Ultimele luni ale anului 2019, am scris – tot la această rubrică – câteva materiale, în care depistam unele probleme ale învățământului românesc. (Școala-piața muncii-societatea ultratehnologizată; Calitatea educației românești în cădere liberă; Raportul formativ-informativ în procesul învățării etc.).
Asistăm cu toții, în ultimele două săptămâni, la proteste ale părinților, uneori însoțiți de elevi, împotriva restricțiilor impuse de oficialități în această pandemie. Nu numai în București se întâmplă acest fapt, ci și în marile orașe ale Europei și ale Lumii.
Că școala românească este pe un drum greșit, o știm cu toții. Încă de la începutul anului școlar trecut, trebuia să se găsească soluții la problemele învățământului românesc, probleme care s-au identificat mereu, chiar cu ocazia testelor PISA, din 2019. Dar nu s-a făcut nimic, totul a rămas pe hârtie.
Niciodată, în ultimii treizeci de ani, n-a fost școala românească într-o situație mai complicată decât acum. Este adevărat, nici provocări precum pandemia n-a avut de înfruntat. Dar nu toate lipsurile trebuie trecute în contul molimei care face ravagii în lume. Cele mai importante și mai vechi probleme țin de „alte boli ale sistemului”. Unele dintre acestea, majore, au existat și înainte de pandemie, există și în prezent și, probabil, dacă nu intervenim la timp, vor exista și după pandemie.
Ne confruntăm cu ele, le trăim cu uimire și revoltă, chiar și la începutul acestui an școlar și universitar, ursit să treacă prin încercări nemaiîntâlnite: starea precară a multor școli, în special din mediul rural, din punct de vedere al condițiilor sanitare și de studiu, lipsa logisticii informatice în epoca tehnologiei, absența competențelor digitale la cadrele didactice trecute de 45 de ani, inechitatea și inegalitatea de șanse în rândul elevilor, incoerența administrativă și haosul birocratic, lipsa de reacție și inițiativă, indolența instituțională, întârzierea nepermisă a măsurilor necesare.
Deși a trecut peste o jumătate de an de la declanșarea pandemiei, deși a fost timp suficient de inițiative și de acțiune, cu toate acestea educația românească a fost luată, ca și în alți ani, pe nepregătite. Și atunci le dau dreptate părinților care își manifestă dorința de a ne comporta normal într-un cadru anormal, de a forța lucrurile să revină, prin voința noastră individuală și comună, în făgașul normalității. Din păcate, aceasta nu trebuie să excludă atenția și toate măsurile necesare de protecție, chiar dacă unora le par exagerate.
Pe lângă toate problemele de început de an școlar, se adaugă problemele de fond: reforma curriculară, planurile-cadru, eliminarea unor discipline care agravează boala sistemului de învățământ românesc etc.
Este necesar să găsim soluții punctuale, specifice situației din fiecare localitate sau județ, fapt reieșit și cu ocazia începutului noului an școlar. Mai ales acum, dar faptul era cunoscut de mult că nu putem pune semnul egal între problemele din mediul rural și cele din urban, așa cum nu putem trata la fel elevii cu o situație materială precară cu cei proveniți din familii înstărite.
Se impune, ca acum, în al doisprezecelea ceas, când nu este prea târziu, să gândim și să regândim sistemul școlar. Dar cine s-o facă? Este obligatorie o diagnoză a sistemului de învățământ, dar făcută de cineva obiectiv, nu de politicieni, nu de părinți, nu de elevi, nu de profesori și nu de sindicaliști și cu atât mai mult, nu de televiziuni. Reforma în educație trebuie făcută cu cap, fără interese, fără frică să nu deranjăm pe cineva. Cine, în afară de un grup de psihologi și pedagogi, dăruiți acestui popor? Ce face Institutul de Științe ale Educației?
Pentru a veni în sprijinul celor care se vor ocupa cu regândirea sistemului școlar, enumăr câteva probleme: revizuirea și aerisirea programelor școlare, precum și diminuarea conținuturilor lor; eliminarea unor discipline care agravează boala sistemului românesc; modul de pregătire al elevilor; modul de testare la clasă și la Bacalaureat (Ce ar fi dacă am renunța la examenul de Bacalaureat, ca și la cel de evaluare națională? Susținem examene la nivel național, care nu testează ce știu să facă tinerii, ci cât pot ei să rețină și să reproducă anumite informații); evaluarea elevilor (nu trebuie pregătiți pentru note mari, ci pentru a căpăta abilități și cunoștințe); situația elevilor din mediile defavorizate; accesul egal la educație; investiții în tehnologie etc.
Am lăsat la urmă Educația digitală, o mare provocare, care presupune interes deosebit din partea Ministerului, pentru că ea costă și va întâmpina rezistență din partea unor cadre didactice, a unor părinți, a unor politicieni. De aici, necesitatea unor investiții masive în tehnologie. Chiar mă întrebam, cum se face că România este pe locul I în IT și ultimul loc în digitalizare? Răspunsul mi l-am dat tot eu: nepăsarea celor răspunzători să implementeze această tehnologie în învățământ. De aceea, marile greutăți în desfășurarea online a învățării pe timpul pandemiei. În România există deja resurse online de învățare care pot fi folosite, majoritatea gratuit, numai trebuie să le acordăm prioritate.
Trebuie să ținem cont că tinerii joacă cel mai mare rol în procesul de schimbare a României în sensul și în spiritul valorilor europene. Este necesar să depistăm problemele enumerate mai sus și să găsim soluții pentru rezolvarea lor, deoarece: „Educația ne dă un mod de întrebuințare a lumii, ne învață limbajele necesare vieții între oameni și lucruri, ne dă acces la civilizație și cultură-adică ne umanizează”. (Mircea Cărtărescu)
Prof. Dumitru Nica, Slatina
