STUDENTUL TOMNATIC ȘI-A GĂSIT LOCUL ÎN UNIVERS
„Studentul tomnatic”, așa cum îi spuneau, ironic, colegii săi mai tineri de la Facultate, avea să devină un fenomen, mai întâi în județul său, apoi în toată țara și chiar în capitalele bătrânei Europe. Grație structurii lui sufletești, dar și talentului nativ cu care l-a înzestrat bunul Dumnezeu, Traian Zorzoliu și-a găsit, până la urmă, locul său în Univers, deși de multe ori părea că rătăcise drumul. Dar, vorba ceea, drumul lui a fost întotdeauna bun, pentru că i-a fost hărăzit pe cale divină, doar direcția pe care i-o dăduse autoritățile comuniste era greșită…Destinul unui mare artist se împlinește, însă, cu sau fără voia unor sisteme politice trecătoare. Iată ce ne spune, în continuare, cel care avea să devină, în timp, unul dintre cei mai valoroși oameni de cultură, pe care i-a dat județul Olt, de la abolirea monarhiei încoace.
„Sala de expoziții ARTIS din Slatina, după cum v-am mai spus, am gândit-o tot eu, iar autoritățile comuniste au acceptat-o, chiar cu lejeritate. Aveau și ele, aceste autorități, un fel de mândrie patriotică locală, întrecerea socialistă între județe căpătând astfel și aspecte pozitive, mai ales atunci când marele conducător era născut în județul Olt și cică i-a plăcut și istoria. Am făcut Sala ARTIS, după ce s-au desființat raioanele și am rămas pe dinafară, adică fără serviciu. Casa de Cultură din Drăgănești nu-mi mai convenea… De, eram și eu Cineva.
M-am angajat la Centrul de Creație al județului Olt, fiind coleg cu Nicolae Fulga, cunoscut în „Epoca de aur” ca fiind un valoros activist cultural. Chiar pătimaș, pentru că plecase, ca și mine, de jos… Poate mai de jos ca mine… Am păstrat acest loc de muncă până în 1971, când, așa cum am afirmat anterior, m-am dus la Facultate, „student tomnatic”, așa cum îmi spuneau colegii mei mai tineri, dar și cu minte mai puțină.
Asta este, pe scurt, povestea Sălii ARTIS, din Slatina, care era amenajată într-o locație din orașul de jos, pe strada care ducea la Tribunal. Acum, în democrația noastră originală nu mai există acea sală a artelor.”
AM ÎNVĂȚAT ISTORIA ALFEL DECÂT SE ÎNVĂȚA LA ȘCOALĂ
„Revenim la momentul de după terminarea studiilor universitare…V-a să zică, am ucenicit, mai întâi, la Toader Hrib, din satul Arbore (Suceava), apoi mi-am vândut la stat mare parte a picturilor mele și mi-am cumpărat o Dacie, din acelea fabricate în România în primele serii. Am colindat cu familia toată peste tot în România istorică. Am văzut toate cetățile țării, toate muzeele.
Am văzut locurile în care s-a născut Tudor Vladimirescu, locul Proclamației de la Padeș, locul în care a fost asasinat. Am fost la Ocnița, la Buridava, unde se săpa beciul, loc în care am lucrat și eu ulterior. Am fost și la Sarmisegetuza și am pipăit zidurile vechi, ca să pricep arhitectura strămoșilor noștri chiar la fața locului. În acea perioadă, am învățat istoria altfel decât se învăța la școală.”
ISTORIA MUZEULUI DE LA DRĂGĂNEȘTI, PE SCURT
Traian Zorzoliu a căutat să învețe istoria patriei, mergând pe urmele strămoșilor și pipăind vestigiile care au venit din antichitatea românismului. Pentru un român deplin precum este domnia-sa, cărțile de istorie, mai ales cele falsificate ale lui Roller, nu puteau să-l edifice asupra istoriei noastre adevărate. Iar Câmpia Boianului este unul dintre locurile acestei patrii unde istoria așteaptă încă să fie scoasă la lumină. Să-i dăm cuvântul Maestrului:
„M-am statornicit apoi acasă, în Câmpia Boianului, o zonă istorică fascinantă, și m-am apucat să adun obiecte care atestă existența noastră pe aceste meleaguri. Am adunat peste 3000 de astfel de obiecte. Era interzis așa ceva pe atunci, dar eu am riscat. Se săpau pe atunci fundațiile la blocurile din Drăgănești, iar aceste fundații erau proiectate deasupra unui cimitir sarmatic. Am adunat peste 3000 de obiecte, care atestau trecerea mai multor seminții pe aceste locuri, dar – mai ales – statornicia noastră a românilor. Apoi, i-am anunțat pe cei de la Cultură de isprava mea.
