Trăim gâfâind într-o „epocă de platină”, continuatoare directă a „epocii de aur” ceaușiste, în care s-a desăvârșit, iată, „omul nou” visat de cizmarul de la Scornicești până în ultima clipă.
Tătucul Ion Iliescu – cel care, mai nou, își caută un post de secretar – general la Talpa Iadului – a fost cel care, cu ajutorul Securității lui Ceaușescu și al eșalonului doi din PCR, a făurit „democrația originală”. Tot el a reteoretizat atributele „omului nou”, rămas neterminat la granița dintre cele două epoci: cea de aur și cea de platină. O ordine „crescătoare”, desigur.
„Omul nou” globalist are astăzi o singură menire: să nu gândească. Să fie o „tabula rasa”. Iar dacă, prin păcat, îl împinge mintea la raționamente, regula este să tacă. Exact cum spuneau securiștii până în decembrie ’89: „Ai voie să asculți Europa Liberă, de unul singur, dar să nu colportezi știrile, că te ia mama dracului!”.
Și totuși, pentru că mai există un „dar”, ni se permite să vorbim ori să scriem – dar numai dacă o facem invers decât gândim, cuvânt cu cuvânt în linie cu tezele venite de la Cotroceni și Palatul Victoria. Altfel, verdictul cade instantaneu: „dușman al poporului”.
Unul dintre marii „teologi” ai acestui neomarxism cu față umană – demagogul Tismăneanu (acest trufaș fiu al Kominternului) îi enumeră, pe bună dreptate, pe toți președinții de după ’90 drept autorii morali ai statului eșuat de azi. Dar, ca orice neomarxist cu școală înaltă și demagog de clasă, el sare elegant peste turnătorul Băsescu (Petrov – un nume foarte răspândit în familiile rusești) cel care și-a recăpătat de curând privilegiile de fost „tătuc al națiunii”. Privilegii plătite, firește, de noi, „cei mulți și proști”, obligați să strângem cureaua prin austeritatea impusă de Bolojan, șeful urmașilor lui Iliescu, austeritate care ne-a lovit în plin. Doar pe noi, nu și pe ei.
Să aplaudăm, tovarăși! Să nu gândim! Iar dacă gândim, să tăcem dracului. Mai mult, în caz că totuși ne bântuie ispita să vorbim ori să scriem, atunci s-o facem întotdeauna pe dosul gândurilor și al rațiunii noastre.
Nu mai lipsește decât un „Tribunal al poporului”, pe model stalinist, așa cum a existat „în patria noastră bună, populară și română” (apud Paul Goma), după cel de-Al Doilea Război Mondial. Și, de acolo, pasul ar fi firesc: să intonăm Internaționala Comunistă, pe traseul Kremlin-Viena-New York.
De fapt, Omul Nou nu există. Există doar turma care tace… Noi, „urmașii Romii”!
