Orice s-ar spune despre Paul Stănescu, secretarul general al PSD, un lucru rămâne cert: el a fost în „capul trebii” atunci când s-a produs „ejacularea” lui Liviu Dragnea din fruntea partidului – un moment decisiv, în care PSD era pe punctul de a se prăbuși sub propria-i aroganță.
Dincolo de spectacolul politic, Stănescu a știut atunci să se miște cu o precizie rece, păstrând ceea ce puțini mai aveau în jurul lui: cumpătarea!
În anii care au urmat, el a preferat umbra clarității în locul luminii confuze a scenei. A păstrat o distanță prudentă față de Marcel Ciolacu – autoproclamat, la un moment dat, „alesul lui Dumnezeu” –, refuzând să intre în dansul lingușelilor și al orgoliilor. Mai mult, la Congresul PSD, în care Ciolacu a fost desemnat candidat la președinția țării, Stănescu a spus limpede și cu ironie: ,,Ciolacu mi-e prieten, dar nu-i alesul lui Dumnezeu!”
Stănescu a rămas, mai degrabă, un martor lucid al propriei formațiuni, un supraveghetor al unei corăbii care plutește adesea între reformă și nostalgie, între instinct și iluzie.
Declarația sa recentă, simplă și sinceră, confirmă profilul unui om care știe când să se retragă: „Nu mai candidez la nimic. Lăsăm generația tânără. Se schimbă generațiile, așa e frumos. Eu mă ocup de organizarea Congresului și sper să iasă bine. Ăsta este rolul meu. Trebuie să am neapărat o funcție? Unde scrie asta?”
Rar auzim asemenea vorbe într-un partid în care funcția e, de obicei, sinonimă cu supraviețuirea.
Tonul lui Stănescu e firesc, fără emfază, fără teama de a pierde o scenă care are nevoie urgentă de alți actori…
PSD rămâne, cum bine știm, un partid greu de ținut în frâu – o formațiune în care „lupii siberieni se mănâncă între ei”, iar orgoliul e adesea mai tare decât doctrina. În acest univers de tensiuni și ambiții, Stănescu a funcționat ca un liant tăcut, un echilibru între generații și caractere. Nu a avut nevoie să ridice vocea pentru a fi auzit.
Poate că acesta e adevăratul semn al maturității politice: să știi când să taci și să lași timpul să lucreze în locul tău.
Iar într-un PSD mereu aflat între legendă și epuizare, un astfel de gest capătă o valoare neașteptată – aceea a decenței.
Căci, dacă ne gândim la simbolistica celor trei trandafiri, nu putem evita un zâmbet amar: „Trandafirii mor, visurile pier”. Dar până la ultima petală, cineva trebuie să țină tulpina dreaptă. Paul Stănescu pare să fi înțeles asta și, în felul său, practică o artă rară în politica românească: arta retragerii fără zgomot.
Dumitru Sîrghie
