, Comisia

DECIDE:

Art. 1. Admite cererea formulată de petentul Soare Constantin, cetățean român, domiciliat în localitatea Slatina, str. Nordului nr. 18, județul Olt.  Art. 2. Se stabilește o indemnizație lunară în cuantumul prevăzut de art. 3 alin. 1 din D-L nr. 118/1990, cu indexările ulterioare, pentru perioada 15.11.1981-04.02.1988, începând cu data de 01.03.2007.

Art. 3. Veți depune la Casa Județeană de Pensii Olt un exemplar din prezenta decizie, însoțită de o cerere de punere în plată, copie de pe actul de identitate și certificatul de naștere.  Art. 4. Cu drept de contestație în termen de 30 de zile de la comunicare la Tribunalul Județean Olt.velemir

MĂ ÎNDEAMNĂ MORȚII SĂ ROSTESC ADEVĂRUL

 

Comunismul – un castel de nisip, care ne face și astăzi cu ochiul…

Anul 1989 avea să fie un an decisiv în istoria Europei, fiindcă regimurile politice din fostele țări socialiste și comunist-totalitare aveau să sufere transformări semnificative. La cumpăna dintre penultimul și ultimul deceniu ale secolului trecut, sistemele care supraviețuiseră aproape jumătate de secol s-au prăbușit și, în locul lor, au apărut (ce-i drept, cam timide) sistemele democratice, bazate pe competiție politică liberă, pe economie de piață și pe respectarea valorilor, condiției și drepturilor omului.

În România, ca și în celelalte țări comuniste din Centrul și Estul continentului european, s-a prăbușit un sistem și, odată cu el, o lume a deșertăciunilor plină de iluzii, speranțe și sânge, construită pe o strâmbă ideologie. Oameni și instituții care păreau veșnice s-au rostogolit iremediabil în tina uitării, mentalitățile au început să sufere modificări, relațiile economice și sociale dau semne că încep să se dezbrace de roba centralismului democratic, iar instituțiile ceaușiste se năruiesc, pe rând, precum castelele de nisip. Însuși comunismul, în ansamblul său, părea atunci un castel de nisip în bătaia vântului, deși evenimentele care s-au succedat aveau să ne arate că – din rădăcinile sale îngropate – au răsărit lăstari veninoși, care ne fac și astăzi cu ochiul…

O lume nouă se trezise la viață, o lume cu provocările ei, cu democrația ei originală, care a lăsat în urmă mormanul de fiare vechi al „epocii de aur” și al Tratatului de la Varșovia. Europa Occidentală a pășit atunci într-o altă logică, contrară ideii Războiului Rece și anume în logica Blocului NATO, umbrela de facto a Occidentului.

Nu e de nasul meu, dragii mei cititori, să dezvolt această teorie a începutului noii ere capitaliste, oamenii de știință au această nobilă misiune, însă nu pot trece cu vederea faptul că România avea – în sfârșit – dreptul să hotărască singură cărui Dumnezeu să se închine, așa cum spunea despre Rusia Mihail Gorbaciov, părintele perestroikăi.

Cortina de Fier a căzut zgomotos și dacă – în unele țări – trecerea de la socialismul totalitar la democrație s-a făcut pe cale pașnică, cu revoluții blânde, de catifea (vezi Bulgaria, Estonia, Cehia, Slovacia și Ungaria), în România nu au lipsit violențele și confruntările sângeroase, care s-au soldat cu victime numeroase.

Mi-aduc aminte că, de-a lungul vieții mele, începând de la învățătoarea din clasele primare și până la călăii care m-au schingiuit în închisorile comuniste, atunci când mă certau sau – după caz – mă brutalizau, verbal sau metodic, cu vergeaua la coaie, toți foloseau o vorbă, care a făcut carieră în „epoca de aur”: „Ți-a intrat democrația în cap? Las’ că ți-o scot eu!”

Acum se vorbea liber despre democrație și nimeni nu mai încerca să ne-o scoată din cap, dimpotrivă, unii încercau să ne-o bage în cap, chit că – în cele mai multe cazuri, aceștia erau tot cei care s-au opus – cincinale de-a rândul – democrației. Democrația, imediat după Revoluție, însemna – în mintea mea, formarea unor noi structuri politice și formațiuni cu idei și ideologii diferite, care să-i elimine pe comuniștii deținători încă ai pârghiilor puterii. Cât de profund a fost realizat acest lucru vedem și astăzi, când – din nou – mitul colectivismului, al secerii și ciocanului, ni se flutură pe sub nas, atât de către unii care se cred de dreapta, cât și de către cei care  n-au părăsit niciodată barierele extremei stângi și ale populismului de paradă.

Începuturile post-decembriste ale democrației românești au fost dominate, pe de o parte, de Consiliul Frontului Salvării Naționale, transformat apoi în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională și, pe de altă parte, de Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, din care avea să reapară la orizont cea mai luminoasă figură politică a României post-revoluționare, cristalizată de personalitatea Seniorului CORNELIU COPOSU.

Stereotipiile comuniste continuă și astăzi, iar lupta dintre FSN și forțele cu adevărat democratice continuă, deși trebuie să spunem – cu tristețe – că drama României de ieri și de astăzi a fost, este și încă va mai fi provocată de forțele securistice ale țării, metamorfozate, după 1989, în fel și chip, însă având mereu aceeași misiune: de a conduce, din subteran, România! În fapt, oameni buni,  Securitatea – prin resorturile ei vizibile și invizibile, ne-a adus în starea în care ne aflăm astăzi: într-o Românie fracturată, dezbinată și flămânzită. O Românie a șomerilor, a manelelor, a „televiziunilor poporului” și a „televiziunilor nepatriotice”, o Românie cu mai multe lumi paralele în care se minte, se fură și se moare „din rațiuni de stat”.

M-am aflat în duba morții

După eliberarea mea din Penitenciarul Baia-Mare, după executarea mandatului de șase ani și patru luni de detenție grea, așa cum v-am mai relatat, eu nu aveam voie să părăsesc municipiul Slatina decât pe o rază de 30 de kilometri. Pentru deplasări mai lungi de 30 de kilometri, trebuia să obțin o aprobare specială de la Securitate.

Personal, mă simțeam eliberat nu numai din pușcărie, dar și     sufletește. Aveam casă, masă, eram ospătar la Restaurantul INTIM, acolo unde viermuiau foștii turnători și acoliți ai regimului Ceaușescu, care deveniseră subit cei mai ai dracu’ dizidenți și contestatari ai regimului de tristă amintire. Aveam o nevastă pe care o iubeam, totul părea că a intrat în normalitate. Eram însă legat de acel lanț de 30 de kilometri și acest lucru nu-mi dădea pace. Mi-am amintit un fapt care mi-a sugerat o nouă idee, aceea de a elimina și lungimea acestui lanț. Mi-am amintit că, în 1981, după greva minerilor de la Motru, completul de judecată care-mi dăduse sentința se desfășurase în orașul de pe malul Begăi, Timișoara. Atunci, m-am hotărât să merg la Procuratura Militară din Timișoara, pentru a încerca să determin autoritățile să-mi ridice acea interdicție, deoarece eu consideram că am suferit destul în cei șase ani și patru luni de detenție.

Zis și făcut. Fără a-mi lua vreo aprobare specială, în ziua de 17 spre 18 decembrie 1989, am plecat spre Timișoara, cu vărul meu Virgil Soare, care lucra la ACR Slatina și care avea de rezolvat o problemă legată de un accident de circulație din Slatina, produs de un timișorean. La ora 10 și jumătate, în ziua de 18 decembrie, intram în Orașul Revoluției, supravegheați de cordoanele Miliției și Armatei, care controlau toate mașinile ce intrau în burgul bănățean. La ora 11.00, eram pe strada pe care se găsea sediul Procuraturii Militare din Timișoara. Virgil Soare a găsit cu greu un loc de parcare, timp în care eu am coborât pentru a merge pe jos spre Procuratură. Nu am reușit să parcurg mai mult de 50 de metri și am fost oprit de patru bărbați îmbrăcați în haine lungi de piele, care m-au legitimat și m-au întrebat despre scopul și durata vizitei mele în Timișoara. După ce m-am legitimat, unul dintre securiști m-a invitat într-o dubă fumurie, spunând că mă duc ei la Procuratura Militară. N-avea niciun rost să ripostez, cei patru bărbați îmbrăcați în negru păreau destul de convingători, așa că am intrat în mașină. Imediat, am fost lovit în moalele capului cu un obiect contondent și mi-am pierdut cunoștința…

M-am trezit într-un timp oarecare, într-o beznă totală, într-un amestec de miasme generate de cadavre aflate în descompunere, în Infern, în Purgatoriu, nu știam exact unde mă aflu… Sesizam că eram într-o mașină aflată în mers, care – la un moment dat, a produs o pocnitură puternică, violentă.

Am auzit pe cineva care-i spunea altuia: „– Ce facem că s-a rupt cardanul de la mașină și avem greutate? Trebuie să găsim o soluție!”

Am simțit că în jurul meu, deasupra mea, sunt corpuri neînsuflețite, purulente, urât mirositoare și am făcut eforturi să mă eliberez cumva de sub greutatea hoiturilor ce mă apăsau… Norocul meu a fost acela că aveam capul deasupra celorlalte cadavre, că puteam încă respira, deși corpul era prins între trupurile moarte.

Făceam eforturi mari ca să-mi dau seama ce căutam eu îngropat în acele cadavre murate în sânge și intrate în putrefacție. Aceeași voce lugubră și înfiorătoare sparge din nou tăcerea: „– Nu putem duce cadavrele la Penitenciarul din Craiova, pentru că acolo deținuții au pus de-o rebeliune…”

Am realizat atunci că nu e în regulă, că mașina în care eram era însuși Infernul, îmi mușcam limba ca să realizez dacă nu cumva visez și îmi cărăbăneam peste față palmele înglodate de sângele putred al morților, sperând să mă deștept din somnul cel de moarte, în care intrasem fără voia mea… Mi-am reamintit imaginile de la Motru, când Securitatea a ordonat să fim pulverizați cu fecale, când tot orașul era în stradă, însă cei din exterior nu știau nimic, pentru că, în oraș și din oraș, nu putea intra sau ieși nici măcar musca. Aflat în duba morții, nu știam ce s-a întâmplat afară, însă intuiam… Înainte de a pleca din Slatina la Timișoara, auzisem tot felul de informații cu privire la o mișcare anticomunistă, cu plecare din orașul bănățean, însă cine era atunci nebun să mai creadă că puteam scăpa de comunism și că ar fi putut fi posibilă o răsturnare a lui Ceaușescu și a unui guvern care părea etern?

La cât îndurasem eu după mișcarea grevistă de la Motru, acum eram dominat de o anumită lașitate și nu mi-ar fi trecut – nicidecum – prin cap, că ceea ce s-a întâmplat în Timișoara, în acele zile, avea să fie sfârșitul unei epoci în care niște comuniști, după ce-l citeau pe Marx și Engels, atacau omul…

Am tras câteva cadavre spre ușa mașinii, reprimându-mi orice fel de scârbă și greață și încercând să forțez deschiderea ușii, cu greutatea morților (știam din copilărie că morții sunt mai grei decât în viața „civilă”), sesizând că mașina urca o mică pantă. Mă învățasem cu întunericul și, de aceea, am dibuit faptul că vehiculul era foarte lung și chiar am reușit să deslușesc un număr de până în 27 de morți, plus subsemnatul, care nu eram atât de mort. După un timp, care mi s-a părut o eternitate, mașina a oprit din nou. S-au auzit din nou voci, înțelegând că cei doi tovarăși de drum vor să se pună de acord cu traseul. „Mergem pe lângă han și apoi o luăm la dreapta spre Spital”, a spus, din nou, gestionarul de morți. Mașina a repornit la drum, însă motorul nu se mai auzea… După un alt timp, mașina s-a oprit brusc. M-am tras lângă peretele din stânga și am luat  poziția mortului, egală în tăcere și poziție cu a celorlalte cadavre. Spun „celorlalte”, fiindcă sunt sigur că – în conștiința celor care aveau misiunea să facă acest transport, și eu – Constantin Soare – eram un cadavru. Cineva a deschis, la un moment dat, ușile „– Așează și tu pe cei doi de acolo, s-a auzit, din nou, glasul cioclului vorbitor, care – se pare – avea un ascendent moral asupra tuturor celor care-l însoțeau. Un alt glas a răspuns: „– Am înțeles, să trăiți!” „– Vezi să nu se ia cineva după tine”, a glăsuit, în șoaptă, cărătorul-șef de cadavre. Imediat, am auzit o voce cunoscută, a unui individ care călca, fără nicio teamă sau reținere creștinească peste noi, și atunci mi-am dat seama că individul, călcător de cadavre, era însuși Gică Nebunul, care lucra la Morga Spitalului din Slatina. Era utilizat de medicii și asistenții autopsieri la cele mai infame munci în ceea ce privește autopsierea cadavrelor de la Morga slătineană. Era cunoscut în tot orașul, pentru glumele macabre pe care le făcea, scoțând uneori – prin cârciumile rău famate pe care le frecventa, din buzunarul de la piept, câte un deget sau o ureche adevărate, de la morții pe care îi măcelărea – împreună cu doctorii – în timpul autopsierii. Era un fel de profanator de cadavre și, deși, autoritățile comuniste știau despre practicile grotești ale acestuia, nimeni nu a luat măsuri vreodată împotriva lui până atunci. Din nou, glasul celui care conducea caravana mortuară se aude: „– Mișcă-te, bă, mai repede și închide dracu’ ușa odată, ca să nu ne vadă cineva.” Gică Nebunul a răspuns, rânjind: „– Stai, bre, că sunt multe cadavre care blochează ușa!” Atunci, eu l-am agățat ușor de picior, zicându-i cu inima cât puricele: „– Gică, sunt Soare de la Intim, te rog fă ceva să scap de aici!” El a scos un mic strigăt de teamă, fiindcă era obișnuit cu cadavrele moarte definitiv, nu cu cadavrele aproape vii, care – culmea – erau capabile să-i și ceară să le salveze. Știam că așa-zisul sadism al lui Gică Nebunul, precum și neînfricarea sa în fața  cadavrelor, erau o mască, pe care și-o impunea acesta, pentru a-și putea face această meserie ingrată de ani și ani… Avea însă inimă de copil și, de multe ori, când era beat, își plângea soarta și părinții care, dacă nu mă înșel, erau de undeva de prin Ardeal.

primkii pasiMi-a spus să stau liniștit, că va încerca să mă ajute, atunci când va găsi momentul potrivit. S-a dat jos din mașină ca să vadă unde sunt cei care au condus mașinile. După 2-3 minute, s-a întors către mine și mi-a spus: „– Soare, acum e momentul, șoferii celor două mașini s-au furișat după niște tufișuri din curtea Spitalului, ca să se pișe!” Am coborât din mașină; întunericul se lăsase definitiv și am luat-o spre stânga, pe lângă gardul de sârmă. Profitam din plin de faptul că locul unde oprise mașina nu era luminat. Depărtându-mă de la locul cu pricina, am văzut că erau două mașini frigorifice, una mare și una mică (una de 10 tone și alta de 20 de tone). Eu am fost în cea mare… Atunci, am realizat că, după ce s-a rupt cardanul, mașina mare a fost tractată de cea mică. Și am mai sesizat ceva: instalația frigorifică din mașina mare nu a funcționat nicio secundă, altfel ajungeam răcitură până la Slatina…

Mi-a dat niște prafuri care se dădeau pe rănile deschise ale porcilor

Am ieșit lejer, printr-o gaură mare a gardului spitalului și am plecat direct spre Stația de TAXI. Am recunoscut pe un taximetrist de treabă, pe care îl chema Jumară. Când m-a văzut în ce hal sunt, plin de sânge și ud din cap până-n picioare, s-a speriat și a avut tendința să mă respingă, în prima fază. L-am implorat să mă ducă acasă la Osica de Sus, spunându-i că tatăl meu îi va achita contravaloarea transportului. Jumară s-a înduioșat, a pus un sac de nailon pe bancheta din spate și m-a poftit înăuntru. Aveam apartament în Slatina, după cum v-am mai povestit, însă îmi era prea frică să merg acolo, așa că m-am dus direct la tata și la mama acasă, așa cum am făcut de atâtea ori, la vremuri de cumpănă grea.

ruga„– Costică, dragul meu, ce s-a întâmplat cu tine, de ești în halul acesta?”, m-a întrebat bătrânul împletitor de rogojini, iar mama când m-a văzut a început să bocească și să se jeluie ca la mort. De fapt, eu miroseam a mort, căci doar stătusem atâta timp în compania cadavrelor intrate în procesul de descompunere.

„– Maică, prin ce ai trecut, puteai să mori, numai Dumnezeu te-a putut scăpa, copilașul meu!”, a spus mama printre lacrimi, atunci când a văzut că am capul spart și plin de sânge parțial închegat – pe mâini, pe gât și pe față. Atunci, mama mi-a încălzit niște apă și, cu o coajă de săpun de casă, am început, ușor, să mă spăl, într-o copaie veche din lemn. Mama m-a legat la cap, apoi, cu o bucată de pânză albă, imaculată, și mi-a propus să mănânc ceva. Am renunțat la mâncare și am adormit buștean în următoarele clipe.

