Dacă propunerea lui Adrian Veștea pentru funcția de premier va rămâne una dintre deciziile definitorii ale mandatului lui Nicușor Dan, atunci ea riscă să fie reținută nu ca un act de curaj politic, ci ca un exemplu de ruptură între așteptările electoratului și calculele puterii.
Pentru mulți dintre cei care au sperat într-o schimbare de direcție, alegerea pare greu de înțeles. Mai ales în condițiile în care Ilie Bolojan, cu toate limitele și greșelile sale, era perceput drept un simbol al reformei administrative și al unei tentative de a scoate statul din inerția ultimilor ani.
În acest context, Mutul din Căluș, Nicușor Dan, îi arată poporului român, în toată splendoarea, falusul lui de lemn vopsit în roșu…
Președintele-marionetă devine astfel principalul autor al unei mutări care a surprins și a dezamăgit o parte importantă a propriului bazin de susținători.
Dar adevărata problemă nu este doar decizia în sine. Mai grav e reflexul care o însoțește. În locul explicațiilor clare, alegătorii sunt invitați să accepte, să tacă și să aibă încredere. Iar dacă nu sunt de acord, vina pare să le aparțină tot lor.
Este o logică pe cât de veche, pe atât de păguboasă: liderul lovește, iar cel lovit este certat că s-a aflat în locul nepotrivit. Nicușor Dan riscă astfel să confirme o lecție pe care politica românească o repetă obsesiv: după ce îți dă cu parul în cap, vinovat nu este cel care ridică parul, ci cel care a avut neșansa să stea în direcția lui. Adio, Europa!
Dumitru Sîrghie
