S-au împlinit 65 de ani de la trecerea în eternitate a poetului metafizic cu harul unicității și cel mai original filosof român, LUCIAN BLAGA (n. 9 mai 1895, Lancrăm, Sebeș – d. 6 mai 1961, Cluj).
La această sărbătoare omagială ne adăugăm și noi cu câteva cuvinte:
LUCIAN BLAGA. ONTOLOGIA LIRICĂ
SAU ÎN MAREA TRECERE CU PAȘII PROFETULUI
Unul dintre poeții aflați, prin originalitate și valoare, în imediata apropiere a lui Mihai Eminescu, la fel ca Arghezi sau Bacovia, este Lucian Blaga. Poet și filosof. După Vasile Conta, cel mai original filosof român, despre care C. Noica spunea: ,,Cu Blaga, triumfă românescul în filosofie”. TRILOGIA CUNOAȘTERII (1943), TRILOGIA CULTURII (1944) și TRILOGIA VALORILOR (1946) stau mărturie.
S-a născut în 1895 în Transilvania încă neunită cu Regatul România, în satul Lancrăm din apropierea orașului Sebeș, unde va absolvi cursurile gimnaziului german. A urmat apoi cursurile liceului românesc din Brașov, Institutul Teologic din Sibiu și Facultatea de filosofie din Viena. A fost atașat de presă și consilier în legațiile României din Varșovia, Praga, Berna și Viena, precum și ministru plenipotențial la Lisabona. În perioada comunistă de după război, mai precis din 1948, cu semnătura interzisă timp de un deceniu, i se permite să lucreze în cadrul Institutului de Istorie al Academiei Române, Filiala Cluj. Din acea perioadă datează o serie de importante traduceri, între care Faust de Goethe, precum și excepționalul său roman Luntrea lui Caron.
Cu o figură de consul roman (așa cum îl înfățișează statuar și sculptorul Romul Ladea), de nejudecat după ținuta exterioară (deseori cu costum cadrilat, alteori cu pantalon bufant de turist englez), Lucian Blaga era un introvertit, apostol al unei sensibilități metafizice abisale.
În poezia română nu există poezie mai ontolgizată ca cea blagiană. Adică poezia care poartă în ea și povara cunoașterii prin revelarea unor adevăruri despre lume și despre ființă.
În ce mă privește, l-am receptat mereu pe poetul Lucian Blaga ca pe un practicant al eiron – ului, desigur, în binecunoscutul sens al lui Novalis, acela de a da banalului un prestigiu misterios iar finitului o aparență infinită. La această practică s-a adăugat mereu tensiunea ontolgică a poemelor sale. Nu cred că cititorul avizat n-a simțit în spatele fiecărui poem spiritul unui filosof ni peur ni reprche.
TAINA, MISTERUL, MAGIA. Cum însuși afirmă, în poezia sa ,,misterul se ascunde relevându-se”. Lucian Blaga știa că Magia nu trebuie să fie în poem doar ecoul unui ecou, că ea trebuie să-l cuprindă, să-i dea forța și misterul de care are nevoie. Într-unul din poemele devenite cele mai cunoscute, Eu nu strivesc corola de lumini a lumii, poetul spune: „Așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ Cu largi fiori de sfânt mister.”
Să ne-amintim:
Cel care până la patru ani n-a vorbit, fiind, după o mărturisire de mai târziu ,,mut ca o lebădă”, debutează editorial la 24 de ani cu o carte de poeme apărută ca un meteorit în peisajul liric românesc posteminescian înțesat de descriptivisme și tânguiri rimate, intitulată Poemele luminii (1919).
Și nu cred că greșim dacă vom considera POEMELE LUMINII actul de naștere al poeziei române în vers alb, neîncorsetată și necondiționată de rigorile rimei. Pe de altă parte, critica literară era dezorientată din cauza tensiunii ontologice a poemelor blagiene și de imperiala revelație devoalată poem cu poem. La trei secole după plecarea lui Eminescu la poporul stelelor, exceptând Plumb de Bacovia – 1916, apărea astfel o capodoperă a liricii noastre. Debutului i-au urmat cărțile de poeme: Pașii profetului (1921), În marea trecere (1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curțile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943).
Ceea ce impresionează în primul rând la lectura poemelor lui Lucian Blaga este ceremonialul rostirii (,,vraja cuvintelor”, cum ar spune Baudelaire), un ceremonial susținut după legile sporirii misterului prin revelație sau tăinuire. Acest ceremonial îl deosebește pe poetul român de expresioniștii canonici europeni, în special de Rilke, Trakl sau Gottfried Benn.
Demersul liric al lui Lucian Blaga este unul eminamente existențial. Cum însuși afirmă, în poezia sa ,,misterul se ascunde relevându-se”.
Nu puținele studii consacrate poetului, apărute în timp, văd universul poetic blagian în deplină înfrățire cu vegetalul ocrotit de zeul Pan, văd o dezlănțuire dionisiacă, una concretizată în ,,setea de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi”, pentru ca ,,să răsufle liber Dumnezeu în mine”, iar poetul este cel care adaugă neîncetat minuni la corola de lumini a lumii.
Lucian Blaga avea credința că Poetul este apostolul replăsmuirii lumii din propriul suflet. Spune în Pietre pentru templul meu (1919): ,,Lumea mi se pare atât de nouă, încât îmi vine să cred că ea se produce în fiecare zi din nou din sufletul meu, cum Heraclit credea că soarele se face în fiecare dimineață din nou din aburii mării”. Poemele, magnetice revelații, binecuvântate hierofanii, se așază parcă într-o dialectică a sacrului, devenind semne ale misterului. Spune poetul: ,,Unde și când m-am ivit în lumină nu știu,/ din umbră mă ispitesc singur să cred/ că lumea e o cântare./ Străin zâmbind, vrăjit suind,/ în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare./ Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind,/ câteodată iubesc lucruri care nu-mi răspund./ De vânturi și isprăvi visate îmi sunt/ ochii plini”. (Amintire)
Poet metafizic, existențialist, la care ființa apare în devenirea ei și în relație cu misterul, cuceritor prin libertatea, originalitatea rostirii și prin magia revelației, Lucian Blaga este, după Mihai Eminescu, cel mai interogativ poet din literatura română și mai haruit unicității.
Daniel CORBU
