Nu se întâmplă des și nu oricui să-i cadă un copac la picioare. Mie mi s-a întâmplat! Și, atunci, am înțeles cât de fragilă este viața. Ne stresăm pentru ziua de mâine. Suntem nefericiți, pentru că un vis sau altul nu s-a împlinit. Ne urâm, ne invidiem, ne certăm și uităm să ne mai împăcam. Uităm, însă, și un lucru esențial: că, în câteva clipe, poate veni sfârșitul… Dumnezeu ne atrage atenția, ne mai dă câte o lecție de viață, din când în când. Nu toți o înțelegem. Nu toți o acceptăm.
De curând, aveam să înțeleg că doi metri dintr-o alee, într-un parc, pot face diferența între viață și moarte. Pe o astfel de alee, m-am oprit înspăimântată de un vuiet asurzitor. Am ridicat ochii spre cer și am văzut că acesta își schimbase culoarea în verde. În următoarele secunde, un copac imens, cu mândra sa coroană, era la picioarele mele. M-au dezmeticit cei care s-au adunat în jurul meu și care îmi spuneau invariabil: „Doamnă, ați avut noroc!”.
Am avut! Nu cred că aș fi supraviețuit în urma impactului… Am înțeles, atunci, un lucru. Copacii, ca și oamenii, pot muri încet, discret sau, dimpotrivă, urlându-și durerea. Copacul care s-a prăbușit la picioarele mele a ales urletul și, astfel, mi-a salvat viața. Sigur, a fost mâna lui Dumnezeu! Dar poate nu era un urlet, ci un plânset sfâșietor. Scria, undeva, Octavian Paler: „Ceilalți lupi m-ar sfâșia, dacă ar ști că urletul meu e, de fapt, un plâns!”. Ca și oamenii, copacii se prăbușesc, mai întâi, în interior. Când „boala” care-i macină iese și în exterior, sfârșitul este inevitabil.
Ce îl măcinase, oare, pe copacul meu? Probabil nepăsarea, indiferența și neiubirea celor din jur… De ce îi spun copacul meu? Pentru că am simțit, cu ceva timp în urmă, o anumită conexiune între noi. Nu vă mirați!
Dumnezeu a făcut în așa fel ca oamenii să trăiască în armonie cu tot ceea ce îi înconjoară – păsări, copaci, flori… Când această armonie se rupe avem cu toții de suferit… Nu putem trăi separat. Cresc, înfloresc, fac fructe sau dimpotrivă se usucă, mor în funcție de dragostea, de atenția pe care le-o oferim. Simt, poate mai puternic decât unii dintre noi, dacă sunt iubite / iubiți cu adevărat. Copacul meu se prăbușise în acest urlet, care-mi răsună și acum în suflet, simțindu-se, probabil, însingurat. Părăsit. Poate chiar de către mine. De aproape un an de zile, de când trec pe aici, am admirat mulți copaci falnici, care mărginesc parcul pe una din laturile sale. Unii dintre ei având trunchiuri atât de groase, mărturie a vechimii lor, și forme atât de expresive, încât am simțit nevoia să îi fotografiez și să îi postez pe rețelele de socializare. Scriind că „Noi suntem speranța! Promitem să înfrunzim din nou la primăvară!”.
Și așa a fost. Au înfrunzit în primăvară. Iar eu i-am fotografiat cu același gând, ca să le arăt semenilor că ei, copacii, s-au ținut de promisiune. Deși au trecut două luni de-atunci, îmi amintesc cu tristețe, că m-am oprit cu fotografiatul exact la acest copac. Pe el nu l-am mai imortalizat! Cu toate că îl prețuiam în egală măsură. Nu știu de ce nu l-am fotografiat… Cum nu îmi explic de ce am simțit că s-a întristat. Am zâmbit atunci și mi-am zis că este o nebunie ceea ce îmi trece prin cap. De fapt, prin suflet!
Acum, când s-a prăbușit la picioarele mele, am simțit, în gestul lui tragic, dezamăgire, mâhnire, neputință. Îl ignorasem… Făcusem diferența între el și ceilalți și asta l-a durut. S-a simțit, probabil, sedus și abandonat. A suferit și s-a prăbușit la picioarele mele. Voia să-mi atragă atenția că, niciodată, nu trebuie să abandonăm ceea ce iubim cu adevărat. Indiferent de obstacole. Cred că nu este o interpretare exagerată. S-a prăbușit foarte aproape de mine, punându-mi viața în pericol. A făcut-o, însă, urlând, cu un zgomot sfâșietor și, astfel, de fapt, mi-a salvat-o.
Toți facem greșeli în viață. Putem să îi rănim, cu voie sau fără voie, tocmai pe cei pe care îi iubim. Apoi, căutăm să ne liniștim conștiința. Timpul nu se mai întoarce, iar rănile sufletului dor cel mai tare. Se pot cicatriza, dar tot răni rămân. Așa că am căutat și eu o soluție, ca să-mi împac conștiința. Am hotărât să plantez un alt copac în locul celui dus. După o scurtă perioadă de entuziasm, până la exaltare, am realizat că s-ar putea să nu fie atât de simplu. Va trebui să cer aprobarea autorităților. Iar acestea, responsabile, ca de obicei, îmi vor cere să depun un întreg dosar. Ce să conțină? Păi, în primul rând, să explic de ce mă aflam atunci acolo și nu în altă parte. Apoi să aduc dovezi că nu eu i-am provocat sfârșitul… Și cu ce soi aș vrea să îl înlocuiesc!? Trebuie căutat pe la vreo stațiune de cercetări pomicole un soi care să reziste mai mult la ignoranță, la nepăsare… Dar, de fapt, dacă ne gândim bine, s-ar putea ca, din rădăcinile lui să crească mai mulți lăstari dintre care cel puțin unul s-ar învrednici să-i ducă mai departe memoria. Până atunci, eu voi rămâne, însă, cu amintirea copacului meu care a murit de prea multă tristețe…
Prof. Elena Sîrghie
