Românul nu tânjește după dictatură, ci după falsa ei liniște. Nu după bici, ci după ritmul bătăii. În haosul libertății, simte dorul ordinii impuse. A fost dresat să tacă, iar tăcerea i-a devenit limbaj.
Totalitarismul i-a furat demnitatea, dar i-a oferit, chipurile, un sens. Libertatea i-a redat demnitatea, dar i-a luat sensul care îi intrase în sânge. Între cele două, el plutește – vinovat fără vină, liber fără bucurie.
Când nu mai e constrâns, românul nu știe ce vrea. Când e liber, se teme de sine. În el, robia s-a transformat în obicei, iar obiceiul – în virtute.
Dictatura i-a ordonat viața, libertatea i-a dezordonat sufletul. Îi lipsește frica, nu pentru că o iubea, ci pentru că-l făcea să creadă că există o ordine.
Melancolia totalitarismului e dorul după o teroare previzibilă. În fața incertitudinii, românul își caută un stăpân cu delicatețe, ca pe o formă de mântuire.
Nu mai crede în zei, dar are nevoie de ordine. Nu mai acceptă lanțuri, dar le caută reflexiv, ca pe niște relicve.
Să te eliberezi de totalitarism nu înseamnă să-l urăști, ci să nu-i mai duci dorul. Românul n-a reușit nici una, nici alta.
În el, frica s-a făcut memorie, iar memoria – melancolie. Trăiește liber ca un om care și-a pierdut închisoarea.
Dumitru Sîrghie
