De câțiva ani, la Tg. Cărbunești, poeta Camelia Radulian scrie „direct pe pământ, nu pe hârtie”, un Poem fără sfârșit… A făcut, dintr-o bucată de pământ de pe malul Gilortului, în amintirea părințiilor ei care nu mai sunt, o Grădină – Poem, unde „fiecare loc are un vers și un înțeles”, după propria-i mărturisire. Adică o „Boemă Culturală” unde se adună scriitori, artiști, cantautori care au ca liant iubirea de frumos și prietenia autentică.
Convinsă fiind că „noi, oamenii fiind frunze în vânt, tot ce ne rămâne dintr-o viață sunt prietenii autentici… Dincolo de prieteni nu este nimic”.
Pentru că Boema Culturală „înseamnă, în primul rând libertate” (Camelia Radulian), aici se adună „cei neîngrădiți de canoane”(Ștefan Vlăduțescu). Adică, cei care „știu a trăi frumos, ceea ce este, de fapt, o formă de poezie(…), cei care scriu cum le dictează sufletul, nu cum le dictează moda” (Camelia Radulian).
Poeții scriu în vers alb sau poezie cu rimă. Fiecare alege să-și exprime frumosul pe care îl trăiește, în felul său. De exemplu, scriitorul și criticul literar Toma Grigorie preferă versul alb, care îi dă „o mai mare libertate de exprimare a ideilor”, spre deosebire de poezia cu rimă „care îl duce undeva, până îl poate pierde”. Căci, până la urmă, „Cine știe până unde este Lumea omului…” (Toma Grigorie).
Augustin Jianu, însă, este dintre „poeții care își asumă versul clasic și îl duce mai departe” (Camelia Radulian). Pentru el Boema Culturală este evenimentul unde simte cu adevărat emoție. Încât ni se confesează: „Simt că sunt pe un pisc/ și nu am cale nici înainte nici înapoi/(…) Nu mai am loc aici/ mă așteaptă abisul”.
Uneori, deși poezia „pare aspră, corozivă, ea este totuși de o rară profunzime”, cum spune Camelia Radulian despre poezia d-nei Gela Enea. Această profunzime poate veni, uneori, din curajul „de a te opri într-o dimineață… într-un loc pentru tot restul celorlalte dimineți”. Sau din credința „orbului că îi aparține numai lui tot întunericul” (Gela Enea).
Sunt printre scriitori și dintre cei care nu se mulțumesc numai să scrie ci și „să salveze poezia din zona din care provin.” (Camelia Radulian). Așa cum este Ion Oprișan, „un om cât un poem” (Camelia Radulian). Cel care păstorește Tabăra de Literatură „Anotimpuri” de la Lugoj. Și „creează, astfel, o atmosferă deosebită, nerenunțând la standarde”. O face, însă, discret, potrivit principiului exprimat și în poezia sa : „Să alergi în vârful picioarelor/ ca să nu ți se audă pașii”.
Tot din Banat a venit la Boemă Adrian Gerhard, cel care ne-a mărturisit că „scrie versuri în culoarea gândului, de dragoste, dar și de revoltă”. Mai ales, de când mama sa „sădește umbre de cireș, în fiecare ploaie”. Neîncetând să se întrebe de ce o fi ales „să se lupte cu cuvintele”, când putea, foarte bine, să lucreze la Salubritate.
Poate pentru că „Poezia s-a născut înaintea luminii”, cum zice poetul și jurnalistul Dumitru Sîrghie. Sau pentru că este și el dintre cei în care „Acolo, în adâncul sufletului,/ harul sapă tăcut,/ dezvăluind din piatra vremii,/ firimituri de veșnicie”(Dumitru Sîrghie). Deși a scrie poezie nu este deloc ușor, „Este o muncă tăcută/ aproape o rugăciune”, cum este de părere tot Dumitru Sîrghie, cel pentru care „Poezia nu este doar creație –/ e întoarcere acasă”.
Scriitorii cu har aleg cuvântul, conștienți fiind că acesta „poate să ucidă sau să construiască” (Camelia Radulian). Și cine îl poate folosi mai bine pentru a zidi ceva trainic, dacă nu arhitectul. Cristian George Brebenel este unul dintre ei. Adică dintre cei care „dau frumuseții formă”(Camelia Radulian). Un scriitor „cu o marcă profund filosofică”, cum apreciază Camelia Radulian, dar care este dezamăgit pentru că: „Lumea de azi nu ne mai invită la scris”.
