Într-o vreme în care literatura română pare tot mai desprinsă de realitatea socială, romanul „Bejenii”, de Natalia Onofrei, aduce din nou în prim-plan omul simplu, rănit de exod și de dor. Scris cu luciditate și empatie, romanul descrie drama unei generații care, după 1990, și-a părăsit satele pentru a-și căuta rostul „afară”. Titlul nu e întâmplător: „Bejenii” nu sunt doar fugari din fața sărăciei, ci exilați ai propriei identități.
Fenomenul pe care îl evocă Onofrei a cuprins întreaga regiune – România, Republica Moldova, Ucraina –, într-un val uriaș de oameni aruncați cu disperare în necunoscut, în căutarea unui loc de muncă în Italia. Au plecat femei care au lăsat acasă copii mici, bărbați care au vândut animalele din curte pentru o viză: „O să vorbesc cu vaca, să fete doi, i-a retezat-o Gabi… Dacă trebuie, vând calul.” Iată o glumă amară care traversează o scenă din roman și spune totul despre disperarea și speranța celor care vor să plece în bejenie.
Natalia Onofrei surprinde cu o finețe rară această lume a supraviețuirii. Ea nu judecă, ci ascultă. În sat, femeile plâng și râd în același timp: „Văduva stătea pe capră cu o figură studiată, ușor necăjită, pentru că îi plăcea să se jăluie mult: că muncește cât doi, că o doare în stânga la inimă sau în dreapta, la ficat, că spatele, că tensiunea, că este caznă să crești singură două fete.” Este o frază care, dincolo de hazul ei popular, ascunde un adevăr crunt: femeia rămasă singură devine centrul unei lumi sfârtecate, obligată să fie și tată, și mamă, și credință pentru cele două fete ale sale.
Onofrei înscrie această poveste într-o filiație realistă care amintește de Marin Preda, Radu Mareș, Dan Lungu sau Doina Ruști – prozatori care au știut să transforme biografia rurală într-o antropologie a sufletului. În ,,Bejenii”, exodul satului nu mai e doar un fenomen social, ci o rană morală. Fiecare plecare este o formă de tăcere: o femeie care își scrie viața pe telefon, un bărbat care se pierde între două lumi, un copil care își desenează mama din amintiri.
Romanul trece firesc de la satul molcom la infernul străinătății. Scenele italiene sunt de o forță tulburătoare, aproape documentară. Într-un dialog brutal și memorabil, o femeie nou venită e avertizată: „La noapte o să vă scoată la șosea. 50.000 clientul, zece minute. Nu te opui, nu plângi, nu țipi, faci ce ți se cere, altfel o iei peste bot… dar numai cu prezervativ. Dacă un client îți sparge fața, albanezul îți sparge ficatul.” Cinismul acestei fraze e șocant, dar tocmai prin el se vede curajul scriitoarei: Onofrei nu estetizează suferința, ci o transcrie cu o sinceritate care doare.
De altfel, romanul nu vorbește doar despre femeile umilite. El urmărește și bărbații pierduți printre țigări, baruri și așteptări fără sfârșit. „Seara, după ce s-au spălat și s-au schimbat în haine curate, au pus câte douăzeci și cinci de euro de căciulă, s-au dus pe drumul din spatele Resident-ului și au ales o negresă cu curul mare (…). De Paști, niciunul n-a plecat acasă. În august, poate.” Tonul sec, neutru, lasă să se simtă o tristețe care nu mai are cuvinte – o existență suspendată între rușine și oboseală.
Umorul, limbajul viu, oralitatea sunt, în ,,Bejenii”, o formă de supraviețuire. Când țața Zavistița este invitată să intre în casa mare, „că dincolo Tănasă-i în izmene”, lumea pare să se lumineze un moment. E râsul care ascunde golul, râsul satului care se ține pe picioare din inerție. Natalia Onofrei prinde acest echilibru precar între grotesc și durere, între tandrețea comunității și disperarea singurătății.
Stilistic, proza amintește de Preda prin densitatea morală, dar și de Dan Lungu prin firescul oralității. Onofrei scrie despre sat fără nostalgie, dar cu o înțelegere profundă a omului care, pierzând locul, se pierde pe sine. „Bejenia” devine o metaforă a înstrăinării: oamenii pleacă nu doar din țară, ci din ei înșiși.
Natalia Onofrei reușește ceea ce puțini autori contemporani mai încearcă: să dea chip durerii anonime și să o ridice la rangul de literatură. Într-o epocă a fragmentului și a uitării, Bejenii devine o carte-document a umanității – scrisă cu liniștea celor care știu că, dincolo de oricare pribegie, singura salvare rămâne adevărul.
Dar legătura cu sensul viu al existenței poate fi pierdută, chiar și atunci când o femeie este împlinită material, după 20 de ani de exil: Textul de mai jos este edificator în acest sens:
„Viața ideală la care visase timp de douăzeci de ani, atunci când se culca seara, singură cu gândurile ei, era cea pe care o ducea în acel moment: să aibă un venit din care să-și crească singură copiii, să-și permită o locuință decentă, curată, și să n-o deranjeze nimeni. Acum era, iar toate grijile erau sub control. De ce nu putea dormi, atunci? De ce încerca să-și distragă atenția de la singurătate? Citea ca să scape de propriile gânduri, nu pentru că voia să afle cine știe ce lucruri noi. Ieșea în mall nu pentru că avea ceva de cumpărat, ci pentru că voia să fie printre oameni. Mergea la plajă sau în excursii de două zile tot mai des, dar nu pentru bronz, cultură și socializare, ci ca să‐și păcălească singurătatea. Copiii erau mari, în curând vor pleca, iar ea va fi rămas singură, în curățenie și confort, așa cum își dorise dintotdeauna.”
Acest pasaj concentrează una dintre cele mai tulburătoare teme ale romanului – tristețea împlinirii materiale. Personajul feminin trăiește aparent viața visată: stabilitate, confort, ordine, independență. Și totuși, liniștea devine gol. Singurătatea ei nu vine din lipsa celorlalți, ci din absența unei comuniuni autentice, din dorul de umanitate care nu poate fi înlocuit de bani, curățenie sau siguranță. Natalia Onofrei surprinde magistral paradoxul modern: femeia care a câștigat totul, dar și-a pierdut legătura cu sensul viu al existenței, înlocuit de bani, curățenie sau siguranță.
Aceasta este, în fond, esența romanului: singurătatea bejeniei. O singurătate modernă, curată, organizată, dar adânc sfâșietoare — semnul că nici plecarea, nici bunăstarea, nici visul împlinit nu pot vindeca dorul de oameni și de sine.
Romanul nu oferă soluții, ci o tăcere grea, care ține loc de rugăciune. În această tăcere, drama celor plecați devine o formă de demnitate. „Bejenii” nu este doar o carte despre plecare, ci despre identitatea rătăcită, despre dorul care nu se mai întoarce, despre condiția omului dezrădăcinat.
Natalia Onofrei reușește ceea ce puțini autori contemporani mai încearcă: să dea chip durerii anonime și să o ridice la rangul de literatură.
Într-o epocă a fragmentului și a uitării, ,,Bejenii ” devine o carte-document a umanității – scrisă cu liniștea celor care știu că, dincolo de oricare pribegie, singura salvare rămâne adevărul.
DUMITRU SÎRGHIE – MITIF
