Atâta timp cât în actualul guvern predomină personaje bizare și corupte până în celula mamă, justiția – la rândul ei bolnavă de aceleași metehne – va cânta pe muzica propriilor interese. Iar guvernul, obedient, va dansa pe ritmurile acesteia. Nu este o imagine metaforică, ci o radiografie crudă a mecanismului prin care România este ținută captivă între două sisteme paralele: cel oficial, al legilor și instituțiilor, și cel real, al combinațiilor și aranjamentelor de culise.
În acest peisaj sumbru, Bolojan pare o figură aparte. Este, poate, unul dintre puținii oameni politici cu intenții reale de reformă. Și totuși, realitatea îl obligă la compromisuri din ce în ce mai dese. Lipsa unei comunicări eficiente și asumate îi accentuează vulnerabilitatea: deși vrea să construiască, riscă să fie perceput ca un simplu rotițar într-un mecanism ruginit.
Marea lui „reformă”, cunoscută sub numele de „Pachetul 1”, a lovit însă exact în cei care suportă oricum greul țării: oamenii mulți și amărâți. Nu oligarhii, nu rețelele de putere, nu „șmecherii” cu firme de consultanță care trăiesc din contracte cu statul. Ci cetățenii obișnuiți, cei care, de la un salariu la altul, se întreabă cât mai pot rezista.
Într-o Românie unde compromisurile devin monedă curentă, orice reformă riscă să fie golită de conținut înainte să prindă viață. Cât timp corupția și nepotismul rămân norma, iar justiția își păstrează selectivitatea în aplicarea legii, nu există „pachet” sau „program” care să poată schimba cu adevărat direcția.
Poate că întrebarea nu este dacă Bolojan va reuși să reformeze ceva, ci cât timp mai poate un om bine intenționat să reziste într-un sistem construit tocmai pentru a neutraliza oamenii bine intenționați.
Dumitru Sîrghie
