E sfârșit de decembrie și venirea Sărbătorilor de iarnă se simte, chiar și la oraș. Mă pregătesc să plec pentru a le petrece, undeva, pe malul Lotrului. Adică, la munte, unde, sper, să și ningă. Indiferent cum va fi vremea de Sărbători, acolo, aici , acasă, trebuie să las totul în ordine. O ambianță plăcută care să mă întâmpine, atunci când mă întorc. Chiar se spune că este bine ca, din când în când, să mai pleci din casa de zi cu zi, pentru ca, atunci când revii, să ți să pară cel mai frumos loc de pe pământ. Și chiar este, având în vedere că, în fiecare casă, este o parte din sufletul celui care o locuiește.
Așadar, fiind foarte determinată în demersul meu casnic, deschid ușa la baie. O închid, însă, imediat, la loc. Mă sperii atât de tare, încât doar țipătul meu disperat acoperă zgomotul produs de trântirea ușii. Ce-mi văzuseră ochii? Un șoricel. Când mă liniștesc, încep să retrăiesc o întâmplare din primii ani, din cei aproape 40, de când locuiesc în acest apartament cu două camere, de la parterul unui bloc, evident comunist, din cartierul Steaua Roșie. Un apartament cu chirie. Dar nu mai conta, așa cum nu mai contau multe alte lucruri, atunci. Nici cum sufla crivățul prin ferestre. Nici ușile strâmbe sau holul cu sens unic. Era atât de strâmt, încât nu puteau trece doi membri ai familiei, deodată. Mai ales că mai avea și două debarale, una-n fața celeilalte. Una avea o ușă până-n tavan și era atât de groasă că ziceai că e a birtului din sat.
Într-o zi, stăteam cu familia la masă, mulțumind lui Dumnezeu că eram sănătoși și aveam, chipurile, ce mânca. Găsisem, la Aprozar cartofi. Erau atât de ,,mari”. încât ziceai că sunt din producția ,,de boabe la hectar”. Ne luasem rația de ulei și zahăr pe luna ce era pe sfârșite. Dar, ceea ce conta cu adevărat, în acele vremuri, era faptul că aveam pâine pe masă. Cartela de pâine era un fel de icoană comunistă, iertată să îmi fie blasfemia… Am fi pus-o în ramă, dacă n-ar fi trebuit să mergem zilnic să ne luăm jumătatea de pâine, pentru fiecare membru de familie, pe care statul, în ,,generozitatea” sa nemărginită, ne-o asigura.
Și cum mâncam noi așa în tihnă, dintr-o dată, un șobolan a început să sară pe pereți. Părea speriat. Cred că nu se aștepta să ne găsească pe-acasă. Nu era un ,,șobolan roșu”, adică însărcinat cu întocmirea vreunui raport despre nivelul patriotic al familiei. Era un simplu șobolan. Eu, însă, am o adevărată fobie față de șoareci și șobolani. Cred că mai bine m-aș împăca cu vreun urs siberian sau cu un câine Dobermann, fără vreo aluzie politică internațională. De aceea, am încremenit! Poate și subconștientul îmi transmitea că nu am voie să protestez, sub nicio formă.
Acum, când am dat peste șoricel, m-am răzbunat, pentru toți acei ani de tăcere în fața rozătoarelor. Am țipat atât de tare, încât cred că i-am speriat și pe cei ai vecinilor, dacă vor fi avut și ei cumva.
Când m-am dezmeticit, mi-am dat seama că trebuie să iau măsuri… Să îi las șoricelului meu ,,hrana” necesară, astfel încât, atunci când mă întorc, să nu am surpriza de a găsi în casă vreo ,,colonie” întreagă. Nu de alta, dar ăștia au prostul obicei de a substitui dreptul de proprietate.
În sfârșit, ce este frumos se termină repede, inclusiv Sărbătorile. Așa că mă întorc, de pe malul Lotrului, pe cel al Oltului. Recunosc, uitasem cu totul de șoarece. Intru în casă, arunc rucsacul și cheile pe canapeaua din sufragerie și revin la mașină, pentru a căra bagajele. Când termin, dau să intru în sufragerie. În secunda următoare, sunt cu un pas și un țipăt înapoi pe hol. Pe canapeaua mea, acoperită cu o cuvertură albă, mă aștepta chiar ,,prietenul” meu. Exact pe mijloc, cu botul pe labe, încât aveai impresia că privea la televizor. Poate chiar un film cu Tom și Jerry. Când îmi revin, îmi dau seama că mă speriasem degeaba… Era mort. Și, totuși, părea că mă aștepta. Ba, chiar savura o dulce răzbunare. În fond, ,,moartea lui era opera mea”, parafrazând un personaj din ,,Pe frontul de vest nimic nou” de Erich Maria Remarque. Eu avusesem grijă să-i las otrava necesară, pentru a trece în neființă. Și el înțelesese. Și, astfel, cu ultimele puteri, în ultimele clipe de viață, alesese să moară pe locul meu cel mai drag din casă, canapeaua cu cuvertură albă, din sufragerie. Știa că mă voi speria cumplit, ceea ce se și întâmplase… Poate de asta mi se părea că murise cu un zâmbet malițios pe chip. Zâmbesc și eu și îmi promit să reevaluez legătura mea cu rozătoarele… În fond, ființele de pe pământ, indiferent ce formă exterioară îmbracă, au ceva în comun pe dinăuntru, sufletul…
Elena Sîrghie
