Armata Română sărbătorește, la 10 noiembrie, Ziua Artileriei Române. Gheorghe Bibescu, domnul Țării Românești, (1842-1848) a legiferat, prin Porunca Domnească nr. 198 din 10 noiembrie 1843, înființarea primei baterii a Țării Românești, act ce simbolizează constituirea Artileriei ca armă de sine stătătoare. Termenul de artilerie a apărut în Evul Mediu, derivat din verbul francez ,,artiller”, care desemnează acțiunea de a construi și de a mânui diferite mașini de război.
Artileria, a apărut și s-a dezvoltat din necesitatea lovirii adversarului de la distanțe mari, în scopul producerii acestuia de pierderi importante, precum și al distrugerii lucrărilor de fortificații. Totul a început de la folosirea catapultelor și balistelor. Prima atestare documentară a folosirii balistelor și catapultelor, datează din anul 514 î.e.n., în timpul războiului daco-persan Columna lui Traian, lucrarea istoricului latin Dio Cassius ,,Istoria Romană”, precum și săpăturile arheologice efectuate în cetățile dacice de la Orăștie, de la Tilișca – Sibiu, Bâtca Doamnei – Piatra Neamț, sunt mărturii concludente că strămoșii noștri daci au avut în dotarea armatelor lor, baliste și catapulte.
În Evul Mediu, documente scrise atestă folosirea artileriei în anul 1443, în timpul campaniilor antiotomane conduse de Iancu de Hunedoara, iar în 1448 (la Kossovopolje), pentru prima dată au fost instalate tunurile de câmp între carele de luptă. În 1475 – în bătălia de la Vaslui, Ștefan cel Mare folosește artileria pentru a opri ofensiva turcilor și a sprijini contraatacul executat cu cavaleria. La 10 iunie 1574 – Ioan Vodă, în bătălia de la Roșcani (lângă Cahul), dispune tunurile pe trei linii și, pentru prima oară, artileria este dispusă înapoia dispozitivului, la dispoziția domnitorului, în compunerea oastei Moldovei fiind folosite 140 guri de foc. La 1595 – Mihai Viteazul, în bătălia de la Călugareni, folosește artileria pentru a lovi un punct de trecere (podul de pe râul Neajlov), iar la 18/28 octombrie 1599 – pe timpul bătăliei de la Șelimbăr, în compunerea oastei Țării Românești, condusă de Mihai Viteazul, au existat un număr de 80 de guri de foc. Anii 1843-1850 sunt anii organizării primelor baterii de artilerie în Țara Românească și Moldova, a înființării unor turnătorii proprii în Munții Apuseni.
Între anii 1853-1854, bateriile de artilerie din Țara Românească și din Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingându-se în luptele de la Brăila, Gura Ialomiței, Vadul Silistrei, Ostrov etc. Până în anii Unirii, a existat o singură baterie de artilerie călăreață. După 1859, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră, în Moldova, și două în Țara Românească: una călăreață și una pedestră. Cele două baterii din Țara Românească s-au constituit în primul divizion de artilerie al armatei române, al cărui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan. Conform unui decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al Armatei Române moderne (organizat pe două divizioane), al cărui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel.
În septembrie 1860, în ,,Monitorul Oastei” a fost publicat primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul George Manu și intitulat ,,Teoria dării”, iar în decembrie 1860, a fost publicată ,,Legea organizării puterii armate”, potrivit căreia, în cadrul armatei române, s-a constituit Corpul de Artilerie, compus din statul major al armei și unitățile de artilerie. Nucleul statului major al artileriei a luat ființă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidența personalului și muniției.
În octombrie 1862, a fost înființat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucției în unitățile de artilerie și supravegherea activității productive, inspectorat desființat în septembrie 1875, când a luat ființă Inspectoratul Artileriei, la conducerea căruia a fost numit colonelul George Manu. Înaintea Primului Război Mondial, armata română dispunea de 294 de baterii de artilerie. În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi și 79 de regimente de artilerie, dintre care 32 aveau în compunere 3 divizioane, 31 aveau în compunere două divizioane, 7 erau regimente de artilerie grea, 9 erau regimente de artilerie călăreață. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor până la nivelul celor de război. După cel de-al Doilea Război Mondial, refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unități întoarse de pe front cu marile unități de recruți, cu subunitățile și unitățile de marș, realizându-se mari unități operative cu o încadrare și înzestrare corespunzătoare. Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unități de arme întrunite.
