Una dintre vechile tradiții românești, sărbătoarea Sânzienelor (numită și Drăgaica), este marcată, în fiecare an, pe data de 24 iunie și se suprapune, în calendarul creștin, cu Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul.
Sânzienele își au tradiția într-un vechi cult solar, iar despre ele se spune că sunt niște femei frumoase, adevărate preotese ale soarelui, divinități nocturne provenind din inima pădurii neatinse de om.
Se presupune că, în vremurile îndepărtate, locuitorii din munți se întâlnesc la momente solstițiale pentru a săvârși ritualuri închinate Soarelui.
Conform tradiției, în noaptea de 23 spre 24 iunie, sânzienele plutesc în aer, cântă, dansează, împart rod holdelor, înmulțesc animalele și păsările, umplu de leac și parfum bineplăcut florile, tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor.
În dimineața zilei de Sânziene oamenii strângeau buchete de flori galbene pe care le împleteau în coronițe și le aruncau pe acoperișul caselor.
Florile de sânziene împletite în coronițe sau legate sub formă de cruce, erau duse la biserică, sfințite și păstrate apoi în casă pentru diverse obiceiuri și ceremonii.
De asemenea, tot în această zi erau depuse la morminte, flori puternic mirositoare, tradiția spunând că în această noapte, cerurile se deschid iar florile care semnifică puritatea, sunt bineplăcute îngerilor lui Dumnezeu.
În multe zone din țară, în noaptea de Sânziene se aprind focuri pe dealuri iar spre dimineață băieții umblă prin sat și aruncă cununițe de flori împletite, în curțile fetelor de măritat.
Sânzienele mai sunt asociate, în tradiția populară, cu ideea de lumină și fertilitate, florile galbene de Sânziene fiind percepute ca expresii ale soarelui, iar împletirea coronițelor însemnând integrarea omului în ritmurile naturii.
Între mit și realitate, Sânzienele reprezintă un sistem ritualic arhaic în care solstițiul de vară este interpretat ca un moment de echilibru cosmic în care viața umană nu este separată de ritmurile naturii, ci strict integrată în acestea .
Marin RADA, membru UZPR
