„Spre mântuirea sufletului și a trupului să ținem acest post al Sfintei Marii”, aud de cum pășesc în incinta mânăstirii. Îmi rotesc privirea, vrând să descopăr de unde vine acest îndemn binecuvântat. Undeva, în dreapta aleii ce duce la intrarea în biserică, văd un altar de vară, în care un sobor de preoți, prin fum de tămâie și lumânări, ține slujba de intrare în Postul Sfintei Marii. O mare de oameni umple curtea mare plină de flori și pomi. Umbra răcoritoare a acestora îi ocrotește pe cei așezați pe băncile lungi de lemn, pe bordurile de piatră, în picioare sau, Doamne!, în scaune cu rotile…
E o atmosferă de liniște, de împăcare cu sine. De smerenie și evlavie. Parcă chiar îl simți pe Dumnezeu mai aproape. Înțeleg, astfel, că dacă ai credință puternică poți intra în comuniune cu El și la marginea unei păduri sau pe malul unei ape. Credința e totul!
Cu acest gând pășesc în biserică. E plină! Lume de tot felul. Fiecare se raportează la lăcașul de cult dintr-o altă perspectivă: credința în bunăvoința sfinților, în miracolul icoanelor sau, pur și simplu, din punct de vedere istoric și arhitectural.
Mă așez la rând să cumpăr lumânări…
– Șapte lumânări, aud în fața mea un glas tânguit. Ridic privirea și văd chipul aproape transfigurat de suferință al unei tinere doamne. O suferință care parcă mă copleșește și pe mine. Pare că își pune toată speranța în mântuirea sufletului celor cărora urmează să le aprindă o lumânare. Totul izvorăște din adevărata credință. Fără credință nu există speranță… Am sentimentul că, pentru o clipă, ea chiar intră în acea comuniune tămăduitoare cu Dumnezeu. Poate, de aceea, vocea rece, tăioasă a tânărului călugăr de dincolo de rastelul cu lumânări mă face să tresar:
– 10 lei și 50 de bani. Ba, chiar mi se pare că accentuează pe cei 50 de bani…
Cum urmez, dar nu mă pot hotărî de care lumânări să iau, de 2 lei sau de 1leu 50, stăpânul rastelului cu lumânări îl întrebă pe domnul de lângă mine:
– Dvs. doriți ceva?
Mă uit mai atent să văd dacă în afară de lumânări se mai poate achiziționa și altceva. Nu îmi dau seama…
– Două lumânări, zice domnul înalt din spatele meu, oarecum timorat.
– 3 lei, se aude scurt, contabilicește, de dincolo de rastel. Nicio urmă de vorbă blândă, calină. Încât atitudinea asta militaristă a călugărului mă face să mă întreb dacă nu cumva o fi reîncarnarea vreunui oștean de-al voievodului ce doarme alături.
Deși am stat în cumpănă de care lumânări să iau, înclinând la început spre cele de doi lei, în credința că or fi mai bine primite de Dumnezeu, iau totuși din cele la un leu cinzeci.
– 10 lumânări, zic întinzându-i 20 de lei. Îi spun numărul, pentru că am avut impresia că nu a fost atent la câte lumânări am luat. Și chiar nu vreau să-mi fac păcate. Am eu altele…
– Restul dvs. Aud glasul sec, fără inflexiuni ale tânărului călugăr, în timp ce îmi întinde 5 lei.
Nu știu de ce nu-mi vine să-i răspund cu „Doamne ajută”. Îi spun simplu: „Mulțumesc” precum oricărui vânzător de la orice tarabă.
Mă închin și ies din biserică, îndreptându-mă spre locul în care se aprind lumânări și căruia nu am știut niciodată cum îi zice. Cum n-am înțeles nici de ce, aici, este un loc pentru vii și unul pentru morți.
„Cu credință să vă apropiați pentru a vă împărtăși”, răsună din altarul de vară, în timp ce mă îndrept spre ieșire. Rândul imens format pentru împărtășanie îmi întărește credința că totuși mai există adevărată credință.
Dincolo de gardul mânăstirii pare, însă, o altă lume. Claxoane de mașini, negustori de tot felul. Chiar pe trotuar, tineri și vârstnici, femei sau bărbați așezați pe jos sau sprijiniți de gardul din fier al mânăstirii, te îmbie să cumperi din minunățiile meșteșugite de ei, din lemn. Spre deosebire de rastelul cu lumânări aici chiar poți negocia. Încep cu 5 lei lingura și dacă te-ai depărtat doi pași deja o lasă la 3 lei. Ca să nu mai vorbim de ce concurență există între ei, încât te minunezi de cât de inventivi sunt:
– Ia și de la mine ceva, mi se adresează un bărbat între două vârste rezemat de încheietura porții. Că ai sufletul bun și de-aia te ține Dumnezeu frumoasă, continuă el.
Eu zâmbesc întrebându-mă dacă adevărata credință îl făcuse să poată citi sufletele trecătorilor sau, pur și simplu, este o strategie de marketing, cum zicea cineva… Știu însă că nu-l pot refuza…
Elena Sîrghie
