Ca dascăl, indiferent cu care vârste lucrezi, simți nevoia – chiar există și obligația –să ocrotești, să te apropii, cu înțelegere și căldură, de copii, de tineri, îndrumându-i sau sprijinindu-i, dacă-i nevoie, bucurându-te de succesele lor sau întristându-te atunci când ei nu reușesc să obțină rezultatele dorite, ca și când cu toții ar fi copiii tăi.
Asistam odată la activitățile unei tinere profesoare și am observat cum între ea și clasă se înfiripase o rețea de relații afective ce se exteriorizau în concentrarea intensă a atenției elevilor și, în același timp, în strălucirea din ochii lor și din ochii profesoarei, absorbiți cu toții de activitatea comună desfășurată. La sfârșit, fără să întreb nimic în acest sens, profesoara precizează: „Iubesc atât de mult copiii și mă tot întreb, am să-i iubesc la fel și după ce voi avea copiii mei?” Așteptând de fapt un răspuns din partea mea, i-am spus fără să ezit: „Cu siguranță!”.
Certitudinea mi-o dădea felul în care lucrase cu elevii și știa să se apropie de ei: la clasele mai mari – atitudinea de om în care poți avea oricând sprijin și încredere, iar la cele mai mici – grijă și căldură părintească.
În viața unui dascăl sunt numeroase situațiile când, fără să-ți dai seama, zile în șir ajungi să rezervi doar un timp minim pentru proprii tăi copii, acasă, dat fiind faptul că cele mai multe ore le petreci la școală. Nu-ți faci reproșuri, când uneori conștientizezi acest lucru, pentru că la școală ești mereu și părinte și nu poți nicicând să delimitezi grija și dragostea pentru copiii proprii, față de grija și dragostea pentru „ceilalți copii ai tăi”.
Oricare dascăl conștient de menirea lui în societate, cu fiecare serie de copii, de elevi, trăiește sentimentul datoriei împlinite (chiar dacă pentru anii următori caută căi și forme mai eficiente de lucru cu ei), încercând să și-i apropie și să-i ajute. Unii reușesc mai bine, alții mai puțin. Cert este că mulți dintre învățători și diriginți, datorită înțelegerii pe care o manifestă față de elevii lor, ajung pentru aceștia adevărați părinți, cărora ei își deschid sufletul și de care se lasă călăuziți cu convingerea că sunt conduși spre realizarea lor deplină. Legătura dintre acești dascăli și elevii lor se păstrează toată viața.
Târziu, când eu am devenit dascăl, cu oarecare experiență la catedră și în cunoașterea elevilor, am cunoscut preocupările profesorului meu de istorie din timpul liceului, Nicolae Popescu-Optași. Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit la acest dascăl a fost interesul pe care îl purta dezvoltării ulterioare a elevilor săi și grija cu care consemna totul în „registrele” sale. Când, în 1969, l-am vizitat pentru a-l invita la întâlnirea noastră de 10 ani de la absolvirea liceului, eu fiind coleg de cancelarie cu dânsul, a răsfoit un astfel de registru, spunându-mi cu mândrie, câți dintre elevii săi au ajuns medici buni, profesori – cu accent pe cei de istorie, ingineri, oameni de stat, ziariști etc.
Am constatat atunci că profesorul a lăsat în sufletul fiecăruia dintre ei câte ceva din tot ce îl caracteriza în întreaga sa activitate: bucuria de a trăi neliniștea cunoașterii, sentimentul datoriei, dragostea nețărmurită față de țară, față de muncă și față de tot ceea ce este frumos în viață. Realizările elevilor săi, consemnate de el, aveau valoarea unor nestemate care urmau să-i încălzească inima tot restul vieții.
Cu deosebită satisfacție, citeam zilele trecute, într-un ziar local, despre un director de Școală Gimnazială, în care se spunea: „Ca lucrurile să meargă bine, ca elevii și dascălii să se simtă la ei acasă sau ca procesul instructiv-educativ să se petreacă într-un climat și condiții optime de lucru, este nevoie de un om. Acel om potrivit la locul potrivit… Aplecarea acestuia față de nevoile și interesele elevilor și profesorilor, demersurile sale au fost mereu făcute spre a îndeplini un obiectiv important: elevi bine pregătiți și bucuroși și profesori mulțumiți de condițiile în care să-și desfășoare activitatea profesională”.
Desigur, căldura sufletească a dascălului și sprijinul pentru cei care se formează ca oameni se impun în mod deosebit la vârstele mai mici. Ulterior, pe măsură ce personalitățile s-au conturat, rolul de părinte al profesorului se realizează mai ales prin veghea permanentă asupra școlarilor mari, privind activitatea și preocupările lor de fiecare zi, pentru a-i ajuta să-și răspundă diferitelor probleme care îi frământă, atât în legătură cu pregătirea, cât și cu propria lor viață.
Nici unul dintre ei nu realizează însă tensiunile interioare ale dascălilor, apărute ca rezultat al dăruirii, al dorinței arzătoare de a contribui la plămădirea personalității fiecăruia și neliniștea în legătură cu rezultatele muncii lor zilnice. Aceste tensiuni mistuitoare sunt trăite totuși cu intermitență, datorită satisfacțiilor pe care le ai odată cu reușita elevilor tăi. Simți că au fost ai tăi, mai ales în momentul în care te desparți de ei, atunci când, trecând anii, ajung absolvenți, și pleacă să-și continue drumul spre împlinire. Locul lor îl vor lua alte generații, cărora te vei dărui și de care te vei lega la fel.
Prof. Dumitru Nica,
Slatina
