În România, politica a ajuns să se consume în episoade repetitive de criză, ca un serial prost scris, dar imposibil de oprit. Moțiunea de cenzură – instrument democratic legitim – a devenit mai degrabă un ritual al blocajului decât o soluție. Cade un guvern, se ridică altul, iar între ele rămâne aceeași stare de incertitudine.
Dar întrebarea reală nu este cine câștigă sau pierde o moțiune. Întrebarea este ce rămâne după. Există, cu adevărat, viață după moțiune?
În plan economic, răspunsul pare tot mai fragil. Inflația apasă constant asupra populației, iar cursul euro oscilează ca un indicator nervos al neîncrederii. Pentru cetățeanul obișnuit, aceste cifre nu sunt statistici – sunt realități zilnice: facturi mai mari, coșuri mai mici, planuri amânate.
Pentru investitori, instabilitatea politică nu e un detaliu, ci un semnal de alarmă. Capitalul nu are răbdare cu improvizația. Când direcția unei țări devine neclară, investițiile se retrag sau se amână. Iar fără ele, economia nu doar încetinește, ci începe să piardă teren.
În același timp, tensiunile sociale cresc. Oamenii resimt diferențele, lipsa de perspectivă și, mai ales, absența unui sens colectiv. România pare blocată într-o „vale a plângerii”, unde fiecare schimbare politică promite mult și livrează puțin.
Poate cea mai gravă problemă nu este criza în sine, ci lipsa unui proiect de țară. Dincolo de calcule politice și jocuri de culise, nu există o direcție clară, coerentă, asumată pe termen lung. Moțiunile vin și pleacă, dar întrebările fundamentale rămân.
Există viață după moțiune doar dacă aceasta nu mai este un scop în sine, ci un punct de plecare. Pentru stabilitate. Pentru reforme reale. Pentru o viziune care depășește ciclul electoral.
Altfel, vom continua să schimbăm guverne fără să schimbăm nimic cu adevărat.
Dumitru Sîrghie
