RĂZBOIUL LUI PUTIN sau cum să pierzi totul încercând să câștigi prea mult

Dacă ar fi să-l credem pe Vladimir Vladimirovici, Rusia e o fortăreață eternă, capabilă să ducă războaie la nesfârșit, ca și cum benzina propagandei s-ar fabrica din aer și cartofii din discursurile lui Lavrov. Realitatea, însă, are prostul obicei să bată la ușă, chiar și la Kremlin. Din 24 februarie 2022, Putin s-a aruncat într-un conflict pe care nu are voie să-l piardă, dar pe care nici nu-l poate câștiga. A reușit performanța de a se închide singur într-o capcană mai absurdă decât orice scenă de Gogol.

Oficial, Rusia continuă să atace infrastructura ucraineană, de parcă întreruperea curentului la Kiev ar schimba ceva în dinamica frontului. Au încercat și în iarna 2022/23 – ce au obținut? O Ucraină și mai hotărâtă și un Occident și mai unit. Dar Kremlinul persistă, ca un elev corigent care repetă aceeași lecție proastă în speranța că profesorul va adormi.

Lavrov, eternul corifeu al cinismului, explică lumii că Ucraina e condusă de „naziști“. Formulă atât de obosită încât nici măcar televiziunile de stat nu mai izbutesc să o rostească fără căscat. Între timp, diplomații occidentali avertizează: un război fără ieșire e mai periculos pentru Putin decât recunoașterea înfrângerii. Și aici e ironia istoriei: fiecare zi de „victorie amânată“ îi topește fundația puterii.

În Rusia, lumea încă tace, dar sub tăcere clocotește frustrarea. Economiști ca Konstantin Sonin spun limpede: regimurile autoritare par de fier până în clipa când crapă precum sticla. Alexandra Prokopenko avertizează: banii se termină, iar soluțiile Kremlinului – tiparnița, tăierea de pensii, mobilizări forțate – nu sunt rețete de eternitate, ci combustibil pentru revolte. Și dacă cineva crede că istoria doarme, să-și amintească: înfrângerea din Crimeea a zguduit Rusia țaristă, fiascoul din războiul ruso-japonez a adus revoluția din 1905, iar Afganistanul a fost preludiul prăbușirii URSS. Cu alte cuvinte: nimic nu e mai periculos pentru un autocrat decât un război prelungit și fără sens.

Se spune că Putin e susținut de un cerc de „loiali“. Realitatea e mai simplă: sunt loiali banului, privilegiului și fricii. Cum spunea Alina Polyakova, mulți din jurul lui așteaptă doar clipa de slăbiciune. Atunci, fidelitatea se va evapora mai repede decât gazul rusesc din conductele spre Europa.

Occidentul nu-și permite un compromis care să lase Ucraina mutilată. China, deși zâmbește spre Moscova, nu are chef să se lege definitiv de un prieten toxic. Putin se descoperă astfel singur: izolat, cu un război imposibil de câștigat și cu un popor care, oricât ar fi manipulat, nu poate fi hrănit la infinit cu lozinci.

Ironia istoriei este că, în timp ce Putin sapă tranșee în Ucraina, sapă de fapt propria-i groapă politică. Ucrainenii au demonstrat o reziliență care a surprins planeta; Occidentul, cu toate bâlbâielile lui, a arătat că poate reacționa unit; iar rușii – popor talentat, obosit de autocrații – vor înțelege, mai devreme sau mai târziu, că Rusia poate exista și fără Putin.

Adevărul crud e că războaiele „imposibil de pierdut“ sunt exact cele care devorează tronurile. Ceea ce începe ca o demonstrație de forță se termină adesea ca o lecție de umilință. Putin a vrut să scrie istoria cu tancul. S-ar putea să rămână doar o notă de subsol la capitolul „cum să pierzi totul încercând să câștigi prea mult“.

Viitorul nu e sumbru, ci doar complicat. Ucraina va supraviețui, Europa va învăța ceva din această traumă, iar Rusia – eliberată de propriul ei autocrat – are șansa de a renaște. Nu mâine, nu poimâine, dar inevitabil. Pentru că niciun regim, oricât de feroce, nu poate opri istoria să-și ceară drepturile.

Christian W. Schenk