Există o disproporție evidentă în felul în care societatea românească își judecă trecutul. Fostul regim comunist, cu zecile sale de ani de teroare instituționalizată, cu reeducări, foamete politică, distrugerea elitei culturale și un aparat represiv atent organizat, rareori este condamnat cu aceeași vehemență cu care este aruncată în damnare absolută Mișcarea Legionară. Desigur, excesele și crimele trebuie asumate ferm, indiferent de doctrină, dar rămâne întrebarea: de ce memoria noastră e selectivă?
În timp ce generații întregi de torționari au fost reciclate în democrație ca funcționari respectabili, mulți intelectuali interbelici continuă să fie reduși la un singur episod biografic, tratat fără nuanțe, scos din context și folosit ca armă morală. Între timp, nomenclatura fostei dictaturi comuniste s-a recompus după 1989 într-o continuitate aproape neverosimilă: de la Iliescu la Constantinescu, de la rețelele lui Traian Băsescu la generația tehnocrată a lui Iohannis, până la valul neo-securistic ce populează azi instituțiile statului. Schimbăm doar eticheta, nu și structura.
Aici se produce, însă, un paradox grotesc: auto-proclamați „legionari” contemporani – Georgescu, Șosoacă, Simion – se declară admiratori ai lui Codreanu, dar îmbrățișează, fără să clipească, o retorică pro-Putin, aflată în opoziție totală cu anticomunismul radical al Mișcării Legionare. E o incongruență ideologică atât de evidentă, încât devine aproape caricaturală. Să invoci un lider interbelic antistalinist și, în același timp, să ridici ode unui regim care practică exact logica imperială și represivă împotriva căreia legionarii s-au declarat, e dovada supremă a confuziei doctrinare.
Această distorsionare istorică nu are însă de-a face cu principii, ci cu oportunism. Fiecare tabără își alege inamicul convenabil, iar adevărul istoric devine o anexă, un decor. Globaliștii radicali, pe de altă parte, denunță „extremismele” interbelice, dar ignoră cu seninătate adevăratul progresism autoritar practicat de marile corporații și instituții transnaționale, care evacuează suveranitatea statelor și umbresc democrațiile în numele unui bine abstract.
Ne aflăm în fața unei amestecături fără precedent: un naționalism anti-național, un progresism anti-libertate, un conservatorism fără memorie și un anticomunism care flirtează cu moștenitorii psihologici ai KGB-ului. Ideologii care, în teorie, ar trebui să se anuleze reciproc coexistă azi în discursuri publice incoerente, în alianțe conjuncturale și în manipulații de moment. E un Turn Babel în care nimeni nu mai vorbește aceeași limbă, dar toți țipă mai tare ca să pară că au dreptate.
Iar când politica devine o coliziune de dogme amestecate la întâmplare, fără coerență și fără memorie, rezultatul nu e pluralism, ci haos. Un haos care nu duce la libertate, ci la pierzanie – pentru că un popor care nu mai distinge între ideologii, între adevăr și imitație, între principii și mască, nu se poate apăra nici de trecut, nici de viitor.
Dumitru Sîrghie
