În politica românească, reforma are o soartă de baladă proastă: se naște cu fanfară, crește în conferințe de presă și moare, săraca, ștrangulată cu propria panglică tricoloră. Iar la căpătâiul ei se adună, solemn, tocmai groparii care i-au jurat credință până la ultima suflare.
PNL a votat susținerea Guvernului Niculescu – PSD, după care ne-a servit, cu morga unui notar care autentifică un jaf, explicația că votul n-ar fi fost dat în condiții normale. Firește! În România, lucrurile grave se petrec întotdeauna în condiții anormale, dar cu ștampila perfect regulamentară. Iar demnitarii liberali, după ce au deschis ușa, anunță că pleacă. Un gest eroic, de o frumusețe funebră: au predat casa, au lăsat cheia pe masă și se retrag în grădină să discute despre curățenia din partid, în timp ce noii chiriași își măsoară perdelele.
Ni se spune că Marian Neacșu a mai fost vicepremier și că lumea n-a făcut atâta tărăboi. Așa o fi! Numai că una e să treci prin anticamera puterii și alta e să primești cheile de la Ministerul de Interne, cu Poliția, Jandarmeria și întregul inventar al ordinii publice în dotare. În cazul condamnării definitive pentru conflict de interese, vorbim despre un fapt juridic care trebuie pus pe masă, nu ascuns sub covorul protocolului. Și atunci se ridică întrebarea: cum poate statul să fie atât de necruțător cu unii și atât de mângâietor cu alții? La Timișoara, legea își ascute ghearele; la București, pare că și le-a pus în papuci.
Când vine vorba despre Dominic Fritz și Legea ANI, Parlamentul găsește majorități, proceduri și hotărâri. Când se discută despre bani pentru spitale, pentru UPU și pentru motorina ambulanțelor, același Parlament devine, brusc, o adunătură de insule politice, un arhipelag de neputință în care nici măcar două articole de lege nu pot trece înot. Ce minune administrativă! Pentru privilegiile puterii se găsește pod, pentru nevoile bolnavului se invocă marea. Parlamentul e fragmentat numai când trebuie să scoată bani din buzunarul statului; când trebuie să împartă scaune, se unește într-o singură și trainică bucată de mobilier.
Și să nu uităm marile bătălii ale lui Bolojan! Doicești, Coridorul Vertical, gazele, risipa, reformele fiscale. S-au purtat lupte, s-au încruntat frunți, s-au ridicat glasuri și s-au numărat economii. Numai că, după atâta încordare, vine votul și întoarce masa cu tot cu tacâmuri. Dacă programul de guvernare abrogă propria reformă fiscală, dacă tăierile de posturi sunt întoarse din drum, dacă apar instituții noi, iar cumulul pensiei speciale cu salariul de la stat revine în formula anunțată, atunci ce-am avut? Reformă sau repetiție generală pentru un spectacol în care actorii își schimbă costumele, dar joacă aceeași piesă?
Iar demisia demnitarilor liberali, prezentată drept sacrificiu, poate deveni o invitație la ocuparea rapidă a locurilor eliberate. Secretarii de stat, prefecții și șefii de agenții nu sunt piese de mobilier pe care le scoți dintr-o încăpere și le lași moștenire adversarului, cu factura achitată de contribuabil. Sunt funcții publice, cu putere și răspundere. Când le părăsești fără să fi asigurat o alternativă politică reală, gestul seamănă mai curând cu evacuarea proprietarului care, înainte de plecare, îi urează hoțului să aibă grijă de parchet.
Dar ni se cere să înțelegem sacrificiul. Bolojan, ni se explică, nu e jandarmul țării. Adevărat. Nimeni nu-i cere să patruleze cu bastonul pe bulevardele deficitului. I se cere însă să-și asume consecințele propriilor decizii și să nu confunde retragerea dintr-o confruntare cu victoria morală. Dacă ieri adversarul era descris drept un lup cu năravuri vechi, iar astăzi i se predau stâna, câinii și registrul oilor, avem dreptul să întrebăm dacă lupul s-a domesticit peste noapte sau dacă ciobanul și-a descoperit, în sfârșit, vocația de turist politic.
Cât despre stabilitatea guvernamentală până în 2028, aici trebuie să lăsăm pamfletul să râdă și Constituția să vorbească. Un guvern poate fi demis prin moțiune de cenzură, potrivit articolului 113, cu votul majorității deputaților și senatorilor, în condițiile constituționale. Nu rezultă însă că prăbușirea lui este matematic imposibilă fără AUR: configurația politică se poate schimba, parlamentarii își pot modifica opțiunile, iar majoritățile de astăzi nu sunt sentințe date pe vecie. La fel, articolul 115 reglementează ordonanțele de urgență, dar nu le transformă într-un cec în alb, fără limite și fără control. Ar fi păcat să-i oferim puterii o portiță de scăpare tocmai prin exagerările noastre.
Rămâne însă întrebarea politică, cea care nu se rezolvă cu note de subsol: ce garanții mai are cetățeanul că reforma va continua, dacă partidul care a revendicat-o votează un program ce riscă să-i golească măsurile de conținut? Și ce fel de opoziție se pregătește, când cel care se retrage a contribuit la instalarea guvernului pe care promite să-l combată?
În privința ratingului de țară și a pragului de „junk”, nimeni nu poate da sentințe economice în avans. Piețele, agențiile de rating, deficitul, costurile de finanțare și credibilitatea guvernului vor judeca după fapte. Dar o țară nu ajunge în pragul neîncrederii numai din cauza cifrelor. Ajunge și atunci când cetățeanul vede că promisiunea se duce într-o direcție, votul în alta, iar răspunderea se evaporă printre ușile rotative ale puterii.
Așadar, adio, reformă? Să nu ne grăbim să-i cântăm prohodul definitiv. Reforma mai poate fi salvată prin măsuri reale, bugete credibile și răspundere politică. Deocamdată, însă, cortina s-a ridicat peste o comedie neagră: unii au promis că taie risipa, alții au votat să-i păstreze măcar o parte din garderobă, iar cei dintâi își anunță plecarea cu aerul unor salvatori care tocmai au predat vaporul și se felicită că au evitat să se ude.
România rămâne pe punte, cu apa la glezne și cu biletul plătit în avans. Iar orchestra politică intonează, solemn, imnul reformei, în vreme ce mecanicii scot din sala mașinilor ultimele unelte. Adio, reformă! Bun venit, continuitate cu nume schimbat!
În patria noastră bună, populară și română, până și capitularea se anunță drept sacrificiu național. Iar când politicienii își dau demisia ca să-și salveze onoarea, contribuabilul ar face bine să-și păzească portofelul. S-ar putea ca, în toată această ceremonie a retragerii, tocmai el să fi rămas de serviciu.
Dumitru Sîrghie
