Există în România o forță malefică și omniprezentă. Nu este o idee, nici o doctrină, nici măcar o credință comună, ci o structură care s-a insinuat în toți porii societății. Îi spunem, simplu și cinic, „Partidul”. Nu contează culoarea lui de azi sau de mâine, fiindcă nuanțele trecătoare nu schimbă esența: un mecanism birocratic și politic ce s-a lipit de instituții, de oameni și de destine.
Partidul e în toate. Îl simți în facturile umflate, în pensiile speciale care sfidează logica și echitatea, în ordonanțele scrise la miez de noapte, cu literele legii tremurând sub presiunea intereselor. Îl regăsești în Curtea Constituțională, unde dreptatea a devenit un carnet de partid, iar mâinile judecătorilor nu se ridică decât la semn.
Justiția, în loc să fie oarbă, poartă ochelari de culoarea puterii. Robele magistraților s-au îngreunat cu interese, iar balanța se clatină, ținută strâmb de clanurile care decid cine cade și cine scapă.
Partidul e în orașele părăginite, în promisiunile deșarte și în buletinele de vot cumpărate cu un litru de ulei. Îl vezi în privirea obosită a celor care privesc, seară de seară, ecranul televizorului, urmărind cum legea devine un joc de foame și putere. Totul se schimbă pentru ca totul să rămână la fel.
Dincolo de inerția monstruoasă a acestui „Partid”, Ilie Bolojan, de pildă, pare un personaj scăpat din altă carte, un fel de orfan al sistemului, pierdut ca un erou de Hector Malot, care încearcă să construiască acolo unde ai lui, îngăduiți și de el, doar au dărâmat. Reformele lui se întorc ca un bumerang, chiar împotriva lui, apoi se izbesc de zidurile reci ale aparatului central, arătându-l, parcă, cu deștul: și tu ai fost unul de-ai lor!
Haitele de aparatcik nu au nevoie de schimbare – trăiesc în palate bine păzite, unde luxul e armura lor împotriva realității.
Editorialul acesta nu e o lamentație, ci un diagnostic. Câtă vreme „Partidul” va fi în toate, cetățeanul de rând va rămâne în afara oricărei protecții reale. Singura întrebare este dacă oamenii vor continua să accepte această „normalitate” sau dacă, într-o zi, vor redescoperi că democrația nu înseamnă supunere în fața unei caracatițe, ci dreptul de a trăi liberi și responsabili.
Dumitru Sîrghie
