Atunci, când presiunea vremurilor mă apasă cu violență și când doresc să mă eliberez de mizeria lumii în care ne ducem cu toții veacul, mă refugiez în satul Cornățelu, din comuna Poboru, în căsuța-muzeu a marelui artist popular – Constantin Nițu.
Acest ultim mare romantic al județului nostru, prin venele căruia curge năvalnic românismul, mă primește cu bunătatea de odinioară a marilor amfitrioni, punându-și pe masă inima, pâinea la țăst, țuica de prună și ciorba de ștevie ori de urzici, din care mă înfrupt ori de câte ori îi trec pragul.
Mai întâi, bătrânul artist mă dojenește, pentru că nu l-am anunțat mai din timp, ca să se pregătească și el „pentru musafiri importanți”, apoi ne așezăm, ritualic, la masă. Mâncăm încet, cu intermitențe, ca să facem loc dialogului. Săptămâna trecută, Constantin Nițu mi-a vorbit despre „oamenii de nimic”. Despre oamenii căzuți din spirit…
Despre impostură și „despre cei legați la ochi”, de care depinde destinul artei și tradiției noastre oltenești. Despre „nimicirea urmelor”, care ne atestă continuitatea pe aceste meleaguri.
„Mă simt ostenit de atâta frumusețe, care încă mă înconjoară. Frumusețea tradiției, a urmelor lăsate în istorie de înaintașii noștri. Se pare că Dumnezeu vrea să-mi pregătească locul de odihnă. Soclul și crucea, pentru care m-am sacrificat o viață întreagă, mă așteaptă lângă crucea părinților mei. Pe care scrie, cu litere mari: RĂDĂCINI ALE UNUI MARE IUBITOR DE FRUMOS. AMIN!”
Dumitru Sârghie
