„Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” – MÂNTUITORUL HRISTOS
De câte ori un An Nou se ivește la orizontul speranțelor de mai bine ale umanității, iar sistemul nostru planetar se rotește tăcut în jurul Soarelui, o nestăvilită sete de alb ne învăluie imperios și devorant, ca o așteptare chinuitoare sau ca un “dor fără sațiu”. Și atunci, de pe înălțimi celeste, încep să cadă fulgi de nea mari și catifelați, neverosimil de strălucitori și de puri. Cad fulgi precum cuvintele unei magice poezii, ale cărei cadențe de taină ne izbăvesc de tot ce ne-ar putea întuneca lumina din suflete. Și ninge abundent…, iar căderea fastuoasă a zăpezii celebrează cumva triumful purității și al luminii. Este vorba despre acea Lumină lină, dumnezeiască, pe care, atunci când alunecăm pe întinderile sale imaculate, ne este teamă să nu o întunecăm cu gândul, vorba și fapta noastră. Apoi ne aplecăm, mai toți, spre nemărginirea hârtiei albe, încercând să descriem altor generații fascinația naturii înconjurătoare în raport cu natura sufletului omenesc.
Oare nu din “lumea esențelor tari” obișnuia să-și “ridice” spiritul, înspre noi, poetul Nicolae Labiș, atunci când scria: “Din când în când mă urc în lumea voastră,/ În nopți grozav de liniștite și senine…/ Și-atunci aprind mari focuri și zămislesc comori, / Uimindu-vă pe cei ce mă-nțelegeți”? Există o lege nescrisă conform căreia nimeni nu poate să cunoască exact numărul acelor truditori cu gândul care, ademeniți de magia nopților cu lună plină și tăinuiți de împărăția astrelor strălucitoare, au ridicat Slavă lui Dumnezeu prin creația lor artistică, după îndelungi contemplări și geniale meditații. Așa se face că, în special, la lumina nopții, s-a reușit extinderea proporțiilor culturii universale, din a cărei sevă ne potolim astăzi setea imaginației. De aceea, nu întâmplător, noaptea este considerată ca fiind cel mai destoinic sfetnic…
De fiecare dată când Anul Nou pornește la drum, să ne întoarcem privirea spre tabloul feeric al văzduhului îngenunchiat de ninsoarea care continuă să cadă, înveșmântându-ne inimile în alb, ca să fim pe măsura frumuseții și iubirii ei generoase. De pe un asemenea pisc al reflecției, îndrăznesc să adun de pe bolta cerească un pumn de steluțe vii, care să vă lumineze viața tot atât de mult cât o poate face un licurici în beznă… Să avem curajul a ne ridica, prin puterea gândului curat, deasupra farmecului negrăit al luminii fizice, poposind acolo unde tronează maiestuos ținutul veșnic al LUMINII divine. Acest lucru este deosebit de necesar, deoarece felurite griji tind să ne pericliteze astăzi tihna existenței…
Mulți se întreabă ce ne va aduce, totuși, Anul Nou?… De ne vor aștepta noi greutăți, să nu uităm că o mare personalitate a literaturii universale, Esenin, spunea că cea mai înaltă artă, dintre toate câte sunt pe Pământ, este aceea de a depăși orice dificultate prin “tăcere, simplitate și zâmbet”. Fie ca DRAGOSTEA de Hristos să nu lipsească din casa nimănui, sub auspiciile îndemnului creștin “Fie-vă viața numai lumină/ Ca întru LUMINĂ să viețuiți / Întru Credință și Mântuire / LA MULȚI ANI, să trăiți!”
Colind românesc
La ora când, cu gând curat,
Mă uit tăcut în zare,
Aud un scâncet minunat
Cum lin colindă-n al meu sat
În zi de sărbătoare…
Tresare-n noi străvechi fior
Sub ie de român
Și-n amintiri ce nu mai dor
Privim la veacul viitor
Prin cei care rămân…
De sus, din creștet de Carpați,
Din larg de Neagră Mare,
Răsună bucium, români frați,
Cu Dunărea din voi cântați
Și faceți închinare…
Voi, torțe vii ce n-ați uitat
Lumina s-o purtați:
Săltați! Din peștera cu fân uscat
Hristos în inimi S-a mutat:
Cântați, români, cântați…
Costel Neacșu