Era domnul Dorin Teodorescu șef la Cultură pe atunci. Domni-sa a venit cu o echipă ca să vadă ce am adunat eu acolo… Aveam istorie din toate neamurile în acele obiecte și, mai ales, istoria strămoșilor noștri. Trebuie subliniat faptul că județul Olt a reținut urmele multor seminții ale lumii, care-au cerut pământ și apă de la noi și care s-au făcut, vorba lui Eminescu, pământ și apă… Toată valea Drăgăneștilor era și este plină de istorie… Ceea ce mă înspăimântă pe mine acum este faptul că eu voi muri și nimeni nu va mai scoate la suprafață mărturiile care au rămas în pământ, cu mult mai multe decât am reușit eu să descopăr până acum, în condițiile în care guvernele post-decembriste au un fel de greață existențială față de istoria adevărată a acestei patrii.
Am descoperit în Câmpia Boianului 37 de așezări neolitice neumblate… Specialiștii de la Cultura Oltului, în frunte cu prof. Dorin Teodorescu, au făcut inventarul obiectelor adunate de mine și apoi au anunțat Academia Română. A venit Dumitru Tudor de la Sucidava (istoric, arheolog, egiptolog, numismat și profesor universitar, autor al studiului „Oltenia Romană” – n.r.!), însoțit de opt arheologi de pe diferite șantiere arheologice. Noi i-am așteptat îmbrăcați frumos la Primăria Drăgănești-Olt, pregătiți să-i primim cu toate onorurile. Florea Pușcașu era pe atunci primar al Drăgăneștiului.
Echipa de arheologi, păstorită de Dumitru Tudor, a venit cu un microbuz special pus la dispoziție de organele puterii populare de atunci, care auziseră și ele de «minunile» de la Drăgănești. A coborât mai întâi academicianul Dumitru Tudor, îmbrăcat într-un costum subțire de in, cu teniși în picioare și cu pălărie din paie de orez pe cap. El s-a adresat pe un ton maiestos primarului, cerându-i să-l «demaște» pe cel care l-a pus pe drumuri. Florea Pușcașu a salutat tovărășește și m-a arătat pe mine… fără să scoată un cuvânt. Eu am făcut doi pași în față și i-am spus: «Eu sunt, domnule academician!» Academicianul a dat mâna cu mine și și-a exprimat speranța că nu l-am purtat pe drumuri degeaba și că dorește imediat să vadă colecția mea. Casa mea devenise precum casa lui Moș Hrib, din Arbore, un muzeu destul de dezordonat, cu cele trei mii de piese, puse într-o ordine pe care numai eu o puteam descifra. În echipa lui Dumitru Tudor era și directorul Institutului de Istorie – Radu Vulpe, foarte tânăr pe atunci. Când Radu Vulpe a văzut urna funerară a lui Dromihete, m-a întrebat unde am găsit eu așa ceva. I-am spus că am găsit-o la Drăgănești. Și i-am mai spus că pe aceste meleaguri sunt mai multe culturi materiale și că Boianul e plin de istorie care așteaptă să fie scoasă la lumină.
După ce au văzut, siderați, tot ce aveam eu acolo, mi-au cerut să-i duc într-un loc în care am descoperit astfel de vestigii. I-am dus la marginea Drăgăneștiului. Dumitru Tudor a scormonit în țărână și a scos un ciob la suprafață, întrebându-mă apoi ce știu eu despre cioburi. A cam rămas cu gura căscată când i-am spus ce știu despre cioburi… Iar el atunci m-a îmbrățișat și mi-a spus: «Mai ai de învățat. Ce dorești să faci cu aceste obiecte atât de valoroase?» I-am spus povestea lui Toader Hrib, iar el i-a ordonat primarului din Drăgănești să-mi dea clădire ca să fac muzeu. Apoi l-a asigurat pe acesta că îi va trimite aprobare de la Academia Română. Apoi a dat de știre culturnicilor județeni să facă o comisie de evaluare a obiectelor pe care le colecționasem eu până la acea dată. Asta a fost pe scurt istoria Muzeului de la Drăgănești.
Surpriza cea mare pentru mine a fost aceea că evaluarea colecției pe care am donat-o primăriei Drăgănești a pecetluit suma de 1,2 milioane de lei, o sumă uriașă, dacă stai să te gândești că eram în anul de grație 1982…”
Dumitru Sârghie
Continuare în numărul viitor!!!
