Statuile sunt icoane ale timpului… De aceea, nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat viața noastră dacă, în urmă cu secole, în cunoscuta ,,dispută a icoanelor” din Imperiul Bizantin, ar fi triumfat iconoclaștii, cei care susțineau că nu trebuie încălcată porunca a doua, potrivit căreia ,,să nu-ți faci chip cioplit”. Pentru că noi, muritorii de rând, avem nevoie de chipuri sculptate în piatră, care să ne fie, peste timp, modele de viață, de creație, de moralitate.
,,Într-o vreme când a ridica statui este mai mult un act de curaj decât o normalitate”, cum spunea prof. univ. dr. Ioan Cristescu, la Slatina, a avut loc, sâmbătă, 5 iulie a. c., dezvelirea bustului din bronz închinat scriitorului Nicolae Croitoru.
Realizat de către sculptorul Ioan Bolborea, acesta a fost donat Municipiului Slatina, de către Tatiana Croitoru, din dorința de a aduce memoria soțului ei pe pământul pe care s-a născut și în care s-a format ca om. Iar Primăria l-a primit cu bucurie, oferindu-i un loc, în Parcul ,,Eugen Ionescu”.
Evenimentul a fost, așadar, posibil grație administrației locale „care dovedește grijă față de valorile simbolice și morale, o dovadă clară că spiritul comunității poate fi hrănit, prin respect profund față de ceea ce dă sens memoriei colective”. (Tatiana Croitoru)
O întreagă pleiadă de personalități ale culturii contemporane românești, de la Alexandru Mironov, la Octavian Știreanu, a fost alături de membrii familiei și prietenii acestora. ,,Într-un gest de recunoștință și admirație pentru un om care a trăit prin cuvânt și a scris cu sufletul.” (Cosmin Băcanu, moderatorul evenimentului)
Iar primarul orașului, Mario De Mezzo, le-a urat bun venit și a mărturisit că a venit în întâmpinarea dorinței familiei scriitorului din convingerea că ,,Ceea ce rămâne după o administrație este, în primul rând, ceea ce se face pentru suflet”.
Dar cine a fost Nicolae Croitoru? A fost, înainte de toate, „scriitor, soț, prieten, visător, care a ales să trăiască profund lăsând, în urma lui, în versuri și în proză, o viziune despre om și iubire”. (Tatiana Croitoru). Pentru că, dincolo de demnitățile politice sau administrative pe care le-a deținut, ca de exemplu cea de vicepreședinte al Radioteleviziunii Române sau cea de primar al Capitalei, „El a iubit omul, l-a iubit cu toată ființa lui, l-a apărat, l-a înălțat, l-a cântat. A văzut în om prețioasa avere a Planetei Albastre. Și a scris pentru el, despre el și din el.” (Tatiana Croitoru).
„Eu vreau din Om o poezie/ Să se răsfrângă peste vremi”, scria Nicolae Croitoru. Astfel „Poemele sale vorbesc încă. Unele sunt rugăciuni rostite pe muchia durerii. Altele strigăte tăcute spre cer, întrebări adresate istoriei și ființei”, cum spunea scriitorul și ziaristul Dumitru Sîrghie.
Nicolae Croitoru a fost un scriitor autentic „Care nu a scris pentru fast. Și nu a scris ca să se încoroneze, ci ca să rămână printre oameni, să bată cu inima lui în inimile noastre.” (Tatiana Croitoru).
De aceea, numai un astfel de om, sincer, în primul rând cu sine, putea să-și creioneze un autoportret, pe cât de succint, pe atât de complet: „Despre mine nu pot să agăț în cui vreo icoană… N-am fost nici frumos, nici prea deștept și, în nici un caz, răsfățat de soartă. Tăria am dobândit-o din sărăcia și greutățile vieții.” (Cora Munteanu, jurnalist)
Pentru că, într-adevăr, Nicolae Croitoru „venea cu o tăcere adâncă, tăcerea celor care au trăit, au suferit și au înțeles ceva esențial despre rostul omului în lume.” (Dumitru Sîrghie)
Și, totuși, în versurile lui Nicolae Croitoru, „chiar și când cuvintele dor, nu există disperare, ci tandrețe și profundă încredere în miracolul vieții.” (Tatiana Croitoru).
Încât versuri precum acestea „Trăind etern, murind mereu,/ E un prinos din colbul meu, / Ce-l las, ce-l dau și cel promit/ Să mă topesc în infinit”, reprezintă „poate cel mai dureros de frumos testament liric al său.” (Tatiana Croitoru).
Astfel mulți l-au cunoscut „odată cu opera sa și mai bine prin opera sa”, cum recunoaște scriitorul și jurnalistul Octavian Știreanu. Cel care mărturisește că s-a atașat de Nicolae Croitoru „într-un ritm accelerat”. Ca, de altfel, toți cei cu care a lucrat sau cu care a interacționat, într-un fel sau altul. Zice Dan Constantin, ziarist, vicepreședinte al UZPR, că el a găsit în Nicolae Croitoru nu un șef, ci un mentor, în primul rând. Acesta știind „să-și exprime crezul, convingerile prin acțiunile sale”. De exemplu, când Ateneul, în Anul Centenarului, avea nevoie de reparații. Iar Nicolae Croitoru a reușit „cu discreție”, de la nivelul funcției pe care o ocupa atunci, „Ca Ateneul nu numai să nu intre în degradare, ba, mai mult, să-i redea strălucirea”.
