Volumul „Și liniștea cântă…” de Mirabela Sefer, apărut la Editura Hoffman (2025), se deschide ca o carte a inimii scrisă nu cu cerneală, ci cu lumină și rătăcire. Tânăra poetă din orașul de pe Olteț, pământ al lui Petre Pandrea, aduce în poezia contemporană o voce în care se amestecă melancolia, fiorul credinței, senzualitatea blândă și nevoia de purificare prin cuvânt. Poezia ei este o formă de rugăciune lirică, o confesiune sinceră și, uneori, o vindecare prin vis.
Limbajul Mirabelei Sefer e curat, confesiv, cu o muzicalitate organică, apropiată de tonul meditației feminine, unde versul se scutură de orgolii și caută sensul pierdut al iubirii și al credinței. În poemul „Cu cerneală roșie – rătăciri”, poeta mărturisește: „Eu te-aș fi scris demult pe piele, / Acolo unde versuri curg. / Te-aș fi pictat cu praf de stele / Și-am fi zburat demult…” – imaginea scrierii pe piele e o ardere intimă, o dorință de contopire între trup și text, între materie și spirit. Roșul cernelei devine sângele poeziei, iar rătăcirea – un act sacru de libertate.
Tema timpului mistuitor se regăsește în „Mai mult de mai departe”, unde poeta notează: „Și te-am iubit mai mult, / când am văzut că timpul arde.” Iubirea se amplifică în clipa conștientizării efemerului. „Timpul arde” devine metafora centrală a unei generații care iubește printre cenuși, în absența stabilității, dar cu o intensitate totală.
Poemul „Dans” aduce o altă dimensiune – cea a mișcării între frig și vis: „Vine lumina ta din colțuri, / sunt pașii albi de iarna ta.” Lumina iubirii vine din margini, din colțurile realității, iar pașii devin o coregrafie a așteptării. În „Pe-Treceri în timp”, ea scrie: „Pe treceri, dansând, / Pășind rătăcirea… / Cu ochiul visând / Și dorul trăirea.” Jocul verbal dintre „treceri” și „petreceri” indică o poetă atentă la sensurile multiple ale cuvântului, care face din ambiguitate o virtute estetică.
Mirabela Sefer cultivă un romantism reînviat, filtrat prin sensibilitatea modernă. În poemul „Rămas nebun”, versul scurt, aproape șoptit – „Rămas nebun / Lumină, dimineață…” – amintește de spontaneitatea unui Nichita în faza lui tandră, când sensul e redus la esență.
Poezia „O rochie neagră deasupra unei mări liniștite” este un mic tablou suprarealist, unde imaginea „De visuri cârpite” traduce o melancolie discretă, o tristețe de copil care își repară iluziile. „Marea liniștită” e oglinda sufletului, iar „rochia neagră” – simbolul elegiei interioare.
Dincolo de erotismul sublimat, poezia Mirabelei Sefer respiră adesea credință. În „Ce-aș fi eu fără de Tine?”, adresarea directă către divinitate are o simplitate tulburătoare: „Doamne, știu că ți-am greșit. / Tu m-aduni de prin ruine, / Eu îți spun de ce-am iubit.” Această spovedanie poetică, lipsită de emfază, o apropie de linia mistică a poetei Magda Isanos și de trăirea sinceră a unei tăceri care se transformă în cântec.
Unele poeme ating tensiuni filozofice discrete. În „De ce iubim colivia?”, ea scrie: „Suntem închiși în cele care ne închid. / Eliberarea / Poate fi nădăjduită mereu, / Salvarea însă / Un pic mai greu.” Poeta sondează paradoxul libertății și al captivării de sine, într-o manieră ce amintește de expresionismul interior al lui Bacovia, dar curățat de pesimism – aici, tristețea e lucidă, nu distrugătoare.
În „Se duce firul…”, poemul capătă rezonanțe elegiace: „Se duce firul, / Se duce gândul, / Se duce viața. / Din întuneric, / Doar dragostea / Seduce ceața.” Dragostea devine unică forță de transfigurare, singura care mai poate „seduce ceața” – imagine a confuziei existențiale.
Mirabela Sefer știe să împletească dorul și reveria într-un discurs liric aerat, fără artificii, aproape oral. „Când eu sunt șoaptă, tu ești vânt, / Când caut versuri, unde-mi sunt?” (Când nu e toamnă) – aceste versuri exprimă dualitatea iubirii absente, a dialogului cu cel dispărut, păstrând o muzică suavă, recognoscibilă.
Versurile din „Fata lacrimilor bune” și „Ascultă-mi” aduc accente de puritate: „Lacrimile mele bune, / Vă simt azi ca pe-o minune.” și „Ajută-mă, Doamne, să fiu mărturia / Ce-aduce la Tine un alt curcubeu.” Aici se conturează dimensiunea serafică a poetei – lacrima ei e nu doar suferință, ci și binecuvântare, o lumină filtrată prin durere.
Curentul literar în care se înscrie această poezie este neoromantismul confesiv, în care sensibilitatea feminină se întâlnește cu spiritualitatea, iar emoția autentică primează în fața experimentului formal. Structura versului liber, uneori fragmentată, sugerează o spontaneitate modernă, dar nucleul rămâne profund tradițional – dragoste, timp, moarte, credință, speranță.
În poemul „Moarte”, ea scrie cu o luciditate aproape senină: „Mă strânge moartea din cenușă / Când respirarea mi-este plină, / De teama ce-i vine mănușă / Și azi domnește pe retină.” – imaginea morții e umanizată, nu respinsă, ca o umbră familiară.
„Și liniștea cântă…” nu e doar un titlu, ci o definiție a acestei poezii: liniștea devine muzică, durerea devine lumină, iar versul – o taină a curajului de a simți. Mirabela Sefer scrie cu sinceritatea celor care nu se tem de vulnerabilitate și transformă rănile în artă.
Dacă poezia tinerilor de azi riscă adesea să se piardă în ironii și artificii postmoderne, Mirabela Sefer alege calea senină a introspecției și a frumuseții necontrafăcute. Viitorul ei poetic pare să se nască dintr-o lumină tainică, în care cuvântul nu descrie lumea, ci o vindecă. Într-o vreme grăbită, ea dovedește că „și liniștea cântă” – iar cântecul ei e o rugăciune pentru sufletele care încă mai cred în poezie.
Dumitru Sîrghie
