Știe oare cineva, în Europa cea „liberă”, că în inima continentului există o țară care nu e stat, ci lagăr de detenție? Belarus. Un muzeu grotesc al absurdității, curatoriat de Alexandr Lukașenko, ultimul director de colhoz autoproclamat „tată al națiunii”, dar care, în realitate, nu e altceva decât ștersul de fund al lui Putin – omul care strânge mizeria, ca țarul de la Kremlin să poată străluci mai departe.
Aici, aplauzele sunt interzise – palmele care bat sunt considerate bombe, iar zâmbetul spontan, act de terorism. Cine îndrăznește să poarte roșu și alb plătește amenzi astronomice, căci culorile libertății sunt mai scumpe ca aurul. Decorațiuni de Crăciun în aceleași culori? Lovitură de stat! Un vals după școală? Infiltrare occidentală! Ceaiul în curte? Subversiune! În Belarus, până și aburul ceștii e suspect; iar „filosofia sexualității” lui Lukașenko ar merita manuale psihiatrice: bărbații homosexuali, „de neiertat”. Femeile lesbiene, „normale” – pentru că, zice el, „noi, bărbații, nu le putem satisface”. O propoziție care marchează, simultan, moartea logicii și nașterea idiotismului. Într-o lume justă, ar figura la secțiunea „delir macho combinat cu ridicol clinic”.
Alegerile? Miracolul aritmetic de la Minsk: 90% votează împotrivă, maximum 5% pentru, dar Lukașenko anunță solemn 80-90% sprijin. Matematica a fost de mult scoasă în afara legii – prea periculoasă, fiindcă cifrele tind să spună adevărul. Cine protestează află repede că există doar două drumuri: închisoare pe viață sau excursie scurtă în pădure, fără întoarcere. Internetul? O simulare potemkinistă, un acvariu pentru pești umani dresați. Fiecare pândește pe fiecare, comitetele de scară joacă rol de mini-Securitate, iar în final ajungi la pușcărie, unde înveți filosofia „nimic de mâncare” și pedagogia torturii sub deviza: „Ordinea înainte de toate.” Și „președintele”? Trăiește ca un țar postsovietic în kitsch baroc: 18 reședințe de lux, opt miliarde avere personală, o viață în gunoi auriu. Distracția favorită: hocheiul. Cu propria echipă, propriul stadion, propriul scenariu.
Evident, el marchează cele mai multe goluri, câștigă fiecare meci, iar restul aplaudă ca pinguini dresați; dar nu trebuie privit separat: fără Putin, Lukașenko n-ar fi nimic. E doar pumnul prelungit și batista folosită a Kremlinului, rolul de figurant într-o farsă tragică. Putin și Lukașenko – unul e țarul, celălalt ștersul de fund. Unul ucide țări, celălalt doar propriul popor. Împreună formează ultimul cuplu de circ al violenței, un Duo Infernale pe care Europa îl cunoaște, dar îl ignoră cu politețe – fiindcă e mai comod să te plângi de facturi la gaz decât de cadavre. Belarus nu mai e stat. E poligon de antrenament pentru dictatură – și Putin stă în tribună, în timp ce Lukașenko lustruiește gheața, ca el însuși să poată juca următoarele meciuri ale groazei. Da, da… nu știați (nici Europa „nu știe”)!
Christian W. Schenk