„Într-o vreme grăbită, când timpul are obiceiul să ne șteargă valorile, Nicolae Croitoru a știut să fie generos”, conchide Mireille Rădoi, conf. univ. dr., directorul Bibliotecii Centrale Universitare, „Carol I”, cu care acesta a avut o îndelungată colaborare. Generozitatea lui îmbrăca diverse forme, făcându-l astfel să rămână ca o lumină în amintirea celor care l-au cunoscut. ,,Rar am întâlnit oameni cu atâta seninătate și liniște (…), cu o înțelepciune blândă”, ne declara Ioan Cristescu.
Și scriitorul și jurnalistul Alexandru Mironov l-a cunoscut. Când, într-o zi i-a deschis ușa cabinetului său. O ușă pe care nu i-a mai închis-o decât după mult timp „când mulți au fost expulzați din viața jurnalistică și culturală”. Acum, la picioarele statuii prietenului său, nu poate să nu remarce că „un scenarist de geniu a așezat lucrurile în așa fel, încât acesta să fie alături de Eugen Ionescu, cel din capul căruia au ieșit rinocerii”. Dar să se și minuneze de curajul de care a dat dovadă. Nu cel de a spune lucrurilor pe nume, curaj care nu i-a lipsit și care i-a conturat personalitatea. Ci, acela din poezie, de a se identifica, cumva, cu Cel de Sus: „Tu ești, Doamne, Om ca mine”, titlul volumului de poezie, căruia poetul Lucian Avramescu i-a scris prefața. Lucian Avramescu sublinia, și el, curajul lui Nicolae Croitoru: „Să debutezi, la 70 de ani, după aproape un transplant de inimă (…) și să te iei la «harță» cu stăpânul cerurilor, mi se pare un gest de dublu curaj”. Încât Nicolae Croitoru, devine pentru Lucian Avramescu „Acest simpatic Don Quijote, nu de la Mancha, ci dintr-un sat oltean”.
„Acest om în dialog direct cu Absolutul, păstrând în versurile sale o zbatere autentică, neîmpăcată, între ce este și ce trebuie să fie lumea.” (Dumitru Sîrghie), a ales, într-o zi de sfârșit de iulie a anului trecut, să plece. De fapt „Să se retragă sub o coală albă de hârtie”. Coala albă devenind astfel „Simbolul locului unde va rămâne – în poezie, în pagină, în cuvântul scris.” (Tatiana Croitoru). „Salut, prieteni, eu mă duc/ Sub coala albă de hârtie”, spunea, lăsându-ne să înțelegem că „Pentru el Moartea nu este un abis. Ci o întoarcere la esență, la tăcerea albă a hârtiei.” (Tatiana Croitoru).
Însă „El continuă să fie viu. Îl simt în inima mea dar mai ales în poezia lui”, ni se confesează, cu emoție în glas, poetul Ștefan Mitroi, fiind, cu siguranță, în asentimentul tuturor celor care i-au cunoscut opera. Pentru că ,,Nicolae Croitoru nu a fost doar un poet. A fost o conștiință. Iar conștiințele nu se sting niciodată, ci ne însoțesc, tăcut, ori de câte ori avem nevoie să ne reamintim cine suntem.” (Dumitru Sîrghie).
Nu putem decât să fim, astfel, de acord cu scriitorul Alexandru Mironov, că „prin plecarea lui, lumea culturală este mai săracă fără el, dar mai bogată că l-a avut”. Nicolae Croitoru merită toată recunoștința noastră, în primul rând a slătinenilor, din mijlocul cărora s-a ridicat. Iar gestul Municipalității de a-i acorda un loc în spațiul său, „unul de nobilă conștientizare a posterității” (Ioan Cristescu, directorul Muzeului Literaturii Române). Iar Slatina „Să merite să-și pună pe blazon numele lui Nicolae Croitoru” (Octavian Știreanu), începând cu acest eveniment care s-a desfășurat sâmbătă, 5 iulie, în Parcul ,,Eugen Ionescu”.
Un eveniment, în cadrul căruia, la alocuțiunile și evocările făcute de oamenii de cultură prezenți, s-a adăugat interpretarea unei serii de poezii ale autorului pe acorduri de vioară de către doi tineri minunați, elevi ai Liceului de Artă „Marin Sorescu” din Craiova: Vanesa Bălan și Darius Bocsan. Ceea ce i-a sporit, desigur, rafinamentul. Evenimentul al cărui suflet au fost alți doi tineri frumoși, soții Cosmin și Diana Ciorei, alături de ziaristul Nicolae Ciorei, dimpreună cu soția sa Jeni, s-a încheiat în nota invitației adresată de către soția scriitorului, Tatiana Croitoru: „De a păstra în inimile noastre ceea ce soțul meu a oferit; curajul de a spune adevărul, de a visa prin cuvinte și de a iubi locul în care te-ai născut”.
Iar noi nu putem spune decât felicitări și mulțumiri tuturor!
Elena Sîrghie
