Motto – Emil Cioran:
„Progresul este injustiția pe care fiecare generație o face celei care urmează.”
Cu cât mai mult progresism toarnă Bolojan – acest Ghilgameș din Țara Liliputanilor – alături de neomarxiștii din USR, cu pâlnia roșie pe gâtlejul patriei române, cu atât România nu înaintează, ci regresează. Nu e o figură de stil, ci o realitate verificabilă: „progresul” rupt de libertate, tradiție și responsabilitate devine o formă rafinată de stagnare autoritară.
Sub pretextul modernizării accelerate, asistăm la o tentativă de uniformizare ideologică. Se vorbește obsesiv despre „valori europene”, dar tot mai puțin despre cetățean; despre „incluziune”, dar aproape deloc despre libertatea de a gândi diferit; despre „reforme”, fără a se mai explica în folosul cui sunt făcute. Progresismul autohton, mimetic și grăbit, nu construiește instituții solide, ci exportă lozinci și importă reflexe de reeducare. Nu ridică omul, ci îl adaptează; nu îl emancipează, ci îl corectează.
Aici se produce marea ruptură a liberalismului românesc. Aviz liberalilor care mai cred în democrație: un liberalism care cenzurează, moralizează agresiv și stigmatizează opoziția nu mai este liberalism.
Când PNL ajunge să se legitimeze prin alianța ideologică cu USR, partid născut din dispreț față de istorie, tradiție și credință, ne aflăm în fața unei mutații periculoase. Alo, Ludovice, „nu fi trist, garda merge înainte, cu Partidul Comunist!” – tu ce mai fredonezi astăzi? Imnul progresist al reeducării soft sau refrenul obedienței travestite în virtute?
PSD, la rândul său, rămâne ceea ce I. D. Sîrbu spunea despre PCR, cu luciditate amară: „sapa și lopata”. Un partid fără doctrină, dar cu instincte de conservare impecabile. Azi adoptă limbaj progresist, mâine descoperă valorile naționale, poimâine se declară social-democrat autentic.
Totul este tranzacționabil, atâta vreme cât puterea rămâne. Stânga muncii în discurs, dreapta privilegiului în practică.
Rezultatul acestei confuzii generale este o Românie care nu mai are direcție, ci doar viteză. O țară împinsă înainte de slogane, dar trasă înapoi de lipsa de sens. Regresul nu va veni cu bocancul, ci cu zâmbetul; nu cu tancul, ci cu ghidul de bune practici; nu cu interdicția brutală, ci cu „corectarea” gândirii. Iar când ne vom întreba când am pierdut democrația, ni se va răspunde, senin, că a fost „pentru binele nostru”.
Într-un spirit profund cioranian, nu asistăm la o tragedie istorică, ci la o farsă administrativă: o țară obosită care împrumută febra altora, o națiune care confundă salvarea cu imitația și modernizarea cu abdicarea de sine. Progresul devine astfel forma elegantă a renunțării, iar viitorul – o promisiune fără memorie.
Într-o Românie care se grăbește să fie altceva decât este, pericolul suprem nu este eșecul, ci dispariția prin conformism. Iar întrebarea cu adevărat cioraniană nu mai este unde mergem, ci dacă mai avem, ca popor și ca indivizi, dreptul interior de a refuza drumul care ni se trasează.
Dumitru Sîrghie