A doua zi, de dimineață, am plecat cu tata, la doctorul Tuiu de la Osica de Sus, pe care l-am rugat să-mi coase deschizătura de la cap. Acesta a refuzat, și s-a adresat tatălui meu: „– Băi, nea Aristide, băiatul trebuie să meargă la Spital, că nu-i de joacă, a fost lovit puternic și trebuie să meargă la un medic specialist”. Mi-a dat cu niște prafuri, care se dădeau atunci pe rănile deschise ale porcilor, deși dr. Tuiu era doctor uman, nu veterinar. Iar eu mai speram că nu ajunsesem încă la stadiul de porc… Doctorul mi-a mai indicat să stau cu capul acoperit și m-a bandajat personal, așa cum se cuvine.

Pe data de 22 decembrie 1989, la orele 6 și 20 de minute dimineața, am fost în apartamentul meu la Slatina. Mariana, soția mea, m-a întâmpinat îngrijorată, când m-a văzut cu capul bandajat și așa de galben la față.

Unii care citesc aceste rânduri și-ar putea închipui ce simte o femeie atunci când bărbatul ei, care-a trecut prin atâtea furci caudine și suferințe, vine din nou acasă bătut măr și cu sufletul atât de zdruncinat… Printre lacrimi, i-am povestit tot ce s-a întâmplat, din momentul în care am plecat la Timișoara, cu vărul meu, Virgil Soare, și până în clipa în care – iată – soțul rătăcitor s-a întors acasă, în sânul familiei, la femeia lui… Am fost atunci încredințat că viața mea era un dar al lui Dumnezeu. Că am trăit prin El și în El. În mașina morții, Dumnezeu a fost lângă mine, aducându-mi-l în cale pe Gică Nebunul, cel care, după Revoluție, a dispărut în neant ca François Villon. Nimeni nu știe nici în ziua de azi când a murit Gică Nebunul, unde a fost îngropat și cine i-a miruit trupul. Știu doar atât: în acea noapte a ororilor, el a fost martorul cel mai important, cu privire la cele 27 + 1 cadavre, aduse de la Timișoara în incinta Spitalului din Slatina.

Dacă pușcăriile prin care trecusem și reeducarea mea au devenit atunci un simbol al satanizării omului smuls din legătura cu Dumnezeu, subit – în casa mea – am simțit și am trăit sfintele bucurii ale religiei creștine. Am simțit bucuriile simple ale vieții, bucuria îmbrățișării soției mele, tihna familiei, în ciuda găurii din cap și în ciuda faptului că, din cauza bătăilor primite la testicule, eu nu puteam să am urmași, cărora să le povestesc ce am pățit și să le arăt cicatricele corpului și ale sufletului, care le-ar fi putut indica   copiilor mei urmele comunismului pe care l-am traversat.

“Jos securiștii. Dumnezeu a făcut o minune!”

Dar să revenim la… oile noastre. La câteva ore, după ce am sosit la apartament, a venit la mine Gică Nebunul acasă și mi-a spus: „– Soare, oamenii aceia morți au scăpat. Nimeni nu mai poate să-i judece vreodată… Noi însă putem fi, în continuare, judecați, pentru că suntem vii… Mie mi-e frică să nu afle cineva că eu te-am salvat atunci, dar sunt și bucuros că am făcut această faptă bună. Sper să mă apere Dumnezeu pentru asta…”

L-am întrebat atunci pe Gică: „– Câți au fost și cine au fost acei oameni care transportau morții?” Cu o oarecare teamă, cu discreție aproape și cu degetul la gură, semn conspirativ, Gică mi-a răspuns: „– Nu știu numele lor, i-am văzut foarte agitați. Discutau în șoaptă. Ei nu au putut să scotă autofrigorifica prin spate, pentru că avea cardanul rupt și nu puteau întoarce mașina. Au astupat cu pământ o parte din gropile săpate pentru fundația noii Policlinici, aflate pe atunci în construcție și au ieșit cu ea prin față. Mașina cea mare, care te-a adus pe tine a fost scosă cu greu din curtea  Spitalului, cu ajutorul mai multor subofițeri de la Școala de Miliție Slatina, împinsă cu mâinile, apoi tractată de o altă mașină… Nu știu însă unde au dus-o. Cred că și în mașina mai mică au fost morți și am înțeles că pleacă spre București!” Gică Nebunul m-a rugat apoi să păstrez tăcerea, cerință pe care i-am adresat-o și eu lui. Ne-am îmbrățișat, am făcut legământ că nu voi rosti nimănui vreo vorbă despre cele  întâmplate, iar, pe la orele 13.30 – 14.00, am dat drumul la televizor și am văzut – împreună – cum sute de mii de oameni erau adunați în fața CC al PCR scandând „– Jos Ceaușescu!”, „– Jos comunismul!”. Am coborât și noi în stradă, căci și slătinenii au avut curaj să iasă împotriva regimului totalitar, și ne-am alăturat tinerilor care strigau din toată inima: „Jos dictatura comunistă!”, „– Jos securiștii!”, „– Jos nomenclatura!”, „– Dumnezeu a făcut o minune!”. Primul meu impuls a fost să-i îndemn pe acei tineri să punem mâna pe documentele de la Securitate și să-i dezarmăm pe securiști. Știam ce înseamnă Securitatea, avusesem parte de „binefacerile” ei și știam – spre deosebire de majoritatea tinerilor entuziasmați de lângă mine – că întreaga Românie se afla într-o închisoare imensă, supravegheată de Securitate. Mi-am amintit atunci versurile lui Radu Gyr, care mi-au dat un impuls nemaipomenit: „Că-nvins nu ești atunci când sângeri, / Nici când în lacrimi ochii ți-s, / Cele mai crâncene înfrângeri, / Sunt renunțările la vis.”

În noaptea de 22 spre 23 decembrie, am plecat la București!

Deși rana de la cap sângera groaznic, mi-am luat inima în dinți și, împreună cu mai mulți camarazi, printre care și viitorul ziarist Adrian Cijevski, aflat astăzi în Canada, am hotărât să mergem la București, unde se desfășura Revoluția mare. În acea noapte de 22 spre 23 decembrie 1989, ne-am urcat în tren și am plecat spre București. Am ajuns dimineață la ora 9 în Gara de Nord. Am luat metroul și ne-am dus în Piața Aviatorilor, la sediul TVR, cu gândul să iau cuvântul, ca să mă audă toată România. La intrarea pe Poarta 2 a TVR, ne-a primit un tovarăș căpitan, cu numele Iliescu, iar în spatele meu – n-o să vă vină să credeți – era chiar un fost camarad de detenție specială de la Rahova și Aiud, un deținut politic de o mare valoare morală, un ofițer de miliție din acele vremuri, care a avut curajul să se opună regimului comunist. Când l-am văzut, i-am sărit în brațe, căci nu-l mai văzusem din pușcărie, ne-am îmbrățișat îndelung și i-am spus, cu lacrimi în ochi: „– Tată Iancule, Dumnezeu ne-a redat libertatea!” Tata Iancu fusese, în Epoca de aur, un destoinic și non-conformist maior de miliție care a fost condamnat la opt ani de închisoare, pentru că l-a criticat pe Ceaușescu, într-un grup de tovarăși, dintre care unul l-a turnat la Securitate. A executat cinci ani de detenție grea, suportând cu bărbăție torturile fizice și psihice în tot acest timp. A fost alături de mine, m-a îmbărbătat și mi-a dat din bucata lui de turtoi, atât în închisoarea Specială a Securității din Rahova, cât și la Aiud. Alături de noi, în pușcărie, a fost și Dragoș Olăieru, învățător din Rădăuți, căruia rușii, în vara lui august 1944, i-au schingiuit trei frați, sub privirile îngrozite ale mamei și tatălui său care – la rându-le – au fost spânzurați. Dragoș Olăieru, cu alt frățior al său, de doar câțiva anișori, au asistat și ei îngroziți la masacru, ascunși într-un ungher din casa părintească. Cei doi copii rămași în viață (Dragoș și fratele său) au fost supravegheați de Securitate toată viața lor, până când fratele mai mic a reușit să fugă în America, unde a ajuns un cunoscut scriitor. Învățătorul a murit în pușcărie…

Toate aceste crâmpeie mi-au trecut prin minte, atunci când l-am îmbrățișat pe Tata Iancu. Îi spuneam așa, pentru că, în pușcărie, fusese pentru mine ca un tată, sub toate aspectele… Tata Iancu a început să plângă, după ce i-am povestit, pe scurt, toate peripețiile mele și, printre lacrimi grele, mi-a spus: „– Dragul meu prieten, dragă Soare, nenorociții aceștia, securiștii, mi-au ucis fata în Piața Dales. A fost împușcată în cap… Iar tu te duci acum ca să-l susții pe Ion Iliescu, un comunist la fel de feroce ca și Ceaușescu? Copilul meu, tu nu vezi că tot comuniștii au pus mâna pe putere?” Am sărutat lacrimile care șiroiau năvalnic pe obrazul fostului meu camarad, a cărui fiică fusese ucisă bestial în timpul manifestărilor revoluționare din Piața Dales.

Între timp, Adrian Cijevski reușise să ne ia câte-un bon de intrare la Televiziune, iar în momentul când am făcut primii pași spre intrare, am văzut un bărbat solid, care le zicea celor ce-l arestaseră: „Nu știu ce se întâmplă, tovarăși! Căci toți facem parte din aceeași unitate a trupelor speciale (USLA), parcă ne-a împărțit cineva în două. Eu nu am tras în nimeni, vă jur pe viața mea!” Bărbatul avea mâinile legate la spate cu sârmă… Nu-mi venea să cred. Bărbatul solid, legat la mâini cu sârmă se adresa unui domn, pe care – ulterior – am aflat că-l cheamă Cico Dumitrescu. Acesta le dădea ordine celor doi parașutiști care-l păzeau.

Am făcut stânga-mprejur și le-am spus lui Cijevski (camaradul meu din Slatina), cât și lui Tata Iancu, colegul meu de suferință, că acolo se întâmplă lucruri necurate. Și că aș prefera să plecăm.

Zis și făcut. Am plecat spre gara de Metrou din apropiere, acolo unde m-am întâlnit cu foarte mulți revoluționari din Slatina: Vasile Cristinel, Liviu Duțu, Valentin Zamfir, Simona Constantinescu, Florea Cernat, Nenu Marian Albert și cu mulți alții, pe care nu-i știam decât din vedere. Unul dintre aceștia îmi spune la ureche: „– Soare, știi cine este comandantul nostru, cel care răspunde de olteni? Fiindcă, aici s-a format un comandament. Nimeni altul decât Gheorghe Comănescu! Un comunist infiltrat printre revoluționari, venit special printre noi”. Vestea că, printre noi există un diversionist, a ajuns repede și la un grup de militari, care l-au arestat pe concitadinul nostru, Comănescu, în Piața Victoriei. În Piața Aviatorilor, acolo unde s-au dus militarii cu arestatul și acolo unde și noi, grupul de revoluționari slătineni am mers, cineva a intervenit pentru Comănescu ca să fie eliberat. Era așa un fel de haos și o suspiciune generală. Un haos în care oricine putea prelua comanda, oricine putea aresta pe oricine și era foarte ușor să spui despre cineva că este securist sau torționar, pentru ca mulțimea să-l linșeze. Oricând puteai să fii  considerat erou, iar – în câteva minute – să fii declarat dușman al Revoluției, așa cum se spunea pe vremuri – „dușman al poporului”. Era un vid legislativ și o degringoladă, care începuseră să-mi toarne frica în oase… Așadar, în această atmosferă incertă, un anume Constantin Toma (care, mai târziu, a fost președintele Asociației de Revoluționari Metrou București), însărcinat de nu știu cine să-i conducă pe revoluționarii de la Piața Aviatorilor, a cerut eliberarea lui Gheorghe Comănescu. M-am îmbărbătat și l-am întrebat pe Toma: „– Cine ești dumneata și cine te-a pus să ne conduci?” „– Eu am tot dreptul să-i conduc pe revoluționari, pentru că am fost deținut politic, după Greva minerilor de la Petroșani!”, mi-a replicat respectivul. „– Dacă ai participat la această grevă, poți să-mi spui cum îl chema pe inginerul care a condus această mișcare și a luat cuvântul, atunci când a venit Ceaușescu?”, am continuat eu seria  întrebărilor. Atunci, el a spus că acela care a condus greva este chiar el. Când am văzut că minte cu nerușinare, am strigat, în gura mare, către grupul de militari:  „– Arestați-l, este un impostor!”

Atunci, militarii l-au arestat și pe el și i-au condus pe amândoi (adică și pe Gheorghe Comănescu) la Poarta 2 a Televiziunii Române, unde era un ofițer de serviciu (așa cum am mai spus), un căpitan pe nume Iliescu, din Caracal, după propriile lui spuse. De la parașutiști. Acestuia nu i-a venit să creadă că ne arestăm olteni pe olteni.

Mă întreb și astăzi, după 21 de ani de la Revoluția Română, ce căutau acolo parașutiștii de la Caracal, ce căuta Dan Stuparu, care tocmai antrenase trupele speciale de la Școala de Poliție din Slatina, ce căuta Gheorghe Dobrinoiu, după unii fost comandant al Școlii de Subofițeri de Miliție „Nicolae Golescu” Slatina, și Anghel Andreescu, șef de catedră și șef de Stat Major al aceleiași școli, care purta  și un nume conspirativ – Ologu. După câteva ore, cei doi – Comănescu și Toma – au fost, în chip miraculos, eliberați.

jhos comunismulDumneavoastră, stimați cititori, trebuie să-mi scuzați anumite incoerențe. Au trecut deja mulți ani de la Revoluție, iar amănuntele și detaliile din acele momente s-au mai estompat. Au apărut, atunci, așa cum v-am mai spus, tot felul de opozanți. Unii s-au organizat în grupuri subversive. Alții, ca mine, care suferiseră în regimul ce tocmai părea că-și dă obștescul sfârșit, ne duceam cu naivitate, cu piepturile dezgolite, în bătaia puștii. Așa cum îmi spusese și Tata Iancu, învârtiții și descurcăreții din eșaloanele doi și trei ale PCR puneau acum mâna pe putere, protejați de tătucul Ion Iliescu.

Membru în Comitetul Frontului Salvării Naționale – filiala Olt

După evenimentele din Decembrie 1989, la începutul lunii ianuarie 1990, m-am întors la Slatina și am intrat în Comitetul Frontului Salvării Naționale, acolo unde era președinte Nicolae Grădinaru, un jurist de la Piatra-Olt, licențiat la fără frecvență, așa cum există astăzi învățământul la (mare) distanță… de carte. Aici, am întâlnit o serie de deținuți politici, împreună cu care am cerut conducerii CFSN Olt să ne pună un birou la dispoziție, pentru a ne pune la punct dosarele de foști deținuți politici. Bătrânii foști deținuți politici m-au rugat pe mine să le fac tot felul de servicii, văzându-mă mai tânăr și mai vioi. I-am ajutat cu dragoste pe aceștia, fiindcă – spre deosebire de mulți emanați ai Revoluției din județul nostru, eu știam ce înseamnă torturile și suferințele închisorilor comuniste.

M-am apropiat foarte mult de un fost general în rezervă, care făcuse mulți ani de detenție, pe motiv că a fost legionar. Bătrânul Avram (căci așa îl chema) era un anticomunist veritabil, împreună cu care – mult mai târziu – după moartea lui Coposu – am organizat un memorial lui Corneliu Coposu – ajutați și de ziariștii din Olt. Și, în special, de Dumitru Sîrghie, care fusese și el la Televiziune, în toiul evenimentelor din 1989. Mi-aduc aminte de o întâmplare anecdotică, petrecută în timpul Memorialului, când generalul Avram, în discursul său, în loc de Corneliu Coposu, a rostit „Corneliu Zelea Codreanu”.

Comitetul nostru, al foștilor deținuți politici, din cadrul CFSN Olt, m-a propus ca să fac parte din Comisia de Abuzuri a CFSN Olt, abuzuri petrecute între anii 1945-1989. Această comisie era alcătuită astfel din respectivul jurist de la Piatra-Olt, Nicolae Grădinaru, președinte și prof. Mircea Botez, Ilie Chiriță, Cârciumaru – un maior de la armată și, cu voia dumneavoastră, Constantin Soare – membri. Între timp, s-a înființat și Asociația Tineretului Frontului Salvării Naționale. Colegii meu revoluționari m-au ales în funcția de secretar-general. Președinte a fost ales nimeni altul decât Gheorghe Comănescu (Dumnezeu să-l ierte, căci a murit mulți ani mai târziu, într-un mod cu totul și cu totul misterios, fiind infiltrat și în structurile de Securitate…) Am înființat atunci un ziar intitulat „Da și Nu”, în care am scris un articol, prin care-i rugam pe cei care-au fost  persecutați în timpul regimului comunist (între anii 1945-1989) să vină cu petițiile la Casa de Cultură a Sindicatelor sau la Casa Caracostea, care a fost și sediu al tineretului FSN.

Un dosar care l-a uimit pe Petre Roman

În momentul în care am început să primesc dosarele cu reclamații, au venit la mine doi subofițeri de la Școala de Miliție din Slatina, cu un memoriu de șapte pagini, în care (atenție, nu-mi venea să cred!) unul dintre reclamanți declara că știe, cu lux de amănunte, totul despre transportul morților de la Timișoara și mai știe, de asemenea, și faptul că eu am fost în izoterma cea mare, cu cele 27 de cadavre. Pe subofițerul respectiv îl chema Gheorghe Pop. Acesta mi-a mai spus că mai are un dosar foarte important care trebuie să ajungă la CFSN Bucuresti, la Petre Roman sau Ion Iliescu. Ambii subofițeri m-au rugat să nu mai spun la nimeni despre acest lucru, să mă ocup personal de înmânarea acestui dosar domnilor citați mai sus: Roman si Iliescu! Erau acolo, pe lângă alte informații, date zguduitoare, foarte importante cu privire la coloneii Chițac, Teodor Ardelean, Diamandescu și Gheorghe Rațiu, care au supravegheat și supervizat transportul morților de la Timișoara,   dintr-o Dacie albă, condusă de acest subofițer, Gheorghe Pop.

