Citesc, cu o duioasă aplecare, volumul de versuri „Poeme și nepoeme pentru Nichita”, dăruit Măriei Sale, Cititorului, ca un semn de carte, de artistul plastic și poeta Constanța Abălașei Donosă. Un spirit nativ, în sufletul unei doamne, pe care am cunoscut-o, la Festivalul „Romeo și Julieta la Mizil”, când a dăruit, cu generozitate, premianților, câteva dintre lucrările sale de artă plastică.
Într-o lume a minciunii brevetate, Dumnezeu, spune poeta Constanța Abălașei Donosă, rămâne „singurul care spune adevărul”, oferindu-ne, astfel, posibilitatea „Să trăim pe adevăr, până la moarte”. De altfel, întru „Duhul Sfânt și Adevăr” s-a născut, din întuneric, și „Lumina”, Cerul și Pământul reprezentând „scutul” unei poete, care-și mărturisește admirația pentru poetul Nichita, cel trăitor într-o patrie a spiritului care se cheamă, din fericire, încă Limba Română.
În privirea, gesturile și talentul acestei doamne (repet, artist plastic și poetă), poți citi, cu claritatea limpezimii de izvor, „Bucuria facerii de bine”, ea mângâindu-și omul din vis (a se citi Nichita Stănescu), „cu nădejdea inimii”. Asta, după ce a învățat de la Nichita cuvintele metamorfozate în „necuvinte”: „Ce-ai făcut, ce-ai iubit,/ Când tristețea ta te-a îngrozit de neiubire,/ Răstignit la primul sărut”.
În viziunea autoarei volumului de versuri „Poeme și nepoeme pentru Nichita”, carte apărută la editura „Ro.cart.”, București, în anul de grație 2021, „Cuvintele poeților (…) toate-s cu putință”, „iar valul de cuvinte”, pe care mama ei i le spunea înainte de a se naște, îl regăsește în spiritul nemuritor al lui Nichita, cel care spunea: „Nici nu te naști bine, c-ai și îmbătrânit!”
Constanța Abălașei Donosă adastă des lângă „Cartea cuvintelor-testament” lăsată nouă de Nichita, mângâind liric „comorile de neuitare” făurite de genialul poet și eseist român, în „Măreția frigului”, care „Pe pământ a fost lăsat,/ Pentru scriere chemat”.
Nichita, zice autoarea, a „spălat cuvintele,/ Așezându-le la temelie (…)/ Prin caligrafieri smerite”, căutând „moartea, viața amară,/ Bolile, ochii ce suspină,/ Vorbele nesăbuite, dorul ce alină” („Cuvintele tale cântate”).
Să faci un fel de exegeză, în versuri și grafică, cu privire la arta lirică a lui Nichita devine un gest temerar, care nu poate fi la îndemâna oricui. Constanța Abălașei Donosă riscă și reușește… Artistul plastic și poetul din ființa sa s-au îngemănat, pictând și grafiind vocabule și imagini înmiresmate cu mirul harului, amintiri ale poetului „Viziunii sentimentelor”, asemeni unor rugăciuni, „Sub licăr de candelă aprinsă”. Poeta noastră alege „din amintiri/ Gestul mâinilor pierdute,/ Conturul degetelor subțiri,/ Peste păr și peste frunte”, cristalizând un fel de pocăință, „într-o însingurătate stearpă” (iată o metaforă splendidă!). Îi dedică toate primăverile sale lui Nichita, „într-o agonie a răbdării”, într-un „descântec al cântului”, într-un „poem și nepoem” al „Nepriceputului timp”, într-o „noapte albă”, reconfigurând „Chipul dimineții”, de fapt, al lui Nichita, într-un „Luceafăr” translucid: „Prin inima ta curată,/ Lăsată de Dumnezeu,/ Nichita, iubire neuitată,/ Cântare ne oferi mereu” („Prin inima ta curată”).
Există în cartea „Poeme și nepoeme pentru Nichita” o adevărată „Înălțare de cuvinte”, pe care le putem asemui unor „psalmi” dedicați poetului plecat într-un alt „Ou” și într-o altă „Sferă”, într-un „bulb de lumină”, „risipit în toate”.
După Nichita, „Nimic nu va mai fi ce-a fost”, conchide Constanța Abălașei Donosă: „Mă vei căuta, ca frunzele ce se pierd în toamnă,/ Ori precum cucul, ce cântă într-un târziu,/ Un descântec fiind rostit cu teamă,/ Vrei să revii cu sete; voi tăcea, de tăcere eu știu” („Nu va mai fi ce-a fost”).
Sinceritatea și naturalețea versurilor închinate lui Nichita de Constanța Abălașei Donosă țin de imanența și metafizica pură a poeziei autentice, dar și de duhul nepieritor al lui Nichita Stănescu. Este o revelație a sinelui, a conștiinței, a bucuriei facerii de bine, așa cum am mai spus, în raport cu transcendența și cu lirica dumnezeiască a celui care a fost și va rămâne așezat în triada poeziei naționale românești: Eminescu, Arghezi, Nichita!
DUMITRU SÎRGHIE – MITIF