Astfel, în anul 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare față de perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înființat Comandamentul Artileriei. Începând cu anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc având caracteristici superioare. În 1961, au luat ființă unitățile de rachete cu diferite destinații. În anii 1956-1965, artileria a fost dotată cu armament nou. Au fost sporite și diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eșaloanelor. Au intrat în dotare, alături de autotunurile și tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc și rachetele antitanc dirijate. Potrivit H.C.M al R. S. România nr. 2776 din 18 decembrie 1968 și a ordinului ministrului Forțelor Armate nr.M.20 din 16 aprilie 1969, începând cu 17.04.1968 ia ființă Bg.4 V.M. Curtea de Argeș cu următoarea compunere: B.28, 30,33,39 V.M, Divizionul de obuziere de munte, Cp.Cc, Ge, Trs, Prot. Ach., de gospodărie, C.I.C și Școala de șoferi. Sediul comandamentului a fost stabilit în garnizoana Curtea de Argeș iar al unităților subordonate astfel : B.28 V.M. și Dn.41 ob. Munte în garnizoana Rm. Vâlcea, B.33 V.M în garnizoana Curtea de Argeș, B.39 V.M. în garnizoana Câmpulung iar B.30 V.M. în garnizoana Tg. Jiu. Bg.4 V. M. era subordonată Armatei a 2-a din București comandată de gr. colonel dr. Nicolae Militaru. Primul comandant al Bg.4 V.M. a fost lt. colonel Vasile Popescu. În ziua de 14.11.1969, comandantul Bg. 4 V.M. a primit Drapelul de luptă al Marii Unități de la comandantul Armatei a 2-a general colonel doctor Nicolae Militaru. Din anul 1980 Bg.4 V.M. cu toate unitățile subordonate au ieșit din subordinea Armatei a 2-a și au intrat în organica Armatei a 3-a din Craiova. Atât subunitățile de artilerie batalionare cât și Divizionul 41 ob. munte aveau pentru instrucție poligoane reduse de artilerie în cazărmi, iar tragerile reale cu muniție de război precum și aplicațiile tactice cu trageri de luptă cu materialul de artilerie din dotare le executau în următoarele poligoane aprobate de către M.Ap.N.: B.28 V.M. și Dn 41 Ob.M –Vf. Roman-Vf. Văleanu( sup 35 ha) – poligon dat în administrarea Ministerului Apărării Naționale în perioada anilor 1971-1972 și aflat pe teritoriul administrativ al orașului Horezu. B.30 V.M. Câmpulung-Voina – Portăreasa; B.33 V.M. Curtea de Argeș-Topolog; B.39 V.M. Tg.Jiu-Dobrița și Rânca. Armamentul din dotarea trupelor de vânători de munte este fabricat în mare parte de către industria autohtonă de armament. Piesele de artilerie din dotare erau: tunul de munte ,,Jerry” calibrul 76 mm model 1982, obuzierul de munte ,,Skoda”, calibrul 100 mm , model 1939, obuzierul de munte ,,Bucegi” calibrul 98 mm model 1995 , aruncătoarele de bombe de calibrul 82 mm model 1977 și de calibrul 120 mm model 1982. Vânătorii de munte, cu atât mai mult artileriștii, în orice masiv muntos s-ar afla, în orice poligon de instrucție (tragere) s-ar antrena, sau din orice unitate ar face parte, toți, dar absolut toți, nu cedează niciodată, nu se întorc din drum sau din ascensiune, nu se îndoiesc de ei înșiși și nu amână lucrul de azi pe mâine.
VIVAT ARTILERIA!!!
Col.(rtg.) Mihai Popa
