„Nu există compromis cu răul. Răul trebuie înfruntat, nu negociat.” (Corneliu Coposu)
Au trecut treizeci de ani de când Seniorul a plecat dintre noi, iar de atunci cerul României pare puțin mai greu. Când Corneliu Coposu trăia, parcă ținea cu palmele lui nevăzute bolta țării, împiedicând-o să se lase peste oameni, peste speranțe, peste demnitate. A fost omul înalt nu doar la statură, ci mai ales în conștiință. Unul dintre acei rari aleși care nu doar trăiesc istoria, ci o țin deschisă, ca pe o fereastră prin care poate intra lumina.
A purtat în tăcere crucea celor 17 ani de temniță comunistă – ani în care ziua nu avea soare, iar noaptea nu avea stele. În celule fără orizont, în singurătatea zidurilor ude, în întunericul în care oamenii erau dezbrăcați de identitate, Coposu nu și-a pierdut cerul lăuntric. Nu s-a desprins de credința că România putea fi din nou demnă. Când a ieșit, nu a adus cu el umbra urii, ci lumina iertării. Pe buzele lui nu a crescut venin, ci rugăciune pentru renașterea morală a neamului.
Pentru Corneliu Coposu, politica nu a fost niciodată o piață a intereselor, nici o scenă pentru ambiții ieftine. A înțeles-o ca pe o responsabilitate sacră – poate cea mai grea după iubirea de Dumnezeu: iubirea de țară. Credea că nu ai voie să intri în politică dacă îți pierzi sufletul pe drum. Cuvântul lui era făgăduință, nu strategie. Statornicia lui incomoda într-o lume în care conștiințele se vindeau ca arginții pe tarabă.
Dar România, încă bolnavă de reflexele vechiului regim, nu și-a recunoscut în viață sfinții civici. Clasa politică de atunci — aceeași ca și cea de astăzi, doar cu alte măști – l-a privit pe Senior ca pe un obstacol în calea aranjamentelor. Ei preferau un cer coborât, ușor de manipulat. Coposu îl ținea deschis, liber, neatins de compromisul lor.
Și a venit momentul rușinos în care istoria și-a pierdut cumpătul moral: Ion Iliescu, omul crescut din trunchiul comunismului, cel care a păstrat reflexele vechiului sistem și a purtat urma sângelui din decembrie ’89, a fost coborât în pământ cu onoruri militare, cu salve solemne și panglici oficiale. În schimb, Corneliu Coposu – martirul democrației, omul care a plătit cu viața lui pentru libertatea acestei țări – a fost condus fără fast, fără salve, fără recunoașterea oficială care i se cuvenea. România și-a așezat atunci valorile în ordine inversă, iar cerul s-a întunecat puțin.
Astăzi, o generație tânără privește lumea fără să știe că cerul se poate prăbuși peste un popor. Ei nu au simțit frigul comunismului, nu au cunoscut foamea, frica, cenzura, umilința programată. De aceea, glasurile rusești care promit ordine, „măreție” și soluții simple par uneori seducătoare. Tinerii nu pot fi acuzați că nu au trăit ororile trecutului, dar pot fi vinovați dacă refuză să le cunoască.
Moștenirea lui Corneliu Coposu trebuie să fie pentru ei un loc de urcat în sine, ca pe o colină a conștiinței de unde se vede limpede: libertatea cere jertfă, morala cere curaj, iar țara se servește cu inimă, nu cu buzunarul. Seniorul ne-a arătat că se poate rămâne vertical chiar și atunci când istoria încearcă să te îngenuncheze. Câtă vreme îi păstrăm lecția, cerul României nu se va închide.
Dacă generația de astăzi va învăța să ridice ochii spre el, atunci Seniorul care a ținut cerul deschis nu a trăit în zadar – ci a lăsat o scară de lumină în urma lui, pe care sufletul românesc se poate încă urca spre demnitate.
Cu plecăciune, DUMITRU SÎRGHIE
