Promulgarea și publicarea în Monitorul Oficial, la 24 decembrie, a așa-numitei Legi Vexler marchează un moment grav pentru libertatea de conștiință și pentru memoria culturală a României. Nu prin simpla ei existență juridică, ci prin spiritul care o animă și prin unanimitatea suspectă a forțelor politice care au susținut-o, PSD, PNL, USR, UDMR și reprezentanții altor minorități parlamentare. Această convergență, prezentată drept dovadă de maturitate democratică, amintește neliniștitor de constituirea unui nou „Tribunal al Poporului”, de extracție stalinistă, în care verdictul moral este stabilit dinainte, iar judecata devine un simplu ritual formal.
Istoria recentă a României cunoaște prea bine acest mecanism. După Al Doilea Război Mondial, sub masca justiției populare, s-a declanșat una dintre cele mai brutale campanii de anihilare a elitelor interbelice. Procurori ideologici precum Alexandra Sidorovici, acuzator public, soția bolșevicului Silviu Brucan, au trimis la închisoare, la moarte sau la o lungă exterminare morală ceea ce avea România mai viu în plan intelectual și spiritual. Nu faptele concrete erau judecate, ci biografiile rescrise, conștiințele suspectate, ideile incriminate retroactiv. Așa au devenit „dușmani ai poporului” economiști, filosofi, teologi, poeți, gânditori, oameni care constituiseră temelia culturii române moderne.
Consecințele acestei terori nu au fost doar individuale, ci civilizaționale. Cultura română a fost mutilată, memoria a fost fracturată, iar frica a devenit reflex. Generații întregi au fost educate fără acces la reperele lor autentice sau au fost învățate să le privească prin lentila vinovăției impuse. Nu mai conta valoarea operei, ci eticheta; nu mai conta adevărul istoric, ci verdictul ideologic. Când statul își arogă dreptul de a decide ce nume pot fi rostite și în ce condiții, cultura încetează să mai fie spațiu al libertății și devine instrument de represiune.
În acest context, actuala legislație produce nu doar riscul sancțiunii, ci mai ales efectul devastator al autocenzurii. Simplul fapt de a scrie sau vorbi despre Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Dumitru Stăniloaie, Pan M. Vizirescu, Eliade, Horia Vintilă, Emil Cioran, Petre Țuțea, Eugen Ionescu sau alți mari creatori ai spiritului românesc ajunge să fie suspectat, stigmatizat, potențial incriminat. Se reactivează, astfel, logica vinovăției prin asociere, specifică epocilor de teroare, când cultura era tratată ca probă la dosar, iar admirația devenea delict.
Poate la fel de gravă precum legea însăși este tăcerea care a însoțit-o. Absența oricărei reacții ferme din partea Academiei Române, a Uniunii Scriitorilor și a celorlalte instituții fundamentale de cultură reprezintă un act de lașitate colectivă.
Această muțenie instituțională legitimează abuzul și transformă conformismul în politică oficială a spiritului. În „patria noastră bună, populară și română”, cum spunea cu amară ironie Paul Goma, el însuși una dintre marile victime ale comunismului, tăcerea intelectualilor a fost întotdeauna preludiul catastrofei morale.
Într-o societate cu adevărat democratică, istoria nu se interzice, ci se discută; cultura nu se pedepsește, ci se înțelege; valorile nu se anulează, ci se contextualizează. A judeca trecutul cu instrumentele poliției ideologice înseamnă a repeta nu greșelile istoriei, ci crimele ei. Faptul că această lege a fost publicată chiar în ziua Nașterii Domnului adaugă o dimensiune simbolică tulburătoare: în locul reconcilierii, se instituie suspiciunea; în locul memoriei vii, se impune uitarea prin constrângere.
Dacă această tăcere persistă, iar frica este acceptată ca normă, nu vom fi doar martori ai unei derive, ci complici ai unei noi amputări a spiritului românesc. Iar o națiune care își condamnă elitele cu reflexele călăilor de ieri își pregătește, inevitabil, propria sărăcire morală de mâine.
Dumitru Sîrghie