Despre Gheorghe Dobrinoiu am aflat tot de la Gheorghe Pop că a avut drept nume conspirativ Vasile Grui și a condus, pe linie de Securitate, Spitalul din Timișoara, în timpul evenimentelor din Decembrie 1989. Când am citit acele documente, am avut senzația că mă aflu din nou în acel autofrigorific, căruia – din fericire pentru mine – nu i-a funcționat instalația de frig. Cei doi subofițeri mi-au spus să nu afle nimeni, deocamdată, din Ministerul de Interne despre acel dosar, că le este teamă că pot fi arestați sau chiar uciși… O perioadă destul de lungă, nu am vorbit cu nimeni despre dezvăluirile subofițerilor respectivi. Vroiam să strâng probe și să mă conving singur de grozăviile pe care le auzisem.

Recunosc faptul că, mai târziu, despre toate acestea, i-am spus și președintelui Gabi Comănescu și ne-am hotărât împreună să ducem la domnul Petre Roman toate dosarele, privind abuzurile pe care le întocmisem.

Colegii noștri de la ATFSN au hotărât să facem două echipe pentru întâlnirea cu Roman. Una de la Slatina și alta de la București. Subsemnatul, alături de Gheorghe Comănescu, Puiu Nițu și Dumitru Popescu, precum și de un subofițer de la Școala de Poliție Slatina formam echipa de la Slatina. Adriana Boghiu și frații Crăciun de la ATL București, cu sediul în fostul CC al PCR, formau echipa de la București.

Domnul Petre Roman ne-a primit în sediul din Piața Victoriei nr. 1. Ne-am înregistrat la intrare, în data de 29 ianuarie 1990. Date care se pot și acum verifica.

Ne-a preluat Dan Iosif și ne-a dus cu liftul până la biroul domnului Petre Roman. Acesta ne-a primit cu o mare amabilitate, a întrebat despre ce se mai întâmplă la Slatina și, bineînțeles, ce vânt ne aduce la domnia-sa. Am cerut colegilor permisiunea să-mi dea voie să prezint situația dosarelor pe care le adusesem. Tocmai când mă pregăteam sufletește să fac acest lucru, în birou a intrat, foarte agitat, actorul Ion Caramitru, rugându-l pe domnul Petre Roman să dispună trimiterea unei tanchete, pentru a-l salva pe Corneliu Coposu, președintele PNȚCD, din ghearele falșilor mineri… Eram în biroul lui Petre Roman, în ziua Domnului 29 ianuarie, anul de grație și dizgrație 1990. După un șir de convorbiri telefonice, cuprinzând anumite ordine și precizări privind situația în care se afla Corneliu Coposu, domnul Petre Roman s-a uitat spre noi, arătându-ne, cumva, ușa. Jos, la intrare, mai mulți ziariști francezi de la Le Monde așteptau și ei să fie primiți de Petre Roman. Simțeam atunci că planurile mele de a-i arăta acestuia dosarul acela important sunt pe cale să se spulbere. Am luat taurul de coane și l-am abordat ex-abrupto: „Domnule Roman, am un dosar important, pe care vreau să-l vedeți urgent și să dispuneți măsuri!” Petre Roman a luat dosarul și a început să-l citească. Pe chipul lui se citea îngrijorarea, crisparea și surprinderea. După ce l-a citit în diagonală, și-a cerut scuze, spunând că dosarul nu este de competența domniei-sale, nu el trebuie să ordone o anchetă, chemându-l atunci pe gen. Jean Moldovan. Acesta m-a chemat în biroul lui Alexandru Bârlădeanu, unde s-a uitat și el – la fel de surprins – pe acel dosar. Un sfert de oră mi s-a părut o eternitate, apoi, și-a îndreptat privirea spre mine și mi-a zis: „Băi, băiatule, acestea sunt lucruri pe care numai timpul le rezolvă!” M-a poftit civilizat afară și apoi l-a chemat pe subofițerul care îmi adusese acel dosar. După un alt sfert de oră, după ce l-a eliberat și pe acel subofițer, generalul Moldovan a ieșit și mi-a zis: „Băi, Soare, tu meriți să intri în Poliție”. Și mi-a dat o recomandare, cu care să mă prezint la Comandantul Poliției din Olt ca să mă facă polițist. Am luat biletul, ca să-l păstrez ca amintire, fiindcă nu doream să devin polițist. Mi-am dat seama că în dosarul respectiv erau lucruri și date de o importanță capitală, la care noi – muritorii de rând – nu trebuia să avem acces. Acest fapt s-a confirmat câteva săptămâni mai târziu, când am fost informat că subofițerul cu dosarul nu mai este de găsit și că a dispărut.

O parte din fostele autorități comuniste din Olt, în frunte cu Elena Bărbulescu – sora dictatorului – erau arestate. Cu siguranță, acestea știau ce se întâmplase cu adevărat la Timișoara, cine a condus ostilitățile și unde au fost arse o parte din cadavrele transportate cu mașina morții, cu care mă „plimbasem” și eu puțin. Cheia și lacătul adevărului tuturor întâmplărilor și morților de la Timișoara, implicarea Securității în reprimarea Revoluției, numele torționarilor și ucigașilor, pe toate acestea la un loc – cu siguranță – le cunoșteau liderii nomenclaturii comuniste care erau arestați. Iar eu nu știam cum să iau legătura cu ei. Trebuia să găsesc un moment favorabil, ca să stau de vorbă cu unii dintre aceștia, mai ales că membrii familiei prezidențiale (Elena Bărbulescu – sora dictatorului și fiul acesteia, Emil Bărbulescu, șeful Poliției din Olt, arestați deja) erau de la noi, din Scorniceștiul Oltului.

Mi-a încolțit atunci în minte o idee trăsnită: nu pot ajunge lângă aceștia, decât dacă voi comite o infracțiune. Doar dacă intram în pușcărie, puteam să aflu, de fapt, cine a condus ostilitățile, cine a comis crimele și unde au fost arse cadavrele de la Timișoara. Documentele care au rămas la Petre Roman aveau răspunsuri la toate aceste întrebări, însă, în stângăcia și agitația mea de atunci, nu am fost capabil să fac niște copii după acel dosar, care ar fi declanșat șocul și groaza tuturor emanaților de atunci, aflați în fruntea bucatelor, de la cele mai înalte niveluri… N-am știut și cu asta basta și nici nu exista atunci o tehnică de copiere, așa cum a apărut, mai târziu, în România.

Cu aceste gânduri, în ziua de 20 mai 1990, împreună cu Craiu Ioanid și Ene Victor, doi anticomuniști adevărați, am hotărât să participăm ca asistenți din partea PNL Olt, la alegerile generale, în comuna Leleasca, județul Olt.

După terminarea alegerilor, am plecat supărați de cele ce s-au întâmplat – adică fraudarea masivă a voturilor, de către Comisia de validare a voturilor din Slatina. Toți cripto-comuniștii de atunci, de la Biroul Electoral Județean Olt puseseră mâna pe situație, manipulau și furau pe rupte. Democrația originală a lui Iliescu se manifesta în toată plenitudinea ei. Noi am făcut contestații pentru fraudarea alegerilor de la Leleasca, însă nu ne-a băgat nimeni în seamă. Atunci, am plecat și de acolo, lăsându-ne păgubași și înjurându-i, la scenă deschisă, pe bandiții care măsluiau alegerile în favoarea eșaloanelor 2-3 ale fostului PCR, transformat în FSN. Majoritatea ne considera nebuni și „dușmani ai poporului”, pentru că eram de partea lui Câmpeanu și Ion Rațiu. Ba, și mai mult, aveam curajul să strigăm provocator: „Trăiască Regele în pace și onor!”

disperareaCamaradul Ene Victor ne-a spus că el cunoaște la Slătioara (localitate aflată în proximitatea Slatinei) un țăran care vinde un vin bun. Am luat un taxi, ne-am dus la Slătioara, am băut cu țăranul  respectiv câteva sticle cu vin și am mai luat patru și la „pachet”, ca să le îngurgităm la Slatina. Le-am băut pe nerăsuflate lângă Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena, de lângă Hotel Parc. Ne-am cherchelit bine, personal mi-am făcut cruce, cu privirea spre pronaosul Bisericii și ne-am întors din nou la Slătioara, cu gânduri necurate… Ene Victor a coborât din taxi, a intrat în curtea țăranului, sub pretextul să mai cumpere vin, însă acesta nu era acasă. Atunci am coborât și noi și am intrat ca tâlharii în curtea omului, furându-i două butelii, pe care le-am adus la Slatina.

I-am ghicit în bobi Elenei Bărbulescu

În ziua de 21 mai 1990, în jurul orei 14.00, am fost arestați pe stradă de către poliție. Am fost întrebați dacă am furat buteliile, iar eu am răspuns, pentru toți, bineînțeles, că eu am comis singur această faptă nesăbuită. M-am străduit să-i scot nevinovați pe cei doi camarazi ai mei, luând totul asupra mea, fiindcă ei, spre deosebire de mine, aveau copii de crescut. Legea însă, pe bună dreptate, i-a condamnat și pe ei, le-a dat și lor câte patru luni de închisoare, fapt pentru care nu le-a părut atât de rău, luând în considerare ideea noastră de a săvârși acel furt, nu pentru a ne însuși acele bunuri, ci pentru a fi deținuți alături de personajele arestate ale fostei nomenclaturi comuniste. Mai ales alături de Elena Bărbulescu, sora dictatorului Ceaușescu. Am fost cu toții încarcerați, eu, Craiu Ioanid și Ene Victor, în arestul Poliției Județene din Olt. Ei doi, într-o celulă, eu în alta, cu alți deținuți. Am făcut cunoștință cu toți colegii de celulă (vă dați seama că eu aveam experiență de pușcăriaș) și i-am întrebat cine sunt persoanele din celulele alăturate. Cineva din cameră mi-a spus că alături sunt închise tovarășa Elena Bărbulescu și o femeie din proximitatea orașului Corabia, care și-a omorât soacra cu scaunul. M-am „aclimatizat” ușor cu deținuții și chiar le-am propus să le ghicesc prezentul și viitorul, dându-le în bobi.

Învățasem în detenția mea politică să ghicesc în bobi (41 de bobi, 41 de frați) și acum, în arestul slătinean am început să ghicesc cu voce tare, ca să mă audă și vecina de celulă, Elena Bărbulescu. În dialogul meu cu „compatrioții” pușcăriași făceam intenționat și niște aluzii politice legate de familia Ceaușescu și, mai ales, de clanul de la Scornicești, peste care domnise Elena Bărbulescu, Turcin, frații Gheorghe și Lică Bărbulescu, Emil Bărbulescu etc. Știam din experiența mea de fost deținut politic că demnitarii comuniști care ajungeau în pușcărie se pierdeau cu firea și se agățau de orice fleac, de orice vrăjitorie, pentru a-și alimenta speranța de libertate.

Așa s-a întâmplat și acum. Una din tovarășele de carceră ale Elenei Bărbulescu, profitând de faptul că „ferestrele” de tablă găurită ale celor două celule erau apropiate, m-a rugat să le ghicesc și lor… Zis și făcut: „41 de bobi, 41 de frați, așa cum sunteți legați, așa să-mi dați despre Elena Bărbulescu, ce i se va întâmpla și ce rezolvări va avea…” Amestecam cu tact bobii, sub privirile mirate ale celorlalți infractori, grupam bobii patru câte patru, având grijă de bobul zăbavă și de ceea ce scoteam eu pe gaura gurii spre găurile perforate din tabla „ferestrei”. „ – Doamnă dragă, reiese de aici că, în curând, peste o zi, două, o să aveți probleme de familie”, i-am zis eu temutei doamne Bărbulescu, despre care știam că pălmuise o profesoară, fiindcă aceasta îngăduise unor elevi, în cadrul practicii agricole, să ia niște struguri… Elena Bărbulescu mi-a răspuns că are multe probleme și nici nu mai știe la care din ele să se gândească. Am continuat să-i ghicesc în bobi, avertizând-o că bobii îmi spun că un individ în uniformă de armată sau de miliție vrea să-i facă mult rău. I-am mai spus că prin oraș și pe la Frontul Salvării Naționale de la Olt se spune că fiul său Emil Bărbulescu a avut în subordine cele două autobuze conținând trupe speciale de Securitate, cu destinația Timișoara. I-am mai spus ce se vorbește prin târg, privitor la faptul că cineva din Securitate i-a făcut un dosar greu fiului său Emil Bărbulescu.

Această sarcină i-a fost încredințată căpitanului Gheorghe Dobrinoiu

Atunci, Elena Bărbulescu n-a mai suportat și mi-a spus cu voce tare, ca să audă și milițianul de gardă: „Nu copilul meu a coordonat cele două autobuze care au plecat cu trupe speciale spre Timișoara, ci această sarcină i-a fost încredințată căpitanului Gheorghe Dobrinoiu, care a lucrat la Școala de Subofițeri de Miliție din Slatina. Numele lui conspirativ a fost Grui Vasile, iar misiunea lui s-a desfășurat în Spitalul Județean din Timișoara. M-am luat și eu după nepotul meu, Nicu (Nicu Ceaușescu – n.a.!) ordonând mobilizarea parașutiștilor de la Caracal și înarmând gărzile patriotice cu bâte pentru a le trimite la Timișoara. Asta am făcut, tovarășe Soare, nu au de ce să-l condamne pe băiatul meu… În timpul ăsta era chiar grav bolnav. Nenorociții au omorât oameni nevinovați. Acest Dobrinoiu, mă mir că mai are curaj să vorbească, după ce a dispus să se facă rost de acid sulfuric, ca să ardă morții de la Timișoara, nenorociții de ei”. Eu i-am spus: „ – Doamnă, totul se pune în spatele fiului d-voastră!” Din nou, mi-a răspuns, furioasă: „ – Ascultă, omule, personal am fost cu șeful de Stat Major de la Școala de Miliție Slatina și i-am întrebat: «Aveți, mă, atâta acid sulfuric pentru toți morții de la Timișoara?» Iar ei mi-au răspuns că nu și că e nevoie să mai ia cinci damigene de la Carbonoase Slatina și de la o unitate dezafectată din București. Sunt nemernici, am auzit ce nenorociri au făcut în Spitalul de la Timișoara. Au schingiuit, au împușcat oamenii în cap… Tovarășe Soare, să știi că acest ofițer de Securitate, Dobrinoiu Gheorghe, este agent KGB!”

În timp ce purtam astfel de dialog cu sora lui Ceaușescu, gardianul, trezit parcă din reverie (el ascultase, până atunci, fără să zică nimic, discursurile noastre) ne-a spus să facem liniște.

Pe 15 decembrie 1989, avuse loc ședința Consiliului Executiv al Comitetului PCR Olt

Eram, totuși, mulțumit sufletește. Elena Bărbulescu îmi spusese destule, ca să îmi dau seama cine erau adevărații criminali, de la Timișoara. Eu, Soare Constantin, fost deținut politic ajunsesem s-o compătimesc pe Elena Bărbulescu și să fiu din ce în ce mai convins că Securitatea a fost cel mai rău lucru pe care l-a inventat societatea totalitară comunistă.

Înarmat cu astfel de informații vitale privind adevărul despre Revoluție, am fost mutat la Penitenciarul din Craiova. Acolo, am descoperit noi figuri ale fostului regim comunist, de la care aveam să aflu noi informații. Erau acolo doi deținuți: unul Panait, care fusese șeful Petromului de la Slatina și altul – directorul de la Confecții Textile din Scornicești – tovarășul Tănase. Am aflat de la ei că pe 15 decembrie 1989, avusese loc ședința Consiliului Executiv al Comitetului PCR Olt, din care făcea parte și Elena Bărbulescu, judecătorul Bucă și alții. În această ședință de aparatcik s-a decis să se trimită muncitori de la toate întreprinderile cu bâte la Timișoara. Bâtele au fost confecționate la IPSP Slatina, ALRO Slatina și Electrocarbon Slatina. Muncitorii au fost îmbarcați cu forța în trenuri pentru a merge la Timișoara, ca să instaureze „ordinea” cu bâta. Nicu Ceaușescu luase legătura cu Elena Bărbulescu, ca să trimită trupe speciale la Timișoara, pentru a pune umărul la înăbușirea Revoluției.

