Ce fel de popor am ajuns, dacă ne găsim consolarea în a ne lustrui singuri lanțurile și a linge cătușele infractorilor politici, ca și cum ar fi brățări de paradă? Cum putem să ne aplaudăm proprii gardieni, să ne ridicăm în picioare la chemarea impostorilor și să zâmbim, cu o inocență primejdioasă, în timp ce ne semnăm din nou condamnarea la mediocritate?
Ce fel de oameni suntem noi, când izbucnim în aplauze la adresa unor personaje care întruchipează însăși criza morală a societății noastre? Cum se face că ridicăm în slăvi pe Viorica Dăncilă, simbolul neputinței administrative, al limitei intelectuale și al ridicolului european?
Ce fel de judecată mai avem, când îl ovaționăm pe Nicușor Dan, președintele ales, care, în plină nevoie de credibilitate, își aduce în preajmă figuri contestate, precum Vlad Voiculescu, cercetat în dosarul Pandemiei, scandalizând astfel bunul-simț, așa cum au făcut toți chiriașii de la Cotroceni, după Revoluție?
Și, mai ales, ce reformă poate clama PSD, atunci când îi scoate la lumină, ca pe niște icoane ale trecutului rușinos, pe Adrian Năstase și Victor Ponta? Cum poate un partid ce vorbește despre modernizare să defileze cu fantomele propriei impotențe morale? Cum să mai credem într-un viitor curat, când trecutul murdar e chemat să dea bine în fotografii?
Dar poate întrebarea cea mai dură este alta: ce fel de țară suntem noi când votăm masiv doi neaveniți, doi profesioniști ai agitației sterile, rusofone, pe Georgescu și Simion? Cum am ajuns să confundăm frustrarea colectivă cu soluția națională, iar zgomotul cu viziunea? Cât timp vom mai clădi viitorul pe instincte, nu pe inteligență?
Ce fel de democrați ne mai putem numi, atunci când îi aplaudăm cu delir pe semidocții rusofoni și propagandiști de serviciu, pe pseudo-jurnaliștii care transformă studiourile în hale de isterie? Cum ajungem să ne entuziasmăm în fața unor figuri precum Dan Diaconescu, Mihai Gâdea, Marius Tucă, Anca Alexandrescu, Robert Turcescu, Rareș Bogdan, ori a altor megafoni ai dezinformării și ai politicii schiloade?
Iar șirul grotescului continuă: Aurelian Pavelescu, tribunul nimicului; Șoșoacă, profesoara de dezordine; Cozmin Gușă, arhitectul confuziei; Sebastian Ghiță, fugarul care și-a luat televiziunea în spinare; Cristian Terheș, anti-europeanul cu pretenții de vizionar. O galerie întreagă de figuranți ai spectacolului public, fiecare cu ambiția de a deveni statuie în piața rușinii.
O parte din presă tace sau manipulează. În loc să caute adevărul, caută spectacolul; în loc să ridice întrebări, ridică procente de audiență. De parcă democrația s-ar măsura în „share-uri”, nu în caractere.
Adevărul e simplu și înfiorător: nu ei sunt problema. Noi suntem problema. Noi, cei care acceptăm. Noi, cei care aplaudăm. Noi, cei care uităm. Noi, cei care transformăm impostura în virtute și ridicolul în marcă identitară. Noi, cei care ne lingem singuri rănile, în timp ce ne plângem de gravitatea lor. Și poate că, într-o zi, când ne vom privi iar în oglinda dreptății, vom vedea nu chipul schimonosit al unei nații derutate, ci o frunte care nu se mai pleacă la fiecare ciuruc împăunat.
Căci dacă azi ne închinăm la moriști stricate și ridicăm la rang de profet orice lăutar al politicii, mâine vom învăța – poate – că libertatea nu se cântă după ureche, iar democrația nu se ține în chiuituri.
Până atunci, însă, rămânem un popor care își pune speranțele în comedieni și își amanetează viitorul pe mâna unor negustori de vorbe. Un popor care își lustruiește lanțurile cu aplauze. Un popor care, în loc să ridice statui Virtuții, își înalță socluri din noroi pentru neisprăviți.
Dar vine o vreme – și vine sigur – când noroiul se usucă și cade. Și atunci, în praf și în tăcere, vom vedea limpede că patria nu ne-au furat-o ei. Ne-am vândut-o singuri, pe un pumn de vorbe goale.
Și-n clipa aceea, cu un gust amar pe limbă și cu o rușine verticală în spinare, vom înțelege târziu, dar definitiv, că țara nu se face cu aplauze, ci cu oameni.
Iar dacă nu-i avem, trebuie să-i naștem. Din noi. Din ce a mai rămas curat în noi. Din ce n-au reușit să murdărească nici Iliescu, nici Constantinescu, nici Năstase, nici Băsescu, nici Ponta, nici Iohannis Netrebnicul, nici incertul Nicușor Dan, nici analfabetul Ciolacu, cu toți neaveniții lor, care s-au gudurat pe lângă tronul vremelniciei. Și nici măcar Bolojan premier, care a reformat România pâna la ,,genunchiul broaștei”. Știu: are o scuză că, pe lângă obstrucționismul pesedist, nici liberalii lui, mulți corupți, de altfel, nu-l înghit. Se răsucesc Brătienii în mormânt.
De unde să inventăm altă clasă politică? Vorba meșterului Arghezi: „Din bube, mucegaiuri și noroi, / Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”
Numai să vrem. Numai să nu mai lingem cătușele infractorilor politici.
Dragoș Sîrghie