Pentru cei mai mulți dintre poeți, a scrie poezie este un mod de a respira, chiar dacă uneori sunt „Prea multe respirații pe minut”, potrivit Aurorei Bildea Popescu. Le permite, totuși, unora să-și exprime „toată iubirea ce o poartă în inimă”, ca în cazul poetei Ina Dumitrescu. Ce poți să faci atunci când ai o astfel de inimă plină de o iubire, pe care unii nu vor să o primească? O așezi în poezie, pentru a ajunge astfel la cei care o merită cu adevărat și chiar tânjesc după ea.
Chiar dacă atunci când scrii „orice silabă te chinuie, te doare”, cum zice Cristian Liviu Burada, trebuie să ai totuși curajul să ieși din „Colivia care ferecă inimi”. Așa cum a reușit el, după ce a plecat de la Primărie și a devenit, astfel, un boem…
Cine nu a citit sau a ascultat în recitarea unor mari actori, precum Florin Piersic, poemul lui Spiridon Popescu „Doamne dacă-mi ești prieten”, încât ne face să ne mândrim că „suntem contemporani cu el?” (Camelia Radulian)? Ce mai face acum? Cică mai stă, din când în când, de vorbă cu câte o stea care-l întreabă de ce este treaz. Păi, pentru că „Se ploconește de o viață la lumină/ să treacă și prin geamul afumat”. Sperăm că nu va fi în zadar…
Această Boemă se ține la începutul toamnei. Când „Vin ultimii greieri și cântă,/(…)/ Pe văi răcorite de ploi,/ Scaieții aleargă în haite,/ E roșu amurgul din noi,/ Cer macii azil către moarte”, ne spune poeta Ioana Burghel. Convinsă fiind că poezia adevărată este cea care „unește oamenii și nicio aplicație venită din orice constelație nu va schimba acest echilibru”. Încearcă, astfel, să-i liniștească pe cei care se tem de provocările vremii, cum ar fi Inteligența Artificială. Cea care a început să scrie și poezie.
O poezie care, însă, „nu are emoție”, cum crede și Rodica Păvălan, bibliotecar și cercetător. De aici și dorința sa arzătoare este „De a savura toate acele cuvinte scrise de Om”. Și pentru asta mulțumește că există Boema culturală.
Cristi Nedelcu, scriitor și dramaturg, nu se teme însă că IA scrie. Se teme doar de faptul că aceasta ar putea fi singura care să mai citească. De aceea, poate scriitori precum Emilia Poenaru Moldovan, inițiatoarea Cenaclului literar de la Cluj sau Dumitru Sîrghie, membru în juriul Festivalului de poezie și epigramă de la Mizil îndeamnă, mai ales tinerii, să citească mai mult și să scrie mai puțin.
Cuvântul scris în poezie sau în proză, trebuie să ajungă la câți mai mulți dintre noi, pentru a ne înfrumuseța, astfel, viața. Ceea ce uneori este mai greu din cauza barierelor lingvistice. Și, atunci, avem nevoie de traducători. Adică, de cei care „nasc” a doua oară o creație literară. Așa cum sunt Carmen Teo Făgețeanu, „îndrăgostită de limba italiană” (Camelia Radulian) sau scriitoarea Aurora Dumitrescu, traducătoare din și în limba franceză.
Camelia Radulian este de părere că cel mai frumos mod de a face cunoscută poezia rămâne muzica. „O prezență plină de lumină, de căldura pe care este imposibil să nu o primești. Pentru că muzica ajută poezia să intre profund în inimile noastre”. Intermediari ai acestui fenomen artistic au fost, de data aceasta, cantautorii Didina Curea, Felicia Pop și Dan State. Și ei simt nevoia să-și exprime trăirile sufletului, când le este „ger peste foc” sau când așteaptă „clipele visate în doi”. Indiferent că interpretează versurile unor poeți prieteni sau propriile creații. Sunt, astfel, dovada că muzica „este mâna pe care Dumnezeu o pune pe sufletul omului” (Camelia Radulian). Și nu cred că a rămas vreo frunză prin copacii de pe malul Gilortului care să nu fi tremurat când glasurile lor fermecate s-au răspândit prin Grădinile Magice ale Cameliei, în drumul lor către cer.
Toată această atmosferă binefăcătoare pentru suflet, realizată de Camelia Radulian, în cadrul Boemei sale din Magic Gardens, ne determină pe toți cei prezenți fizic sau doar cu sufletul, de a da curs îndemnului profesorului și scriitorului Ștefan Vlăduțescu de a rămâne boemi până la o sută de ani, după care mai vedem. Vom putea, astfel, să fim martori la continuarea scrierii „direct pe pământ nu pe hârtie”, a Poemului fără sfârșit… Poemul fără sfârșit al Cameliei Radulian, pentru care nu putem decât să-i mulțumim!
Elena Sîrghie