Mi-am făcut un rezumat cu tot ceea ce auzisem la Slatina și apoi la Craiova și am cerut să fiu și eu scos la muncă alături de toți ceilalți deținuți… Se pare că eu eram protejat oarecum, fiindcă – așa cum știți deja – făcusem parte din primele structuri de conducere ale CFSN Olt și fusesem și deținut politic. Am insistat la gardieni și, până la urmă, m-au dus la muncă. Am prins momentul prielnic și am vorbit cu un civil care ne aducea apă de băut, acolo unde aveau frontul de lucru, rugându-l să-mi pună la poștă o scrisoare către tatăl meu. În plicul respectiv, aveam și toate însemnările pe care le-am făcut în urma discuțiilor cu Elena Bărbulescu și cu ceilalți amploiați comuniști, închiși de noua putere neocomunistă. Îi scrisesem tatii să-mi pună acele însemnări în alt plic pe care să-l expedieze pe adresa: Petre Roman, P-ța Victoriei Nr. 1! Omul care ne aducea apa la câmpul de lucru a fost unul de cuvânt și a făcut întocmai cum ne-am înțeles. După două săptămâni, când să ies pe poarta pușcăriei, alături de ceilalți deținuți, un milițian m-a oprit și mi-a spus că sunt chemat la procurorul militar. Trebuie să menționez că în acea scrisoare adresată lui Petre Roman nu am dat chiar toate detaliile pe care le-am aflat în Pușcărie, rugându-l să găsească o posibilitate să stea de vorbă cu mine. Relatasem, totuși, despre fenomenul mașinilor cu morți de la Timișoara, care au poposit la Slatina, despre acidul sulfuric și despre deplasarea de la Școala de Miliție Olt a trupelor speciale, care au ucis oameni în Spitalul din orașul de pe Bega.

Nu știu nici azi dacă această scrisoare a ajuns la el sau în altă parte, cert este că procurorul tocmai pentru tema scrisorii m-a chemat acolo. Ajuns față în față cu acesta, l-am rugat să-l scoată pe milițian afară, fiindcă doream să rămân singur cu el. Procurorul militar l-a rugat pe milițian să iasă afară, asigurându-l că mă cunoaște și că garantează pentru seriozitatea mea. Am rămas un pic uimit de amabilitatea acestui procuror, neînțelegând de unde mă cunoaște el. M-am gândit că acesta e un truc vechi al tuturor procurorilor comuniști, însă cel din fața mea mi-a inspirat o încredere mai mare față de cea pe care mi-au insuflat-o altădată foștii mei anchetatori comuniști.

Băi Soare, sunt prea mic pentru un război atât de mare

I-am povestit procurorului, cu lux de amănunte, tot ceea ce știam, începând cu data de 16 decembrie și până în momentul în care el m-a chemat la interogatoriu. I-am spus despre arderea morților din Timișoara la Școala de Poliție din Slatina, despre acidul clorhidric cu care au fost arși, despre Gheorghe Dobrinoiu, alias Grui Vasile (despre care Elena Bărbulescu a spus că sunt, de fapt, una și aceeași persoană). La un moment dat, gardianul a deschis ușa, la gândul că eu aș putea să fac vreo figură proastă în fața procurorului, însă procurorul l-a asigurat că totul e în regulă. L-am întrebat ce părere are despre tot ce i-am relatat și dacă are forța să arate superiorilor ceea ce eu îi povestisem cu lux de amănunte. El mi-a spus atunci, pe fața lui citindu-se o anume îngrijorare și chiar spaimă: „ – Băi, Soare, de la CPUN nu s-a deplasat nimeni să vorbească cu tine. Cred că îți dai seama că eu nu pot să ies cu asemenea lucruri… Sunt prea mic, pentru un război atât de mare, deși ceea ce mi-ai spus tu am convingerea că reprezintă adevărul. Am patru copii și nu vreau să le creez acestora niciun necaz!”

L-am înțeles pe procuror, i-am întins prietenește mâna și l-am implorat ca tot ce am discutat cu el să rămână între noi. Și să propună șefilor Penitenciarului din Craiova să mă mute la Penitenciarul din Turnu-Severin. După aproximativ o lună, am fost mutat la Penitenciarul din Turnu-Severin. Acolo, am fost băgat într-o cameră cu mai mulți minori. M-au întrebat ce s-a întâmplat în țară, la Revoluție, iar eu le-am relatat exact ceea ce doreau ei să audă. La un moment dat, unul dintre ei mi-a zis în șoaptă: „ – Băi, nea Soare, eu pe data de 19 decembrie 1989, am fost pus să stropesc niște morți cu apă, pentru că începuseră să pută. După aceea, am văzut cum acei morți au fost încărcați în două mașini frigorifice. În timpul Revoluției, aproape toți milițienii din Turnu-Severin au fost plecați la Timișoara.”

Povestea începuse să se lege în mintea mea… O poveste pe care le-am tot spus-o prietenilor mei apropiați, care însă nu m-am crezut niciodată și nu prea mă cred nici astăzi, deși multe elemente din istorisirile mele coincid cu cărțile scrise despre Revoluția de la Timișoara, cu mențiunea că eu le-am spus înaintea tuturor…

Acum ești chiar un dușman al poporului, fiindcă ai furat din curtea omului

După un an și aproape o lună de zile, autoritățile au considerat că m-am reeducat, că sunt un element bun și mi-au semnat eliberarea. Ajuns din nou acasă și din nou de la pușcărie (de data asta, de drept comun), tata m-a luat la rost, cu lacrimi în ochi: „Bine mă, băiatule, ce-ți lipsea ție de ai făcut această boacănă? De bine, de rău, noua orânduire (CFSN Olt – n.a.!) ți-a dat o autorizație (culmea ironiei, autorizația se numea «Victoria Soarelui») pentru Restaurantul de la Valea Mare (o localitate apropiată de Slatina – n.a.!) și era gata-gata să te căpătuiești și tu. Acum cum mai scoți capul în lume? Când erai doar deținut politic era ce mai era, dar acum ai ștampilă și de infractor! De hoț de butelii… Acum chiar ești dușman al poporului, fiindcă ai furat din curtea omului!”

prezentareaAm plecat rușinat capul în fața tatălui meu, mi-am cerut iertare pentru păcatele mele, însă nu m-am obosit să-i explic împletitorului de rogojini care au fost rațiunile mele de m-am dat prins… Pare o nebunie, însă asta e realitatea: am furat buteliile, tocmai pentru a fi arestat și pentru a lua contact cu foștii demnitari comuniști, care au fost învinși de propriul lor ideal. Fiindcă, știe orice om cu scaun la cap că acei care i-au judecat pe nomenclaturiști erau frustrații înșiși din eșalonul doi al aceluiași regim de tristă amintire. Tata, ca orice tată iubitor, m-a iertat rapid, mi-a spus să mă apuc de ceva în viața asta și m-a îmbrățișat, rugându-se la Dumnezeu să-mi dea gânduri bune. Eu am profitat urgent de bunătatea tatălui meu, având chiar îndrăzneala să-i cer niște bani, spunându-i că mi-am găsit ceva de lucru și că-mi sunt necesari la angajare.

Diferența dintre “Lagărul socialist” și “Lumea liberă”

Mi-a dat 3000 de lei și mi-a spus: „ – Uite, tată, ăștia sunt bani munciți prin bălți tăind papură și trestie… I-ai și rezolvă-ți treaba, dar fă în așa fel ca să nu mai ajungi după gratii!” Zis și făcut. I-am sărutat mâna tatălui meu, am luat banii și, în luna august, anul de grație și dizgrație 1991, am părăsit țara, ajungând în Ungaria. Banii îmi erau absolut insuficienți pentru a-mi pune planul în aplicare, însă – în gara din Keletypu am cunoscut foarte mulți români mai cu dare de mână, dornici să ajungă în Occident, acolo unde visa orice român să ajungă și orice român care înțelegea ce înseamnă diferența dintre „Lagărul socialist” și „Lumea liberă” și civilizată a Occidentului.

Am format astfel o echipă din șapte bărbați, hotărâți să trecem fraudulos prin Ungaria în Austria. Echipa era alcătuită din doi olteni, un moldovean, doi bănățeni și doi ardeleni. Am mers pe jos, prin pădurea de la graniță, aproape 10 km și am încercat să „străpungem” frontiera pe la Schopron. Am ajuns astfel pe teritoriul austriac, dar aici am fost prinși de autoritățile de frontieră, care ne-au controlat de documente și ne-au chestionat asupra intențiilor noastre. Eu ascunsesem pașaportul și buletinul la rădăcina unui copac din apropiere, fiindcă dacă cei de la frontieră le găseau asupra mea, mă trimiteau înapoi în țară și nu mai puteam să ajung acolo unde mi-am propus, ca să-mi pun planul în aplicare. M-au dus separat (vai, o viață întreagă societatea m-a separat de ceilalți!)     într-un sediu al lor de frontieră, acolo unde – printr-un translator – am fost supus unui interogatoriu destul de sever. Le-am spus cine sunt și că mi s-au furat actele, iar ei mi-au răspuns că le pare rău de persoana mea, însă sunt nevoiți să mă trimită la închisoare, pentru trecerea frauduloasă a frontierei.

În penitenciarul din Viena, am intrat în refuz de hrană

Am ajuns astfel într-un penitenciar din Viena, acolo unde am intrat hotărât în „refuz de hrană”, rezistând – cu brio – zece zile fără mâncare. În fiecare dimineață, după ce refuzam mâncarea, mi se aducea un doctor care mă consulta și îmi lua greutatea. A șaptea zi, spre stupoarea tuturor, doctorul a văzut și a constatat că eu nu scăzusem deloc în greutate. Doctorul era foarte mirat, că un personaj ca mine sfidează legile medicinii (să nu mănânci nimic 10 zile și să nu scazi niciun gram în greutate, era – după părerea lor – imposibil!) M-au scotocit și-n fund, mi-au dat camera cu curul în sus, au controlat cu lux de amănunte, ca să dezlege misterul, dar n-au găsit nimic, prin care să dovedească faptul că eu m-am fi prefăcut că fac greva foamei, dar în realitate că aș fi mâncat pe ascuns… Când au trecut cele 10 zile, doctorul cu ofițerul de serviciu au hotărât să mă pună în libertate și, printr-un translator, m-au implorat să le spun care e secretul grație căruia nu am slăbit deloc, după 10 zile de înfometare.

Am semnat tacticos actul de eliberare, am zâmbit complice noilor mei „călăi” occidentali (mult mai umani de altfel decât călăii mei din România) și apoi i-am spus translatorului: „ – Apoi, domnule dragă, să știi că, în fiecare dimineață, la ora 7, eu am băut câte 100 ml de apă caldă de la chiuveta din celulă și că am cunoscut acest «leac» grație experienței mele de fost pușcăriaș politic și de drept comun din România mea dragă!” Doctorul, translatorul și ofițerul de serviciu au rămas cu gura căscată, mi-au spus că sunt un fenomen și chiar au pus mână de la mână, dându-mi ceva bani, ca să plec mai departe.

În gara din WienWest, am întâlnit din nou mai mulți români, cărora le-am povestit prin ce peripeții am trecut. Ei și-au arătat simpatia pentru persoana mea și mi-au spus să stau liniștit, că vor face tot posibilul să mă ajute, ca să merg mai departe. Doi ardeleni și-au exprimat dorința de a mi se alătura, propunându-mi să mergem în Elveția, cu vagonul poștal al primului tren, care va pleca din WienWest.

Eram plini de rahat, leoarcă de urină și negri ca dracii

Am urcat cu toții în podul vagonului poștal al unui tren aflat în triaj, care se pregătea să plece în Elveția. Stăteam chinuiți pe două bare, neîndrăznind să facem vreun pic de zgomot, fiindcă vagonul de poștă (după cum se știe ) e păzit strașnic. M-au trecut, simultan, ambele necesități pe care le-am înfăptuit pe mine… Trebuia să rezistăm 12 ore de mers, pe o căldură exasperantă, însă toți cei patru care eram am rezistat cu stoicism, fiindcă foamea de libertate era mai mare decât chinul și foamea fizică pe care trebuie să le îndurăm. După un lung timp de suferință, trenul a ajuns la destinație. Când am coborât din podul vagonului, responsabilii de tren au chemat poliția și ne-au „arestat” pe loc. Eram plini de rahat, leoarcă de urină și negri ca dracii… Poliția din gara Basel ne-a preluat și ne-a dus la Căminul de azilanți, acolo unde ne-au făcut rapid forme de ședere și ne-au dat un ausvais tip buletin, pentru ședere în Elveția. După aproximativ două ore și jumătate, un tânăr ne-a preluat și ne-a dus la baie, iar după baie ne-a încolonat și ne-a dus la un magazin mare cu îmbrăcăminte și încălțăminte, făcându-ne boboc pe fiecare, din cap până-n picioare…

Elveția este Grădina Raiului

Nu mai eram acel Costică Soare din Iad, ci Costică Soare din Rai. După 31 de ani de viețuire în lagărul comunist, acum mi s-a părut că sunt un domn, îmbrăcat, respectat și hrănit după reguli occidentale. Mi-am dat seama atunci, din nou, ce a însemnat comunismul pentru români, cât de mult ne-a distrus moral și cât de puțin ne trebuia ca să fim fericiți. Poate că intrasem într-o iluzie (mai târziu, am realizat și racilele capitalismului bazat pe marea finanță internațională), însă mie chiar mi s-a părut că Elveția este Grădina Raiului… Prea mult trăisem în promiscuitate și minciună, prea mult ne-au ținut comuniștii în țarc, departe de ceea ce înseamnă noțiunile de    libertate și demnitate umană, prea mult trecusem prin foame și frig, hăituiți, maltratați, departe de civilizație, prea mult Securitatea ne-a asmuțit unul împotriva altuia (dacă nu mă înșel și astăzi se întâmplă așa ceva!), prea mult am suferit… Și uite că acum eram în Basel, în Elveția, bine îmbrăcat și tratat ca om, nu ca animal. Am stat trei săptămâni în „Grădina Raiului”, după care am fost trimiși lângă Zurich, într-o comună absolut urbanizată numită Bachen – Biulah. Am stat acolo până în luna octombrie a anului 1991, după care fiecare am primit câte-un document, prin care eram invitați la Zurich, ca să dăm fiecare interviul de rigoare: interviul de azilant! În 30 octombrie 1991, aveam să trăiesc un alt moment de uimire și de felul cum viața mă ducea, pas cu pas, spre lămurirea crimelor din timpul Revoluției de la Timișoara.

În Zurich, i-am întâlnit pe Gheorghe Pop și Mihai Lupoi

În Zurich, m-am întâlnit cu șoferul de la Școala de Poliție din Slatina, cel care fugise din țară, de teama unor represalii din partea poliției politice, el fiind deținătorul unor adevăruri care ar fi dat peste cap varianta oficială a Revoluției pe care o vânturau oamenii lui Ion Iliescu. Alături de acesta mai era și Mihai Lupoi, un personaj destul de implicat în Revoluția română din Decembrie 1989, spunând (v-aduceți aminte?) că Nicolae Militaru a preluat conducerea armatei. Cei doi trecuseră prin Italia, ajungând în Elveția, mai întâi la Chiasso, apoi la Zurich, unde s-au predat, pentru a da interviu de azilant. Le-am spus adevărul despre mine, iar Gheorghe Pop mi-a spus că deține un medalion de plastic, pe care l-a găsit în  autofrigorifica cu morții plecată de la Timișoara. Mi-a mai spus că    s-au mai găsit câte două numere identice, două de 16 și două de 27 și că, în data de 25 spre 26 decembrie 1989, au fost arși la Școala de Poliție din Slatina, cei 27 de morți de la Tmișoara, fiind stropiți cu acid sulfuric luat de la Electrocarbon (5 damigene a câte 50 de litri fiecare), la această operațiune fiind nevoie de 10 costume chimice de la o unitate militară din Craiova. Spre dimineață a mai fost ars un cadavru, al unei persoane al cărei nume numai istoria viitoare îl va dezvălui… Cu două zile mai înainte, Gheorghe Dobrinoiu le-a mulțumit subofițerilor și le-a dat drumul în vacanță, oprind totuși 15 subofițeri – 10 pentru a arde cadavrele și restul pentru paza de perimetru. Asta mi-a spus Gheorghe Pop, întărind încă o dată faptul că Gheorghe Dobrinoiu este cel care i-a împușcat în gât și în cap pe răniții care veneau din stradă, în Spitalul de la Timișoara, în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989. Pe Gheorghe Dobrinoiu îl găsim în volumul privind Procesul de la Timișoara, sub numele de Grui Vasile,   în volumul 2, la pagina 634. În liftul spitalului erau doi oameni. Când primeau din stradă un rănit, ei îl introduceau în liftul spitalului și îl împușcau. De fiecare dată, era Grui Vasile și un subofițer. Au împușcat opt răniți. Declarațiile date de Gheorghe Pop, șoferul personal al lui Gheorghe Dobrinoiu, alias Grui Vasile, trebuie să existe și astăzi undeva, însă nimeni nu vrea să le scoată la înaintare. Cert este că Elena Bărbulescu a spus clar cum Gheorghe Dobrinoiu (Grui Vasile) a fost numit, pe linie de Securitate, comandatul Spitalului Județean din Timișoara, iar pentru crimele comise nu i s-a atins nici măcar un fir de păr. S-a remarcat prin acte de cruzime, prin reprimarea celor care au avut curajul, cu piepturile în față, în bătaia armelor, să strige pentru Libertate și Adevăr. Recapitulăm: în data de 25 spre 26 decembrie 1989, toate cadavrele care au rămas la Școala de Miliție din Slatina au fost incinerate, iar cenușa lor a fost aruncată pe un canal care ducea spre Răul Olt. Aveau patru cuptoare de ars rechizite și acolo i-a ars și pe oameni. Tot acolo, în data de 25 spre 26 dimineața, pe la orele 4.00, cadavrul decapitat al unei mari personalități comuniste  – N.C. (nu vreau încă să-i pronunț numele!!!) a fost adus tot aici și  fost incinerat ca și celelalte cadavre.

Tot de la acel subofițer am auzit că generalul Milea a trebuit să fie eliminat, fiind împușcat, atunci când i-a fost schimbată garda, între orele 9.15 – 9.20, totul petrecându-se cu ajutorul lui Nicu Ceaușescu și al generalului Teodor Ardelean, de la Trupele Speciale.

Ceea ce am auzit din gura celor doi m-a cutremurat și am jurat, în sinea mea, că aceste adevăruri vor trebui spuse odată tuturor românilor. Le-am spus lui Pop și Lupoi că mă voi întoarce în țară și voi spune românilor adevărul. Un adevăr pe care l-am ținut în mine, iar atunci când l-am spus unor apropiați, aceștia m-au considerat nebun…

Nimeni nu știe nimic de Gheorghe Dobrinoiu

Mult mai târziu, la sfârșitul anului 1996, am rugat-o pe luptătoarea Doina Rebeca Cercel să mă ajute să legalizez o subfilială a asociației ei revoluționare din București, intitulată „Asociația Revoluționară Adevăr și Dreptate – Decembrie 1989”. În data de 18 ianuarie 1997, am întocmit procesul-verbal de constituire, semnat de 21 de luptători anticomuniști, care m-au ales președinte. În ziua de 4 februarie a aceluiași an, am înființat filiala, cu chitanța nr. 248, din 1997, eliberată de Biroul Public național al doamnei Rodica Atanasoae. Rebeca mi-a dat puteri depline, ca să dezvălui adevărul pe care l-am plimbat, atâta amar de vreme, în sufletul meu…

M-am prezentat la aproape toate asociațiile revoluționare din București, cu gândul să mă sprijine în demersul meu de a face cunoscute toate aceste informații senzaționale pe care le aflasem, însă totul a fost în zadar… Toată lumea îmi spunea că nu știe nimic despre acest Gheorghe Dobrinoiu. Mi-am afiliat asociația la Federala Națională a Revoluționarilor, în speranța unui ajutor, în sensul celor arătate de mine. În 5 mai 1997, am fost invitați să luăm parte la o întâlnire la Palatul Elisabeta. Aici, am întâlnit foarte multe oficialități. Nu vorbesc de Bebe Ivanovici, ci de un general din Procuratura Militară, Mugurel Florescu. Am abordat și cu dânsul ceea ce mă frământa și am accentuat pe numele Gheorghe Dobrinoiu. A evitat subiectul și mi-a recomandat și mie să fac la fel.

Cu siguranță, episodul descoperit de mine era un secret al emanaților revoluției, care trebuia să moară secret. Am vorbit cu Doina Rebeca Cercel, care mi-a zis: „ – Stai, Soare, să ne luăm certificatele de revoluționar, că abia atunci, având patalamaua la mână, putem să ne ducem la instituțiile statului”. Ne-am dus împreună la un fost ofițer de miliție din București, povestindu-i totul de-a fir-a păr. Acesta ne-a spus că toți cei care-au avut implicații majore în reprimarea Revoluției din Decembrie 1989 cu numele schimbate și sunt protejați de Noua Securitate post-decembristă, fiind astfel greu să-i depistezi și să-i dovedești. Fiind rea de gură, arțăgoasă și bătăioasă până la Dumnezeu, luându-se când de președintele Ion Iliescu, când de Dan Iosif (revoluționar și consilier al președintelui țării), Rebeca Cercel și-a găsit sfârșitul într-un mod foarte ciudat. În luna martie 1997, președinta Asociației Revoluționare Adevăr și Dreptate se stinge subit din viață, în locul ei fiind ales Nicu Bănuțoiu, iar filiala Olt dispare.

În ziua de 4 februarie a anului 2000, am înființat Fundația Revoluționară Rebeca – Decembrie 1989, cu gândul ca noi să ducem lupta mai departe. Am primit aprobare de la Guvernul României în 17 februarie 2000, cu numărul de înregistrare 18523. Din anul 1999 și până în 2006, am căutat să culeg informații tot mai multe pentru aflarea adevărului din Revoluția română. La sfârșitul anului 1996, primesc o invitație, pe linie de istorie, de la Liga Națională a Luptătorilor să merg la Timișoara, împreună cu un ziarist din Slatina și cu colegul meu, luptătorul Mihai Sârbu din Slatina. Întâlnirea istorică a avut loc la Consiliul Județean din Timișoara.

Au fost prezenți acolo istorici, revoluționari, oameni de cultură, securiști, rezerviști din Ministerul Apărării și, bineînțeles, faimosul Lorin Fortuna, care ne dădea lecții despre Revoluție. Atunci mi-am spus public punctul de vedere, pentru prima dată în 15 ani, punându-i zdravăn pe gânduri pe cei prezenți la acea reuniune. De atunci, am început să merg mai des la Timișoara, și mulți dintre revoluționarii de aici au început să-mi dea dreptate.

Securistul Luca

În 2005, am plecat cu colegii mei de sindicat de la ALRO Slatina, într-o excursie în Grecia. Excursie finanțată de Federația ALFA. În autocar, Dumnezeu îmi dă o rază de lumină: în fața mea – un bărbat înalt, atlet, care mă privea insistent. I-am zâmbit prezis și i-am spus direct: „ – Nene, ai moacă de ofițer de Securitate!” El mi-a răspuns, cu același zâmbet într-o dungă: „ – Am fost ofițer de Securitate!” Am amuțit. Până în Grecia, n-am mai schimbat nicio vorbă cu atletul, care se recomandase ca având numele de Luca. Când am pus piciorul pe pământ elen, Luca m-a abordat direct: „ – Ai o minte diabolică, băi, domnule Soare!” Eu am fandat ușor și i-am spus ironic că îmi pare rău că l-am depistat ca fiind securist, însă i-am completat, la fel de ironic, faptul că și „securiștii sunt oameni”. L-am mai   întrebat unde a făcut școala de ofițeri, iar el mi-a răspuns: „ – Firesc, la Băneasa!” „Să nu-mi spui că pe comandatul tău îl chema Gheorghe Dobrinoiu!” El mi-a răspuns, continuând jocul: „– Vasile Dobrinoiu, nu Gheorghe Dobrinoiu!” „Măi să fie, mi-am zis în gând, mai e un bob zăbavă și aflu tot…”

perchezitiaAm stat mult alături de fostul ofițer de Securitate, am băut cu el, am jucat fotbal cu el, ne-am dat unul altuia adresele… Am înotat cu el și cu soția lui. I-am îndrăgit, m-au îndrăgit… Am adus din nou vorba de Dobrinoiu. El mi-a zis, în șoaptă, cu degetul ridicat conspirativ la gură: „ – Când a venit la Băneasa, a venit cu transfer de la Pitești. Atâta pot să-ți spun… Însă, te rog, ai grijă și îngroapă acest subiect, fiindcă e mai bine pentru tine și pentru familia ta!”, m-a avertizat misteriosul Luca.

Când am venit în țară, mi-a venit ideea să abordez pe cineva de la Pitești. Am avut un consătean, ofițer de Securitate, originar din satul Greci, comuna Osica de Sus, județul Olt. L-am chestionat asupra numelui atât de des invocat: Gheorghe Dobrinoiu! M-a întrebat de ce mă interesez de acest nume. L-am mințit că a fost prietenul surorii mele plecate în America. „ – Dobrinoiu și mai cum? Gheorghe sau Vasile?”, mă chestionează ofițerul SRI. „ – Gheorghe, zic eu!” „ – Nu există așa ceva, îmi spune interlocutorul. Eu știu că unul pe care-l chema Vasile Dobrinoiu, s-a transferat de la Pitești la București!”, mi-a răspuns sec securistul consătean.

oameni comunistiM-am întrebat și mă întreb încă: cine dracu’ are interesul să cocoloșească adevărul? Răspunsul vine de la sine: „Exact cei care au fost alături de el și cei care i-au ordonat acestuia să ardă morții de la Timișoara. Toți cei care au luptat împotriva poporului român și care-au ucis în numele Securității și nu neapărat în numele lui Ceaușescu și al PCR”.

Timișoara – Memorialul Revoluției

În ziua de 14 decembrie 1997, mă deplasez la Timișoara la „Memorialul Revoluției”, unde m-am întâlnit cu vicepreședintele unei asociații de revoluționari, pe nume Adrian Kali. Martor în faimosul Proces de la Timișoara. Am abordat cu el multe chestiuni privind culisele Revoluției, moment în care un alt membru al asociației conduse de el, Ioan Banciu, a intervenit în discuție, spunând: „ – Soția mea a fost împușcată în Revoluție, iar cadavrul ei nu a fost găsit niciodată. A fost furat din Spitalul Județean din Timișoara și, probabil, ars la Școala de Poliție din Slatina!”

Încet-încet, varianta susținută de mine a devenit din ce în ce mai credibilă. Am luat cuvântul atunci, la Timișoara, în cadrul „Memorialului Revoluției”, spunându-le cu vocea ridicată prin tot ce am trecut, tot ce am aflat în drumurile mele sinuoase, tot ce am aflat de la acei oameni care-au asistat la acele drame… Timp de 20 de minute, nu s-a auzit nici musca. Nu le-a venit să creadă ceea ce le-am povestit… În final, m-au aplaudat la scenă deschisă, întrebându-mă: „ – De ce ai tăcut până acum?” Iar eu le-am răspuns că un adevăr de asemenea greutate, cu asemenea implicații asupra unor oameni aflați în prima linie a conducerii țării, nu poate fi integral spus, decât atunci când cei care vor cu adevărat să se afle acest adevăr se unesc. Fac un zid împreună, pentru a face față represiunii mult mai subtile și mai rafinate a celor aflați la Putere, indiferent care sunt ei: galbeni, roșii sau portocalii…

În fiecare an, când se sărbătorește Revoluția, eu și camarazii mei din Slatina depunem coroane de flori pe gardul Școlii de Poliție din Slatina, dar dreptate nu ni se face, pentru că frâiele acestei țări sunt trase subteran tot de foștii agenți KGB. Acești nemernici au pus țara românească pe butuci, au vândut avuția țării în special la ruși și ne-au ucis copiii și părinții. I-am demascat pe la ziare, pe televiziunile la care am fost primit, i-am dat pe mâna Procuraturii Militare. Degeaba! Ăia de astăzi sunt exact cei de ieri. Singurul care mai poate face dreptate în țara asta este doar Dumnezeu. Noi nu mai aveam nicio putere, chit că vom lupta până la moarte, pentru ca acești criminali să plătească pentru crimele odioase pe care le-au  înfăptuit.

După lungi căutări cu privire la identitatea acestui Dobrinoiu, invocat de Elena Bărbulescu, găsesc doi frați în Câmpulung Muscel: Vasile și Gheorghe Dobrinoiu. am mai aflat că Gheorghe Dobrinoiu era director la Mina Orăști, în timpul Revoltei de la Motru și, culmea, Elena Bărbulescu a declarat, cu lacrimi în ochi, că el a fost ofițerul din conducerea Școlii de Subofițeri de Miliție din Slatina, care a condus reprimarea revoluționarilor de la Timișoara, sub numele conspirativ Grui Vasile.

Este implicat masiv în mineriadele din 1990-1991, prin care face noi victime. Călăul țării și agentul KGB ajunge, în 1996, profesor al o universitate din București, făcută pe temelii securistice și se spune că a lucrat și la Constituția României. Mai mult de atâta nu pot să spun…

MĂRTURII ȘI DOCUMENTE DIN ARHIVA CENTRALĂ A CNSAS, ALTE ÎNSEMNĂRI ȘI ARTICOLE DE PRESĂ

O să vă prezint, în continuare, dragi cititori, o serie de mărturii și documente procurate din arhiva CNSAS, precum și alte însemnări și articole de presă, prin care vreau să-mi dovedesc buna credință și onestitatea cu care am pornit la drum ca să-mi aștern aceste gânduri pe hârtie.

Iată, mai întâi, o scrisoare din 08.06.1985 pe care am adresat-o, din Penitenciarul de la Aiud, către sora mea Gheorghița, către soțul ei, Constantin Cozma și către nepoatele mele Diana și Codrina, fetele lor. Trebuie să vă mărturisesc, cu o durere mare în suflet, că nepoata mea Codrina, care trăiește astăzi în America, s-a născut cu o gravă afecțiune locomotorie (distrofie musculară), care a țintuit-o, pentru vecie, într-un cărucior cu rotile, însă credința în Dumnezeu și în valorile morale și umane, precum și condițiile din Statele Unite ale Americii, au făcut ca ea să devină unul dintre profesorii universitari cei mai apreciați de la Universitatea din Georgia. Poet, jurnalist, expert în film, traducător, toate acestea făcute din scaunul său cu rotile electric.

……

8-VI-85, Ora 13.00

scrisoareScumpa mea soră, cumnat și nepoată

Să știți că am primit cartea poștală de la dumneavoastră, pentru care m-am bucurat foarte mult.

Acum am posibilitatea să vă spun puțin din viața mea. După cum știți am avut o soartă prea rea pentru fapta pe care am făcut-o. Este o faptă urâtă, îmi dau seama, dar acum e prea târziu. Cert este că am suferit foarte mult. Este adevărat că am participat la Greva Minerilor din Motru, chiar pot să vă spun că am fost pionul principal. Greva s-a făcut pentru Pâine… În urma acesteia am fost pedepsit la 8 ani de închisoare.

Din 1981 și până în 1984, am stat în celulă. De abia în 1984, în luna lui iulie am fost scos la muncă. Pe celulă m-am îmbolnăvit de mai multe boli, mai ales la Securitatea la București, unde am fost bătut cu săculețul de nisip la cap. Eu aș avea multe de spus, dar nu am timp, ca să pot să-ți spun cum o duc aici în detenție. Acum m-au cam lăsat în pace, dar m-au lăsat să sufăr pentru toată viața cu plămânii, rinichii, ficatul și, mai ales, cu capul…

Scumpă surioară, îmi pare foarte rău de Codrina că nu poate nici acum să meargă pe picioare. Eu am stat cu niște deținuți politici de vorbă în problema Codrinei și mi-au spus că mă ajută, dar după ce ies afară din pușcărie. Au relații în SUA, Italia, Franța, RFG și în mai multe țări, așa că în momentul în care voi ieși mă duc direct la ei, la București și la Iași.

Am stat de vorbă cu 5-6 doctori, profesori, ingineri, profesori universitari și mulți alții.

Codrina, să știi, când unchiul tău va scăpa afară, va lupta pentru tine, indiferent ce s-ar întâmpla, îți jur pe propria mea viață că am să te fac să mergi pe picioarele tale. Tu să fii cuminte, s-o asculți pe mama ta, să nu o superi, pentru că ea luptă pentru tine.

Scumpă Codrină, eu îți doresc sănătate și spor la învățătură. Te sărut cu mult, mult dor…

Scumpă surioară, am citit cartea poștală de la tine, am auzit că vrei să-mi trimiți pachet. Uite, scumpa mea! Dacă vrei să-mi trimiți te rog să-mi trimiți pe numele acesta pe care ți-l dau eu, pentru că eu nu am dreptul la pachet. Mie în cel mai rău caz poți să-mi trimiți un pachet cu efecte și medicamente, iar lui îi pui alimente. Alimentele sunt tot pentru mine, pentru că el mi le dă, că stau cu el în cameră. Așa că dacă vrei să mă ajuți, te rog ajută-mă, pentru că sunt tare slăbit.

Medicamente – CAVIT 9 – CALCIU EFERVESCENT și vitamine pentru întărire, iar alimentele le pui pe numele pe care ți-l dau eu aici.

Pachetele nu le pui pe amândouă odată la poștă. Pe cel cu alimente îl pui primul și la 5-6 zile îl pui și pe al meu.

În pachet să-mi pui 5kg de alimente: 1 kg de măsline, dacă găsești, dacă nu găsești să pui un kg de miere, 2 kg de cașcaval și un chec și restul brânză.

Mierea să nu o pui la borcan pentru că se sparge. Vezi dacă găsești un bidon de plastic, pentru că e mai rezistent.

Pachetul cu alimente – Toader Nicolae

Născut: 06.12.1961

Mama și tata: Gheorghe și Floarea

Și adresa aceasta: str. Morii nr. 7-9, Aiud, jud. Alba

Atât, să nu mai scrii Penitenciar, pentru că și așa ajunge pentru că este scris numărul și vine la fix. Sau dacă vrei să scrii și penitenciar, să scrii. Scrisori și vederi să nu mai îmi scrii, pentru că nu le primesc. Eu ți-am trimis, pentru că nu am dat-o prin poartă, o dau prin altcineva, care mă ajută să iau legătura du dumneavoastră.

În august, am dreptul la pachet și vorbitor. Am auzit că vine Săndel de la Brașov la mine. Ar fi o surpriză, pentru că nu a dat niciun semn de viață până acum.

Eu îți mulțumesc și caut să mă retrag din această lungă scrisoare și să vă spun la revedere și succes la examene și distracție plăcută la mare. Vă sărut cu mult dor, al vostru frate, cumnat și unchi Soare Costel.

Eu am mai scris o scrisoare, dar cred că nu ai primit-o…

Până în 30 iunie să le primesc..

…..

Dr. Cozma își împlinește un vis

Dr. Codrina Cozma în noua ei dubiță, în parcarea de lângă Richey Hall. Dubița este echipată cu tehnologie de ultimă oră, care-i permite dr. Cozma să conducă pentru prima dată în viață.

codrinaÎnrădăcinarea dorinței

Cât de des se trezesc americanii conducându-și mașinile? Pentru majoritatea, aceasta este o activitate zilnică, care este, în principiu, considerată un lucru absolut firesc. Cum s-ar simți americanii dacă ar trebui să aștepte mai mult de 16 ani pentru acest lux? Cum ar fi dacă ar trebui să depășească obstacole fizice, doar pentru a putea mânui o mașină? Un profesor deosebit, o potențială sursă de inspirație și, pentru alții, de la South Gorgia College, a învins toate inconvenientele și acum își poate conduce propria mașină.

Dr. Codrina Cozma, profesor de limba engleză, originară din România, trăiește visul american de 15 ani. După toți acești ani, poate, în sfârșit, să conducă. Drumul parcurs de dr. Cozma până la a putea conduce, a reprezentat o provocare lungă, dificilă, din cauza faptului că suferă de distrofie musculară. Această boală face ca mușchii unei persoane să se slăbească, fapt ce ar face imposibilă calitatea de șofer pentru o persoană cu această problemă. Grație inovațiilor, descoperirilor din tehnologie, dr. Cozma a primit o dubiță dotată cu un sistem capabil să facă ceea ce mușchii ei nu mai pot face. Oricum, să-și ia un automobil nu a fost singura ei provocare în tot acest răstimp. A trebuit să treacă prin multe ore de antrenament și, printr-un număr de evaluări pentru a primi acest sistem și pentru a putea primi permisul de conducere. Această realizare a costat-o, de asemenea, mult. Costul dubiței sale, împreună cu tot ce a mai trebuit făcut, s-a ridicat la uimitoarea sumă finală de 150.000 $. Deși a primit multe donații de la biserici, ea încă se confruntă cu o datorie uriașă. Dacă există persoane dispuse să-i dea o mână de ajutor dr. Cozma în lupta ei legată de datoria pe care încearcă să o acopere, ar fi foarte apreciat ajutorul lor.

Dr. Cozma este cu adevărat o femeie curajoasă, având în vedere toate aceste situații prin care a fost nevoită să treacă pentru a putea conduce. Încrederea sa în Dumnezeu pare a fi forța ce-o sprijină pe parcursul întregii sale munci susținute și dedicării. Ea a afirmat că această realizare deschide ușile pentru atât de multe bucurii mărunte, care-i fuseseră mereu refuzate înainte, cum ar fi mersul la cumpărături. Ca tineri americani, este atât de ușor să nu realizeze cât de norocoasă este această țară pentru că poate oferi majorității oamenilor posibilitatea de a conduce. Dr. Codrina Cozma este dovada vie a faptului că miracolele puternice pot apărea în viețile     oamenilor și demonstrează cât de plină de oportunități poate fi o țară precum America.

Articol din ziarul “The South Georgian”, 12 martie 2009

Iată, dragi cititori, cine este astăzi Codrina, nepoata  pentru care eu m-am rugat atât de mult în pușcăriile comuniste. credința în Dumnezeu și curăția ei sufletească au făcut ca mintea ei sclipitoare să învingă.

„Comoara” din veceul casei părintești

Camaradul meu de suferință, învățătorul Dragoș Olăieru, era grav bolnav de ciroză, iar în închisoarea de la Aiud nu era niciun fel de asistență medicală. Auzisem eu că doar în închisoarea de la Jilava se acordau minime îngrijiri medicale și oarece tratament. Și atunci, am încercat o stratagemă, pentru a atrage atenția unui șef al Securității, Vasile Gheorghe, de pe Calea Rahovei nr 37 (care era de pământ din Călui, județul Olt, nu l-ar mai răbda pământul), pentru a-i raporta situația în care se afla Olăieru. Și atunci, am făcut, în sc ris, către conducerea închisorii, următoarea declarație absolut hazardată.

12 IX 1983

declaratieDeclarație

Subsemnatul Soare Constantin, fiul lui Aristide și Aneta, născut în com. Osica de Sus, sat Greci, la data de 08.03.1957, condamnat la 8 ani pentru distrugere din avutul obștesc, declar următoarele:

În anul 1977, în ziua de vineri, data de 13, împreună cu un prieten, am săpat la bunica în grădină, pentru a face un veceu. Săpând aproape un metru și jumătate, am dat de un metal, la care am făcut o groapă pe lângă el, de unde am scos la suprafață un vas de aramă în care erau niște monede cu cap de Dac și alte bijuterii pe care nu le cunosc denumirile, oricum monede erau peste 454 buc și alte pietre prețioase, pe care eu le-am ascuns într-un loc sigur, de unde nu poate să dea nimeni peste ele.

Declar că aceste tezaur național îl predau numai în prezența tovarășului comandant al Securității Statului, șeful cercetărilor penale, colonelul Vasile Gheorghe.

Dacă nu dețin și duc cadrele în eroare, cer să mi se dea un an de zile restrictivă și ce am executat până acum să iau de la început.

Și mai am alte probleme politice pe care tot în prezența colonelului Vasile Gheorghe de la Securitate, unde se găsește pe Calea Rahovei nr 39, București.

Declar că de acest tezaur nu știe nimeni, decât eu și tovarășul meu.

….

Semnătura indescifr.161

41170/21.09.1983

M.I.

DGP.

Penitenciarul Aiud.

Data 20.09.83 Nr. 15866

Către

DGP. Pază și Regim și Evidență Operativă

Vă înaintăm declarația deținutului SOARE CONSTANTIN pentru a fi înaintată organelor în drept spre verificare și cercetare.

Notă

Propun ca lucrarea să fie predată tov. col. Calotă ptr. a dispune

Șef serviciu,

Vreo trei-patru ofițeri și subofițeri au căutat în WC

mircea giureaIată ce spune Mircea Giurea, vecinul meu de la Osica de Sus, satul Greci, într-o declarație dată în ziarul „Linia Întâi”, din Slatina, despre poveste cu comoara:

„Când au venit să caute comoara, în 1985, vreo trei-patru ofițeri și subofițeri, Constantin Soare era în pușcărie, au căutat în WC. Tatălui lui i-a fost frică când i-a văzut, dar când a auzit de comoară a început să râdă. Au chemat un om care a căutat în WC, dar ce să vadă acolo: căcatul? La urma urmei, au ajuns la concluzia că și-a bătut joc de ei.

Aveam vreo 35-38 de ani atunci. Au căutat acolo, dar nu era nici măcar o oală, ca să zici că a aruncat o oală. Stăteam și eu prin spate, iar moșul m-a chemat: «Mă, nepoate, Costică iar a făcut o boacănă: le-a spus ăstora că are o comoară în grădină, cu cocoșei și mahmudele.» Securiștii s-au înfuriat de păcăleală și au plecat.

Costică, când era mic, făcea nebunii rău de tot. Când făcea câte o boacănă, veneau oamenii din sat la taică-său: «– Mă Aristide, mă iar o făcu lată Costică al tău. Mi-a spart geamul de la casă, mi-a furat strugurii, merele, perele, mi-a omorât câinele…»

Odată s-a necăjit așa de tare tatăl lui, că l-a legat de pat cu lanțul și cu lacăt. Când s-a dus după o oră, ia-l pe Costică de unde nu-i! Plecase de mult, era urcat în mărul vecinului lui moș Aristide. A fost prima lui eliberare din lanțuri…

casa copilariei osicaLumea nu prea știa că e deținut politic. Și eu credeam la fel, pentru că nu-l întrebam pe moșul. Tot din prostie făcea rău… Nu făcea rău, poate bine a făcut, dar acesta era timpul atunci. Atunci, lumea nu și-a dat seama că e deținut politic. Zicea că e arestat că a spart, că a făcut. La Motru, se spunea că el i-a închis ușile lui Ceaușescu. Dar, de unde… Lumea nu știa despre ce era vorba.soare tanar

Acum, Costică e printre primii. A fost și lider la sindicat atâția ani de zile, 4-5 ani. A ajutat copiii din sat, le-a adus bomboane de la uzină, de sărbători. Lumea și-a schimbat părerea. Atunci, sistemul spunea că e rău, e bandit, așa gândeau cei care nu-l cunoșteau. Dar cei care-l cunoșteau știau că e un om serios. Dar atunci era copil, era cățelan.

Aristide ținea mult la el, dar nu prea se arăta de față cu moașa. Moașa făcea ce făcea, când trebuia să se ducă la el, la pachet, moșul nu prea vroia, nu că nu vroia, dar vroia să vadă ce zice moașa. Spunea: „Fă, eu nu mă duc.” „Aristide, o fi ce o fi, e prostul nostru. Aristide, te duci!” Îi  făcea ciorapi din lână, că erau ierni grele, îi făcea mănuși din lână, pachete, și pleca. Când venea de la el, îl întrebam ce face Costică și-mi spunea că e bine. Dar ce era să zică? El suferea…

Știu că a mai fost arestat și după Revoluție, dar nu știu din ce cauză”.

Vă dați seama ce s-a întâmplat după ce securiștii au constatat că mi-am bătut joc de ei. Acel șef de Securitate de pe Calea Rahovei nr. 37, București, col. Vasile Gheorghe s-a înfuriat și mai rău și a dispus să fiu mutat la Baia Mare și băgat 30 de zile în regim de izolare, cu o zi mâncare și cu alta fără. În ziua fără mâncare trecea gardianul în viteză și spunea, în batjocură: „Azi trece acceleratul, care nu are oprire în haltă. Azi nu mănânci, banditule!”

La puțin timp, a murit și învățătorul Dragoș Olăieru!

….

SLATINA

ÎNTÂLNIRE CU PUBLICUL LA BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ „ION MINULESCU”

Prezentarea producției editoriale a IRRD

Semnarea protocolului de colaborare cu asociațiile de revoluționari

biblioteca slatinaÎntr-o vreme în care lumea se dovedește a fi mai puțin interesată de Revoluția din Decembrie 1989, am fost bucuroși să constatăm că la acțiunea inițiată de IRRD la Slatina, în ziua de 17 aprilie 2008, au participat numeroși invitați, tineri și vârstnici, notabilități ale orașului, revoluționari locali reprezentativi, istorici, ziariști. Întâlnirea conducerii IRRD cu publicul din Slatina a avut loc într-una din sălile Bibliotecii Județene „Ion Minulescu” Olt, acolo unde gazdele s-au străduit – și au reușit, credem noi – să întrețină o atmosferă ospitalieră, deschisă dialogului.

Domnul Dumitru Sârghie, directorul săptămânalului regional   pentru Oltenia, „Linia Întâi”, amfitrionul nostru, a ținut să salute prezența la Slatina a conducerii IRRD.

„Este o onoare pentru mine – a spus Dumitru Sârghie – faptul că avem astăzi, aici, printre noi, pe domnul Claudiu Iordache. În toate cărțile pe care ni le-a dăruit până acum, Claudiu Iordache deplânge soarta românului, o soartă înfruntată scrâșnind din dinți. Scriitorul Claudiu Iordache surprinde, într-un mod sublim și tragic în același timp, deznădejdea poporului care a sperat și a răbdat, așteptând cerul dreptății. Se vede treaba că și acum, la 19 ani de la Revoluție, trebuie să ispășim păcate grele, fiind puși la chinuitoare încercări.

Prin scrisul său, prin expresia magică a naționalismului său curat, prin tot ceea ce face, Claudiu Iordache ne cere să nu lăsăm urmașilor noștri o Românie știrbită, fiindcă blestemul acesta ni se va cuveni pe deplin și rușinea va pune pecetea ei de foc pe obrazul fiecăruia…”

După acest salut patetic, a luat cuvântul domnul Claudiu Iordache: „Iată ce scria, în 25 decembrie 1915, Nicolae Iorga: «Iată spectacolul pe care clasa dominantă îl dă… De șaizeci de ani, țara v-a fost dată pe mână… Nu i-ați putut da pământ țăranului; nu i-ați putut da școală poporului; nu i-ați putut da administrația interesului public; nu i-ați putut da politica națională; nu i-ați putut da armata   idealului. V-ați mâncat între voi ca niște câini, ca niște fiare… Și azi vă sfâșiați din nou…»

Trăim în această situație de un secol. România a avut două mari momente ale istoriei moderne: 1918 și 1989. În 1918, am reușit să trăim într-o Românie cum și-au visat-o străbunii noștri: o Românie rotundă, o Românie reîntregită.

În 1989, a reapărut această șansă extraordinară de a reveni glorios în istorie. Niciodată, România nu s-a bucurat de atâta simpatie publică mondială ca în decembrie 1989. Baritonul Dan Iordănescu îmi relata că, întorcându-se acasă, imediat după revoluție, venind din Turcia, n-a fost obligat să-și arate pașaportul nicăieri. Era destul să spună că este român!

După Revoluție, tot acest miracol s-a spulberat. Trăim, astăzi, sub domnia celor pe care i-am îndepărtat cu 19 ani în urmă…

… Poate nu acum, poate cândva, o altă generație va dori să știe ce s-a întâmplat după decembrie 1989. Și se va întreba și dacă noi, care însuflețim România de astăzi, ne-am făcut datoria: dacă ne mai iubim țara, dacă îl mai apărăm pe Eminescu, dacă ne mai respectăm familia sau nu! Vă mulțumesc!…”

Directorul Editurii IRRD, domnul Viorel Domenico, a prezentat politica editorială a Institutului Revoluției și publicațiile sale, cărți și reviste, care, din acest moment, vor intra în fondul de carte al Bibliotecii Județene „Ion Minulescu” Olt, ca donație a IRRD, urmând ca, pe parcurs, acest fonf să fie completat cu noile producții ale colectivului de istorici și cercetători ai Institutului. „În cei 19 ani care s-au scurs de la Revoluția Română – observa Viorel Domenico – au apărut peste 500 de lucrări consacrate, în esență, momentului decembrie 1989. Ritmul în care au apărut aceste cărți – au fost publicate chiar și 20 de lucrări pe an – explică, dincolo de interesul comercial al unor edituri, și dorința firească a românilor de a cunoaște adevărul despre revoluția Română. Au apărut cărți de autori, cărți ale unor revoluționari, cărți ale instituțiilor implicate în evenimentele de atunci – mă refer la Armată, la Ministerul de Interne. Sunt cărți cu o doză mai mare sau mai mică de subiectivitate, sunt cărți în care fiecare autor vine cu «revoluția» lui, cu viziunea lui. Din simpla însușire de titluri și de autori se constată cvasiabsența autorilor din rândurile istoricilor, adică tocmai a specialiștilor de la care se așteaptă o analiză obiectivă a ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în Români, dar și în țările foste comuniste din Europa centrală și răsăriteană. Este o problemă căreia IRRD îi caută rezolvarea, punând la dispoziția istoricilor, în primul rând, dar și a tuturor celor interesați, un fond arhivistic apreciabil. Revoluția Română este extrem de puțin cunoscută în străinătate. Nu s-a tradus și nu s-a publicat aproape nimic în străinătate. Iată de ce IRRD a inițiat publicarea unor cărți reprezentative, apreciate de specialiști, în limbile engleză și franceză. S-a început cu lucrarea istoricului Ioan Scurtu – Revoluția Română din decembrie 1989 în context internațional – fiind, de altfel, prima și singura carte pe această temă scrisă de un istoric român.”

A vorbi, la Slatina, despre revoluția din decembrie 1989, înseamnă a vorbi și despre oamenii care s-au aflat atunci în  vâltoarea evenimentelor. Unul dintre ei este Constantin Soare, autorul cărții “Am fost dușman al poporului”, apărută la Editura Tipocart Slatina, în care descrie împrejurările arestării și condamnării sale, ca „dușman al poporului”, de către regimul ceaușist. Astăzi, Constantin Soare este „cetățean de onoare” al orașului Motru, fiindu-i recunoscute și cinstite astfel curajul și dârzenia cu care a  înfruntat dictatura în anii cei mai duri ai acesteia. Puțini români știu că acest bărbat bătăios, parcă mereu nemulțumit de ceea ce se petrece în orașul său și în țară, a fost unul din eroii revoltei minerilor din Motru, în octombrie 1981. După nenumărate demersuri prin sălile Justiției române, Constantin Soare a devenit din „dușman al poporului”, așa cum îl etichetase justiția comunistă, un onorabil fost deținut politic. Ceea ce-l nemulțumește cel mai mult pe  revoluționarul slătinean este faptul că vinovații pentru crimele din decembrie 1989 nu au fost nici până acum trași la răspundere. O spune cu durere, dar și cu speranță, aici, la întâlnirea cu reprezentanții IRRD, cerându-le să dea românilor istoria adevărată a Revoluției: „Morții de la Timișoara nu trebuie uitați în vecii vecilor. Noi, cei rămași în viață, avem datoria sfântă să știm adevărul. Vrem să știm cine a fost acest Grui Vasile, cel care a împușcat revoluționari în liftul Spitalului Județean din Timișoara. Vrem să-i știm pe securiști, pentru că acești oameni și-au bătut joc de poporul român, acești oameni și-au bătut joc și de Ceaușescu, și-au bătut joc și de comuniști și își bat joc, acum, și de cei care au făcut Revoluția.”

…..

stamatinSTRICT SECRET

Nr. …/ ……

Inf. det. „Stamatin”

Primește Cpt. Zbârlea Gheorghe

Punct București

28.XII.1982

 

Notă informativă

Sursa informează

De foarte multe ori în timpul discuțiilor care se poartă pe marginea citirii unui ziar sau a unei reviste au loc diferite discuții pro și contra; în timpul unor astfel de discuții, în ziua de 18 decembrie 1982 deținutul SOARE CONSTANTIN a început să înjure guvernul R.S.R. și pe conducătorii Partidului afirmând că l-au băgat în pușcărie pentru că a cerut pîine și un regim de muncă mai omenos. În acel moment a luat ziarul și l-a aruncat afirmând că ceea ce scria pe paginile lui nu sînt decît minciuni și aranjamente hoțești și că dacă scapă din această pedeapsă cunoaște un loc prin care se poate strecura în unitatea unde a făcut armata și de unde va sustrage arme automate pentru el și cîțiva tovarăși de-ai săi care-l așteaptă afară și cu aceste arme va face să se vorbească despre ei în toată lumea, fiindcă este suficient să pună mîna pe un oraș că după aceea se ridică întreaga țară.

De foarte multe ori – anterior acestei discuții – l-a întrebat pe deținutul BAL FLORIN dacă NICU CEAUȘESCU este păzit acolo unde lucrează, la C.C. al U.T.C. fiindcă prinderea acestuia ca ostatic i-ar da posibilitatea celui care-l are în mînă să obțină de la conducătorul statului pașapoarte, dolari și bineînțeles eliberarea din închisoare a unor deținuți politici pentru care străinătatea ar plăti sume fabuloase.

La această discuție a intervenit și deținutul CONSTANTIN LUCIAN care l-a întrebat pe SOARE CONSTANTIN de unde știe această variantă, fiindcă ea a fost discutată în cercul de 12 oameni care sînt arestați împreună cu CONSTANTIN LUCIAN și se află pe această secție.

Atunci, SOARE CONSTANTIN i-a răspuns lui CONSTANTIN LUCIAN că într-adevăr cunoaște acest lucru de la „pocăitul” (unul din membrii grupului de 12 care aparține unei secte religioase) și de la „bijutierul” (tot din același grup).

În timpul acestei discuții deținutul CONSTANTIN LUCIAN a afirmat că regretă din suflet că au renunțat la materializarea acestei idei, fiindcă așa cum o concepuseră ei nu putea da greș decît în cazul în care unul din cei care puneau la cale acest lucru ar fi deconspirat acțiunea respectivă și că astăzi el n-ar mai fi fost în pușcărie, la care deținutul SOARE CONSTANTIN a spus: „Lasă inginere c-o s-o fac eu așa cum trebuie, fiindcă eu am sînge în min!”

Pe această temă s-a discutat apoi cu deținutul BAL FLORIN pe care cei doi deținuți CONSTANTIN LUCIAN și SOARE CONSTANTIN l-au întrebat anumite lucruri legate de activitatea desfășurată în cadrul CC al U.T.C., a fiului șefului statului, locurile pe unde umblă acesta și dacă are gardă personală tot timpul. Răspunsul lui BAL FLORIN a fost următorul: „Fostul meu șef (se referea la N. CEAUȘESCU) este bine păzit în sediul CC al U.T.C., dar poate fi făcut „prizonier” în cîteva locuri pe care le bate fără securitate după el și unde umblă narcotizat etilic și aproape că nu mai știe de el și acest lucru se întîmplă în compania unor actrițe și la vila de la Snagov care este păzită de un militar.”

Apoi deținutul BAL FLORIN le-a spus că de cînd a jucat la ruletă la MONTE CARLO și a pierdut o sumă fantastică, doamna ELENA CEAUȘESCU îi controlează orice mișcare și că dacă vor să aibă sorți de izbîndă îl poate surprinde în compania lui FLORIN PIERSIC, unde merge foarte des, într-o clădire destul de dosnică în strada LOUIS PASTEUR, lîngă vila doamnei ANETA SPORNIC.

La încheierea discuției LUCIAN CONSTANTIN i-a spus deținutului BAL FLORIN că-l va întreba ceva strict confidențial legat de această discuție, lucru pe care sursa l-a aflat ulterior de la respectivul deținut.

… despre ce era vorba: deținutul CONSTANIN LUCIAN l-a  întrebat pe acesta (BAL FLORIN) dacă SPRAY-ul cu efect narcotizat poate produce moartea în cazul unor afecțiuni cardiace și l-a mai întrebat dacă casa în care mergea N. Ceaușescu cu FLORIN PIERSIC este a unui demnitar care are pază solidă. Răspunsurile deținutului BAL FLORIN au fost următoarele.

1. SPRAY-ul nu poate omorî decât în cazul în care doza este  depășită (o pulverizare scurtă), din cazurile pe care el le-a cunoscut în Italia, doar câteva au fost fatale.

2. În cel de-al doilea caz răspunsul a fost că respectiva vilă nu este păzită, ci zona respectivă, strada, este în permanență supravegheată, în permanență.

Stamatin,

Nota ofițerului C.I.nota ofiter

Tov. Căpitan Zbârlea

Adresă cu speță deosebită

pt. informarea unităților interesate

(Direcția a V-a, USLA, ISMB)

Deținutul SOARE CONSTATIN este lucrat în cadrul mapei S.I. „Stelică” pentru intenții de evaziune. Face parte din „Lotul Motru” – aspectele privind intențiile de atentat nutrite de obiectiv sunt de primă sesizare. Cel în cauză are o pedeapsă de 8 ani pentru distrugere în dauna avutului obștesc.

– Deținut Constantin Lucian – este condamnat la 3 ani pentru asociere la comiterea de infracțiuni (lot de 12 persoane)

– Deținut Bal Sorin Florin – condamnat la 3,6 ani, întrucât, împreună cu italianul Spino Antonio – deținut și el – a vândut pe teritoriul românesc un autoturism cu documente false. A fost fraudulos în mai multe state europene. În țară a deținut funcții pe linie de UASCR. Element inteligent și versat. Este în atenție la Direcția I-a – loc.  col. …..

Același informator i-a semnalat pe cei trei anterior cu manifestări ostile.

Sarcini:

Prin combaterea ideilor emise de SOARE CONSTANTIN, informatorul îl va invita pe acesta să-i dezvăluie alte legături ale sale cu care vrea să comită atentatul și care este punctul vulnerabil al unității unde a satisfăcut stagiul militar.

Măsuri:

Copii în extras la ISMB; USLA; Direcția a V-a și la S.I. „Stelică”

Căpitan,

STRICT SECRET

Exemplar unic

DEPARTAMENTUL SECURITĂȚII STATULUI

U.M. 0632/A BUCUREȘTI

- SERVICIUL 5 A –

Nr. 0043/83 din 18.12.1987

04.01.1988. Sînt de acord cu sarcinile prevăzute, adăugând:

– măsuri de cooperare cu SECURITATEA OLT  și CARAȘ SEVERIN

– o măsură combinativă pentru compromiterea obiectivului față de ceilalți condamnați.

CPT. …………

PLAN DE MĂSURI

- în verificarea informativă privind pe deținutul Soare Constantin

Deținutul Soare Constantin, fiul lui Aristide și Aneta, născut la data de 08.03.1957 în comuna Osica de Sus, Jud. Olt, condamnat la 8 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de distrugere de bunuri în dauna avutului obștesc, a fost verificat prin supraveghere informativă pentru manifestări negative și intenții de evaziune.

Sus-numitul a participat la acțiunile huliganice din localitatea Motru, fiind semnalat imediat după depunerea în penitenciar că discuta despre tulburările respective, dându-le semnificații politice, exagerând atât cu privire la cauze cât și la amploare, erijându-se într-un „luptător pentru dreptate”. De asemenea, obiectivul a adus în mai multe rânduri injurii conducerii de partid și de stat, fapt pentru care în trei rânduri a fost pedepsit pentru astfel de atitudini.

departamentulÎn anul 1979 a fost semnalat că ar intenționa să plece fraudulos din țară, însă nu a inițiat acțiuni concrete în acest sens. În detenție a reluat această idee în câteva rânduri, însă la aspectul general, fără să facă precizări ori planuri clare.

După ce a fost transferat la penitenciarul Baia Mare, o perioadă de timp a avut o atitudine și poziție bună însă în ultima perioadă, respectiv în luna octombrie și noiembrie s-a manifestat dușmănos la adresa conducerii de partid și de stat.

Față de cele raportate mai sus

PROPUN:

A se aproba verificarea în continuare a acestuia în cadrul VERIFICĂRII INFORMATIVE, urmând a se realiza următoarele sarcini:

a) documentarea atitudinii sale negative la adresa conducerii de partid și de stat;

b) prevenirea proliferării unor astfel de concepții în rândul condamnaților;

c) închiderea canalelor de legătură înspre exterior.

Pentru acesta se vor întreprinde următoarele măsuri informative operative:

1. Va fi încadrat informatic cu informatorul „Roman” pentru a cunoaște exact poziția și atitudinea sa față de anumite evenimente politice interne și internaționale sau în împrejurimi deosebite. Informatorul va fi instruit să combată atitudinile sale negative și să creeze în jurul său o atmosferă de dezaprobare.

Termen: 16.01.1988

Răspunde: Cpt. ………..

2. Va fi recrutat pe lângă acesta deținutul ……….. cu care se află în bune relații în scopul cunoașterii anturajului și relațiilor sale de detenție, dacă este preocupat a pune la cale și alte acțiuni negative.

Termen: 20.01.1988

Răspunde: Cpt. ………..

3. Prin sursa „DIANA” de la vorbitor se va efectua un control riguros asupra acestuia cu ocazia vorbitoarelor, cît și asupra coletelor și corespondenței.

Termen: permanent

Răspunde: Cpt. ………..

4. Pe lîngă factorii de comandă și educaționali care se vor ocupa direct de el pentru întărirea măsurilor de supraveghere și reeducare îl vor controla periodic pentru o cunoaștere mai aprofundată și în scop informativ.

Termen: periodic

Răspunde: Cpt. ………..

Finalizarea cazului la 30.05.1988

OFIȚER C.I.

Cpt. Hruban Liviu

 (Institutul Revoluției Române din 16 Decembrie 1989. Caietele Revoluției Nr. 3 [16] 2008)

….

Ministerul de Interne raport 00

Inspectoratul Județean Olt

– Securitate –

Nr. 00118 din 15.03.1998

Strict secret

Ex. Unic

C.N.S.A.S.

28 MAR 2008

DIRECȚIA ARHIVĂ

CENTRALĂ

U.M. 0919 Slatina

ÎNREGISTRAT ÎN

EVIDENȚE

DOS. VI NR. 1849

DATA 18.03.1988

Semnătura

Aprob,

Șeful Serviciului I

Lt. Col. Stroilescu Stelian

Conspirativ „Stănescu”

RAPORT

cu propuneri de reînregistrare a mapei de verificare informativă primită pe SOARE C-tin din Osica de Sus – Olt

La data de 18-03.1988 numitul SOARE C-tin fiul lui Aristide și Aneta născut la data de 08.03.1957 în com. Osica de Sus jud. Olt condamnat la 8 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de distrugere de bunuri în dauna avutului obștesc, a fost luat în mapă de verificare informativă de organele de contrainformații militare pentru manifestări dușmănoase la adresa conducerii de partid și de stat.

Având în vedere că susnumitul a beneficiat de prevederile Decretului nr. 11/1988 – s-a stabilit cu domiciliul în Com. Osica de Sus, fapt care impune continuarea verificării informative pentru a-i cunoaște atitudinea, comportarea și comentariile pe care le face în prezent.

Față de cele raportate rugăm să aprobați reînregistrarea mapei de verificare informativă privind pe numitul SOARE C-tin din Com. Osica de Sus.

Ofițer operativ Lt. Maj. Petcu Liviu

 Inspectoratul Județean Olt raport soare

Al Ministerului de Interne

Postul de Miliție Osica de Sus

Nr. 008055 din 11.05.1988

Raport privind pe Soare C-tin

Raportez că în data de 10.05.1988 m-am deplasat la domiciliul lui Soare C-tin da nu l-am găsit acasă întrucât s-a angajat la IPSP Slatina atelierul de confecții metalice nr. I ca sudor.

Mama sa mi-a relatat că la început a făcut naveta două trei zile până și-a găsit gazdă iar pe urmă a rămas să locuiască în Slatina la o adresă pe care ea nu o cunoaște.

Soare C-tin a fost verificat și la locul de muncă unde s-a luat legătura cu factorii educaționali Petre Florea maestru și Ticu Florea din partea B.O.B. care mi-au relatat că până la această dată Soare C-tin nu le-a iscat niciun fel de probleme, este disciplinat și se  integrează bine în colectiv.

De asemenea lui Soare C-tin urmează a i se repartiza o garsonieră din fondul locativ al unității.

Întrucât de la angajare și până în prezent, Soare C-tin nu a mai venit nici o dată acasă, iar mama sa Soare Aneta ne-a relatat că acesta nu mai vine pe acasă, întrucât i se pare că toată lumea se uită urât la el, pentru că a fost condamnat, raportăm că acesta nu mai face obiectul supravegherii informative pe raza comunei.

Șef Post Poliție P.M. Văduva Alexandru

 

Ministerul de Interne raport 1

Inspectoratul Jud. Olt

Securitate –

Strict secret.

Ex. unic

Aprob 

12 X 1988

Șeful Securității Județene

Lt. Col. Lungu Nicolae

Raport

cu propuneri de închidere a mapei de verificare informativă privind pe numitul SOARE CONSTATIN

Pentru activitate necorespunzătoare a fost luat în lucru prin mapă de verificare informativă numitul SOARE CONSTATIN, născut la data de 08.03.1957, în comuna Osica de Sus, fiul lui Aristide și Aneta, de profesie sudor la IPSP – Oltul, neîncadrat politic, de naționalitate și cetățenie română, condamnat 8 ani pentru comiterea infracțiunii de distrugere de bunuri în dauna avutului obștesc, dat fiind faptul că a fost semnalat de rețeaua informativă cu comentarii dușmănoase la adresa politicii partidului și statului nostru.

Pe parcursul verificării informative, am stabilit că cel în cauză, în discuțiile pe care le purta la locul de muncă, a încercat să scoată în evidență faptul că el a fost deținut politic și datorită acestui fapt a avut un regim deosebit față de ceilalți deținuți.

Susnumitul a recunoscut că în anumite împrejurări a făcut comentarii la adresa condițiilor social-politice și economice din țara noastră, angajându-se ca pe viitor să nu mai comită astfel de fapte și să adopte o atitudine loială față de orânduirea socială din țara noastră.

După luarea acestei măsuri sau informații din care rezultă că numitul SOARE CONSTANTIN și-a schimbat atitudinea, adoptând o poziție corespunzătoare față de realitățile social-politice și  economice din țara noastră.

Deoarece luarea măsurii ATENȚIONARE a avut efectul scontat, propun să aprobați închiderea mapei de verificare și clasarea materialelor BID Olt.

Prezentul dosar a fost verificat de Laura Stancu 01.09.2002

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității

București, Str. Matei Basarab nr. 55-57, Sector 3, cod. 030671

Tel.: 0374.189.162, fax.: 0374.189.149

www.cnsas.ro, office@cnsas.ro

Operator de date cu caracter personal, notificat sub nr. 158

Nr. DJ/3633/08.12.2009

Adeverința nr. 10760/03.11.2009

cnsas1. În temeiul art. 3 lit. z), art. 9, art. 10, art. 33 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 24/2008, privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008;

2. Având în vedere cererea de verificare nr. P 320/07 din 25.01.2007, adresată CNSAS de către Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989;

3. Calitatea domnului SOARE Constantin de luptător pentru victoria Revoluției din Decembrie 1989;

4. În baza Notei de Constatare nr. S/DI/I/3812 din data de 17.12.2008, întocmită de către Direcția de Specialitate, din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în care se regăsesc următoarele elemente: Domnul SOARE Constantin este titular al dosarului fond informativ nr. I 1834 (cotă C.N.S.A.S.), perioada 1982-1988. Domnia sa a fost luat în supraveghere informativă prioritară, în anul 1979, pentru intenții de evaziune. În octombrie 1981, domnul SOARE Constantin a fost arestat pentru participare „la acțiunile de dezordine ce au avut loc la Motru, după apariția decretelor privind raționalizarea consumului unor produse alimentare”, fiind condamnat la 8 ani închisoare „pentru distrugere în dauna avutului obștesc”. Pe perioada detenției a fost în supravegherea informativă a organelor C.I. din penitenciarele în care a fost încarcerat, fiind în continuare semnalat cu manifestări dușmănoase și intenții de evaziune. În 19.01.1988 organele C.I. ale Penitenciarului Baia Mare îi deschid mapă de verificare, care va fi transmisă Inspectoratul Județean de Securitate Olt la data de 02.02.1981, în urma eliberării și stabilirii sale pe raza inspectoratului respectiv. Mapa de verificare a fost închisă la data de 12.10.1988, prin atenționarea titularului. A avut numele conspirative de urmărit „Stelică” și „Stănculescu”. Domnul SOARE Constantin este și titular al dosarului fond penal nr. P 1865 (cotă C.N.S.A.S.). Domnia sa a fost arestat la 14.11.1981 și condamnat în data de 02.12.1981 la 8 ani închisoare la Tribunalul Militar TIMIȘOARA „pentru infracțiunile de distrugere în paguba avutului obștesc” întrucât, împreună cu alte persoane, „în seara zilei de 19 octombrie 1981 a provocat distrugeri grave sediilor unor organe de stat din orașul Motru, jud. Gorj”.

5. În baza procesului verbal al ședinței Colegiului C.N.S.A.S. din data de 03.11.2009.

Adeverim, prin prezenta, că

Elementele mai sus prezentate nu se circumscriu prevederilor art. 2 lit. a și b din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, astfel domnului SOARE Constantin, fiul lui Aristide și Aneta, născut la data de 08.03.1957, în comuna Osica de Sus, județul Olt, nu i se poate atribui calitatea de lucrător /colaborator al Securității.

Nota de constatare pe care s-a întemeiat adeverința poate fi   consultată la sediul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Prezenta poate fi contestată la Secția de contecios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, de către orice persoană interesată, în termen de 30 zile de la data publicării pe pagina de Internet a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Președinte, Conf. univ. dr. Ladislau – Antoniu CSENDES

nota 0postul de militie osica de sussecuritatea din gorjnota 1inca o notaact aditionalautentificareavizcerere 1scrisoare medicalamedicina munciidiplomaviza________________________________________________________________________________________\

ȘTEFAN CHIRILĂ – UN ETERN “DUȘMAN AL POPORULUI”!

Recent, împreună cu fostul deținut politic, Constantin Soare (astăzi, secretar al AFDPR Olt) a pășit în redacția noastră un alt „dușman al poporului” Ștefan Chirilă, care face parte din lotul deținuților politici, condamnați la temniță grea, pentru participare activă la mișcările muncitorești de la Motru din 19 octombrie 1981. Din acel lot au făcut parte următorii anticomuniști, care au îndurat rigorile închisorilor comuniste, condamnați fiind, după cum urmează: Viorel Nișulescu din Roșiuța (7 ani închisoare), Gheorghe Sârbu din Cornești, județul Iași (8 ani închisoare), Nicolae Târnovschi din Fundulea (7 ani închisoare), Alexandru Gaidaș din Mehadia (8 ani închisoare), Dumitru Dănuț Tătaru din Codlea (6 ani închisoare), Valerică Măciucă din Hunedoara (8 ani închisoare), Valerică Ursan din Suhărău (7 ani închisoare) și eroii noștri, în carne și oase, Constantin Soare din Slatina (8 ani închisoare) și Ștefan Chirilă din Filipeștii de Pădure, Prahova (7 ani închisoare), domiciliat, cu părinții săi mineri, de la vârsta de cinci ani, în Motru.

chirilaPovestea lui Ștefan Chirilă este tristă și spectaculoasă, în același timp. După ce a participat, alături de Constantin Soare, alături de condamnații pe care i-am enumerat mai sus, și alături de alte 10 mii de mineri, la Revolta de la Motru din 1981, declarat fiind dușman al poporului, a îndurat schingiurile și ocara care se practicau în închisorile comuniste din Rahova, Aiud, Baia-Mare, Brăila, Poarta Albă etc.

După eliberarea din pușcărie, în anul de grație 1988, luna iulie, nemaiputând suporta presiunile Securității și amenințările din partea torționarilor comuniști, Ștefan Chirilă a trecut Dunărea înot, pe la Orșova, ajungând în Iugoslavia. Acolo, a fost condamnat la trei săptămâni de închisoare, într-o pușcărie din Negotin. Ulterior, a fost mutat la Padiska Schela, un lagăr de emigranți, unde a susținut un interviu, în urma căruia a avut de ales între a pleca în Austria, America sau Canada. A optat pentru America, însă a fost respins. A ales Canada, însă – cum venea iarna, iar procedurile durau foarte mult, a fost nevoit să treacă tot fraudulos în Germania (decembrie 1988), împreună cu un prieten, care avea rude acolo, traversând Iugoslavia și Austria. S-a predat în orașul Freiburg din vestul Germaniei. Deoarece nu avea niciun drept de a lucra, a așteptat șase luni ca azilant politic, ca să poată lucra în legalitate. În tot acest timp, statul german l-a ajutat cu bani și cu locuință. În 1989, fiindcă nu i s-a rezolvat problema, și nici nu mai primea asistență din partea statului german, a plecat în Elveția, unde a cerut azil politic și a căpătat statutul de rezident. Acolo a stat până în ianuarie 1993, lucrând la un magazin de piese auto pentru Mercedes și alte locuri de muncă temporare.

Și în anul 1993, provocările Securității au persistat

Ștefan Chirilă nu a participat sub nicio formă la Revoluția din 1989, deși ziarul „Adevărul” din 6 ianuarie 1994, scria negru pe alb: „În 1987, imediat după ce a fost eliberat, el trece în mod misterios granița în Germania. La Revoluția din Decembrie 1989, a fost văzut la Timișoara și consemnat ca unul dintre cei care au deschis foc la granița româno-ungară, împotriva ungurilor care – vezi Doamne, ne atacau. Chirilă are cetățenie elvețiană, iar asupra lui s-a găsit și un pașaport eliberat de Ungaria și documente din care rezultă că este cetățean de onoare a orașului Szeged.”

Citind aceste rânduri în ziarul „Adevărul”, m-am uitat la Ștefan Chirilă. Un om simplu, aproape primitiv în exprimare, hăituit, speriat, flămând, care a făcut pușcărie politică pentru că, în 1981, la Motru, a strigat alături de ortacii săi: „Dăm cărbune, dar vrem pâine”, un „dușman al poporului”, a cărui familie a fost distrusă după arestarea sa, Securitatea luându-i casa, masa, viața, totul…

În anul 1993, când s-a întors în țară, Ștefan Chirilă a fost provocat de trei agenți ai Securității, într-un bar din Motru, care i-au luat acestuia surorile la bătaie, în prezența sa. Își aniversa venirea sa din străinătate, cu surorile și un cumnat de-al său. După ce au încercat să-i batjocorească surorile, agenții în civil au vrut să-l taie cu sticla la gât. În legitimă apărare, Ștefan Chirilă a scos pistolul și le-a tras celor trei la picioare. Nu le-a atins niciun punct vital, a fost în legitimă apărare, însă a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru tentativă de omor deosebit de grav. Așadar, Ștefan Chirilă ajunge din nou deținut… de data asta de drept comun (deși și închisoarea de după Motru a săvârșit-o, conform documentelor comuniste din epocă, tot ca deținut de drept comun), Securitatea îndeplinindu-și pe deplin misiunea sa post-revoluționară.

„După ce am plecat, în 1988, familia mea a fost luată de securiști. Toți au fost bătuți. Părinți nu mai am, au murit consecutiv, la câțiva ani, după ce au fost dați afară din casă și au dormit o lungă perioadă sub cerul liber. Mi-am dat seama că Securitatea nu mă va lăsa în pace, chiar atunci când m-am eliberat (în 1988), când într-un compartiment de tren, pe canapea unde m-am așezat era scrisă o lozincă cu o aluzie sexuală dintre Ceaușescu și Elena. În loc să mă îndrept spre casă, am coborât direct în duba Securității. Am fost ținut încă 24 de ore în bătaie și chinuri, pentru a recunoaște că am scris acea lozincă. Le-am spus că n-am scris acea lozincă și mi-au dat drumul. Apoi, în 1993, Securitatea m-a provocat cu acei agenți, pe care i-am împușcat în picior. Am mai făcut 6 ani și jumătate de pușcărie. La 39 de ani, în 1999, în plină democrație, m-am eliberat. N-am fost niciodată căsătorit, nu am copii, pentru că – după atâtea bătăi la testicule, nu pot să fac copii. Trăiesc cu chirie la Motru,  dintr-o indemnizație de 1200 lei, pentru că Statul român mi-a recunoscut, în sfârșit, calitatea de fost deținut politic…”

soare si chirila„Actualmente stau în Motru, cu gazdă, pentru că nu am un apartament al meu. Am o indemnizație de 1200 lei pe lună, acordată de statul român, pentru care m-a ajutat foarte mult Constantin Soare, fostul meu coleg de pușcărie. Nu am casă, nu am familie, nu am mașină, nu am nimic. Stau tot în stradă și mă uit la apartamentul în care-am copilărit și în care stă, probabil, unul dintre torționarii mei. Am coloana vertebrală ferfeniță, fiindcă am fost bătut în pușcărie cu ciocanul, nu mai am dinți, am 50 de ani și sunt un om al nimănui. Cui să-i mulțumesc pentru toate aceste «binefaceri»?”, ne întreabă retoric și trist fostul deținut politic.

Cât privește faptul că ar fi fost un agent maghiar, care-a declanșat focul în Decembrie 1989, la Timișoara, sau că a fost agent dublu instruit în taberele de luptă maghiare (vezi una din cărțile lui Pavel Coruț), Ștefan Chirilă ne spune: „Sunt niște fabulații care întrec până și închipuirile unor securiști ceaușiști, fie ei și din cei mai înfocați. Personal, nu am venit în România decât în anul 1993, când am luat legătura și cu Costică Soare și când Securitatea și alte servicii create după 1989 au vrut să facă din mine un monstru. În realitate, iată cine sunt: un nimeni!”

Referindu-se la diversiunile Securității, fostul deținut politic, Constantin Soare, a spus: „Cred că cei care au dezvoltat așa-numita Revoluție română din Decembrie 1989, au fost din Securitatea statului. Spun acest lucru, fiindcă eu am avut un  director la mina Orăști, Motru, pe care-l chema Gheorghe Dobrinoiu. Coincidență sau nu este că pe acest Gheorghe Dobrinoiu l-am mai văzut  și înainte, dar și după Revoluție. Înainte de Revoluție, nu știam cum îl cheamă, dar după Revoluție am aflat că ar fi fost comandatul Școlii de Poliție de la Slatina. M-am interesat și la alți ofițeri de unde este această persoană, iar acei oameni mi-au spus că este din Câmpulung Muscel. Oare să fie coincidență de nume? Și fostul meu director de la Motru era tot Gheorghe Dobrinoiu și era tot din Câmpulung Muscel. Oare să fie coincidență de nume sau faptul că cele două personaje sunt unul și același? Dacă nu este coincidență de nume și este una și aceeași persoană, înseamnă că Securitatea statului român, în frunte cu foștii securiști care au fost introduși pe la diferite instituții ale statului, la întreprinderile miniere, au stat la baza loviturii de stat. Pentru că Securitatea trimite în fața tuturor oameni care nu au avut nici în clin, nici în mânecă, cu Revoluția română. Dar aveau grijă să aleagă oameni care fuseseră, chipurile, compromiși în regimul comunist. Nu vreau să pun mâinile pe piept, până când nu se arată cine este acest Gheorghe Dobrinoiu. Oamenii de știință, oamenii istorici să facă o comparație. Mă tem de un singur lucru: că acest Gheorghe Dobrinoiu este una și aceeași persoană cu directorul meu de la Mina Orăști, aceeași persoană în calitate de comandant al Școlii de Subofițeri de Miliție Slatina, ucigașul din liftul Spitalului de la Timișoara (sub numele conspirativ Grui Vasile) și comandant al Școlii de Ofițeri de Informații Băneasa, după 1989. Dacă este una și aceeași persoană, atunci eu – Soare Constantin, spun clar: Revoluția română, cea plecată din sufletele curate ale celor de la Timișoara, București și din toată țara, a primit o lovitură  contrarevoluționară din partea agenților KGB, infiltrați în toate structurile statului român.”

A consemnat Dumitru Sârghie,  Linia Întâi nr. 445, 2-8 decembrie 2010

carte coperta ma indeamna mortii sa rostesc adevaru 2l_________________________________________________

Mulțumesc d-lui Gheorghe Dobra, managerul companiei ALRO Slatina, pentru sprijinul moral și material acordat, fără de care această carte nu ar fi văzut lumina tiparului. (Constantin Soare)

______________________________________________________________

Editura Hoffman, 2011
Culegere text și tehnoredactare computerizată: Mihaela SÎRGHIE
Coperta: Mihaela SÎRGHIE
Ilustrațiile grafice și textele care le însoțesc: Radu Bercea (Memoria retinei gulagului românesc) și,   respectiv, Nicolae Ianăși (foști deținuți politici)

Permanent link to this article: http://linia1.ro/ma-indeamna-mortii-sa-rostesc-adevarul/

2 comments

  1. FARA COMUNISM SI COMUNISTII VOPSITI IN PSD-isti...

    Comunismul, un sistem “ilegitim si criminal”. Aceasta este concluzia raportului Comisiei Tismaneanu, document care functioneaza precum o hartie de turnesol pentru clasa politica romaneasca. Si nu numai. Pe cine deranjeaza raportul, faptul ca presedintele il asuma in fata parlamentului, transformandu-l astfel intr-un act oficial al statului? Istoria acestor 26 ani si evenimentele ultimelor zile ofera un singur raspuns: pe toti nomenklaturistii si securistii, pe toti oportunistii si profitorii regimului, pe urmasii si copiii lor de suflet. Deranjeaza, indiferent de generatie, pe toti cei care s-au impotrivit in acesti ani clarificarilor morale si au impus confuzia valorilor. Democratizarea, liberalismul, economia de piata, libertatea de gandire au fost demonii cu care toti acestia s-au luptat din 1989 incoace. Razboiul s-a purtat cu armele cele mai diverse, de la cacealmaua teroristilor, maturarea Pietei Universitatii, batele minerilor, intoxicarea maselor, la blocarea privatizarilor si a restituirii proprietatilor confiscate pana la inghetarea reformelor, ingenuncherea justitiei si transformarea hotiei in politica de stat. Rafinarea metodelor a dus in ultimul an la elaborarea unui proiect de demolare a reperelor si discreditare a valorilor si normelor. Esecul dosariadei, anatemizarea unor intelectuali de marca si becalizarea isi au sorgintea in acest proiect. Cu toata cerbicia impotrivirii, pe masura insa ce se apropie integrarea in Uniunea Europeana, ei au inceput sa piarda teren. Demnitarii corupti isi petrec ore lungi la DNA si Parchet, lecturandu-si dosarele, capsunarii se curata in Occident de metehnele comuniste si vin de acolo cu bani si mentalitati noi, economia merge bine, opinia publica nu-i mai vrea pe securisti in Parlament, toate motive de adanca deziluzie pentru cei de care am vorbit mai sus. Asa incat, prin condamnarea comunismului, cu ideologia si crimele lui cu tot, acestia simt ca pierd ultima reduta. Asta pentru ca raportul Tismaneanu nu condamna doar comunismul de pana in 1989, ci si pe cel de dupa. De aceea vizati nu sunt doar Ion Iliescu si ceilalti 53 de nomenklaturisti si ideologi nominalizati acolo, nu doar securistii, tortionarii si criminalii sunt pentru prima oara devoalati oficial, ci si zelosii, ticalosii, fripturistii pe umerii carora s-a sustinut sistemul. Multi, periculos de adaptabili, au continuat sa-l sprijine ani de zile dupa revolutie si au creat scoala. Raportul ii vizeaza si le explica mecanismul de functionare, atunci si acum. Comunismul este demontat piesa cu piesa si din maruntaiele lui iese acel monstru care a nenorocit Romania si continua sa bantuie deghizat in proeuropean si capitalist. Acesta este motivul pentru care nu doar un Iliescu si Vadim contesta raportul, “o lucrare pripita, un stalinism intors pe dos”, nu doar “fostii” ameninta cu huiduieli, ci si clonele lor, mai mult sau mai putin tinere. Care mormaie zilele acestea ba ca “e prea tarziu”, ca “raportul nu aduce nimic nou”, ba ca “PCR era doar o pojghita” si “au fost si lucruri bune”. Datorita raportului, tineretea, costumele Armani, ochelarii de intelectual, pretentiile reformiste si europene, banii nu vor mai fi un camuflaj la fel de bun.Asadar,o sa vina timpul ca cei care au furat din banul public si au saracit poporul roman,sa plateasca cu averile si cu libertatea lor…Nu de alta,dar Romania inca il asteapta pe Unsul lui lui Dumnezeu…Suveranul de fapt si de drept al Romaniei,Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei.

  2. Antcomunist si regalist

    Tupeul comunistilor Paul Stanescu si Pavel Belinscky este fara margini.N-au ce cauta langa Sfanta Troita atata timp cat unul dintre ei fost in prim-planul actiunilor de suprimare a timisorenilor,coordonand muncitorii cu bate…Iar Paul Stanescu,in urma cu 2 ani,era alaturi de generalul comunist si cel care a ordonat demolarea bisericilor in Bucuresti,Constantin Olteanu,care isi lansa o carte,..
    „Domnul Constantin Olteanu a făcut istorie. Am venit la acest eveniment cu toată plăcerea şi aceste clipe, în prezenţa unei personalităţi ca domnia sa, vor rămâne în analele municipiului Caracal şi judeţului Olt. Domnul Constantin Olteanu a fost un om mare în perioada de după război, şef al secţiei pentru probleme militare şi justiţie, a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a fost Ministrul Apărării Naţionale şi în ultima perioadă a comunismului a fost primarul general al capitalei. Câţi oameni au avut toate aceste funcţii? În ceea ce priveşte volumul pe care domnul general, ministru, primar, profesor Olteanu l-a lansat la Caracal, «O viaţă de om» este un document istoric, pe care ar trebui să-l citim cu toţii cu atenţie, atât cei care am trăit acele vremuri, cât şi cei tineri. Vă mulţumesc din suflet pentru această carte, vă urez multă sănătate şi să ne mai scrieţi cărţi, ca să ştim istoria, aşa cum a fost ea”, a declarat Paul Stănescu, preşedintele CJ Olt.
    Asadar,cei care au fost slugile comunistilor sa plece din functiile de conducere ale judetului.Oricum peste trei luni vor pleca cu siguranta….Daca nu au avut pana acum ocazia sa se pocaiasca si sa se smereasca in fata lui Dumnezeu,o vor face cu siguranta peste trei luni de zile…Trenul Marfar,nu Regal ,ii asteapta…..Eroii Revolutiei din Decembrie 1989 cer asta….Sa plece toti comunistii vopsiti in PSD-isti din fruntea judetului Olt.

Comments have been disabled.