Motto:
Fostul premier italian Matteo Renzi: „(…) O comunitate nu se teme de rădăcinile ei. Iar identitatea culturală este o valoare, nu o amenințare.”
Într-o societate românească tot mai des încercată de tendințe care minimalizează cultura, tradițiile și valorile autohtone, privite adesea drept „infracțiuni” împotriva noii ordini progresiste, faptul că, pe alocuri, în satele și orașele patriei, încă pâlpâie flacăra românismului cultural ține aproape de miracol. Această lumină, oricât de firavă ar părea uneori, rămâne pentru noi o sursă de speranță și continuitate.
În ziua de 11 decembrie a.c., oameni de suflet ai Centrului Județean de Cultură și Artă Olt, doamna Oana Nica – director-adjunct, și doamna Ristina Baboi – Șef Secție Programe-Proiecte, Cercetare și Conservare, în parteneriat cu Muzeul Câmpiei Boianului „Traian Zorzoliu”, condus de doamna Mihaela Lala, au organizat o emoționantă expoziție de pictură cu lucrările celui care a fost Traian Zorzoliu: profesor, muzeograf, muzeolog, artist plastic, poet și publicist.
Au trecut deja zece ani de la nașterea sa în cer, iar moștenirea lui Bădia Traian continuă să rămână vie, puternică, roditoare. Asemenea unui Ienăchiță Văcărescu al Oltului, el ne-a lăsat nu doar opere, ci și o chemare morală și culturală, un testament de demnitate:
„Urmașilor mei Văcărești,
Las vouă moștenire,
Creșterea limbii românești
Și-a patriei cinstire.”
Au vorbit cu elocință și profund respect doamna Mihaela Lală, care a prezentat pe larg viața și opera marelui dispărut, profesorul și artistul plastic Marcel Duțu, discipol al Maestrului plecat la stele, Gabi Zorzoliu, fiul celui comemorat, precum și Valeru Ciurea, om de cultură, publicist și scriitor, colaborator apropiat al întemeietorului Cetății Dacice de la Drăgănești-Olt – vizionarul director al Muzeului Câmpiei Boianului, același Traian Zorzoliu.
De altfel, Valeru Ciurea, i-a și dedicat un poem inubliabilului Traian Zorzoliu, poem pe care autorul mi-a permis să-l inserez în această prezentare, pentru Ziarul ,,Linia Întâi”, ziar căruia Traian Zorzoliu i-a acordat ultimul interviu, înainte de a pleca în nemurire. Iată poemul lui Valeru Ciurea…
La o cafea, la nea Traian
Ne-a strâns istoria-ntr-un loc,
La o cafea, la nea Traian,
Să ne-amintim că, fără el,
Ne-a mai trecut un an.
Și ne privim în ochi, tăcuți,
Și ne-ntrebăm de ce
N-a mai rămas cu noi, aici,
Și nu știm unde e.
Ar fi glumit, cum știa el,
Un chip ne-ar fi făcut,
Dar stă acolo, undeva,
Nici trist și nici tăcut.
Îl văd cum deapănă povești,
Din anticul trecut,
Și cum ne mângâie, discret,
Cu gândul nevăzut.
Îl simt aici, nevorbitor,
Dar grăitor în tot,
Mă amăgesc că n-a plecat,
Și să îl uit nu pot.
Nu știu de ne-ar mai fi iubit
Pe noi, toți cei rămași,
El, luptătorul ne-mblânzit,
Noi, un mănunchi de lași. (Valeru Ciurea)
La rândul meu, am prezentat, într-o formă sintetică, o cronică literară dedicată poeziei lui Traian Zorzoliu, text care va apărea în curând, integral, în antologia „Cronici literare simpatetice”, la Editura Arena Artelor din Slatina.
„CERUL ÎNSTELAT DEASUPRA MEA, LEGEA MORALĂ ÎN MINE!!
«Stimați invitați, dragi prieteni ai memoriei lui Traian Zorzoliu,
Astăzi ne adunăm nu doar să-l comemorăm pe Traian Zorzoliu, ci să dăm glas unui mod de a fi român: demn, statornic, așezat între cer și pământ, între arta cuvântului și datoria față de neamul său. „Sfinxul de la Drăgănești”, cum l-am numit chiar eu, a fost un om al multiplelor vocații – istoric, muzeograf, artist plastic, constructor de memorie – și, totuși, mulți uită că în inima preocupărilor sale a stat mereu poezia.
Ca membru fondator al Cenaclului „Dumitru Tinu”, a știut să transforme cuvântul într-o punte între generații, iar coordonatorul cenaclului, Liliana Ghiță-Boian, îl descria atât de adevărat: „Un spirit veșnic viu, fertilizând cu arta sa câmpia cuvintelor din Boianul natal.”
Volumul său de poeme, „Blazonul”, este o carte a luminii din interiorul umbrei, o meditație asupra timpului și identității. În paginile sale trăiesc griul înserării vieții, dorul de casă, amintirea părinților și, mai ales, legătura sacră cu pământul românesc. Salcâmul din poala casei sale – cândva doar o nuia – devine martor al existenței, „falnic stâlp” ce unește Cerul cu vremurile noi, oglindind, parcă, în registru rural, gorunul lui Lucian Blaga.
Zorzoliu nu a scris doar despre frumusețea lumii, ci și despre dramele ei. În „Natura-n gri” transfigurează mersul Lumii prin ceața istoriei. Asemenea lui Octavian Goga din „Mustul care fierbe”, și el așteaptă limpezirea vremurilor, eliberarea unei țări adesea rătăcite în propria-i ceață. Iar când scrie despre Stejar, poetul surprinde nu doar măreția copacului, ci și drama românilor prădați „la drumul mare”, într-un prezent care repetă nefericit greșelile trecutului.
În multe poeme se simte o nostalgie dureroasă: apusul democrației, apusul moralității, apusul Firescului. „Apusul și-a dat duhul”, spune poetul, iar griul devine simbolul unei lumi care alunecă, încet, în noapte. Și totuși, printre umbre, rămâne viu tărâmul natal — Câmpia Boianului — acest ținut legendar, pe care Zorzoliu îl cântă cu tandrețe de fiu credincios. Poemul „Boianul” este un adevărat imn al gliei, o întoarcere la o lume a ciocârliei, a grâului în floare, a satului românesc în lumină pură.
În lirica sa, dorul este deopotrivă geografie și destin. Dorul de pridvorul casei, de ulița satului, de verdele câmpurilor pe care păștea „cerbul cu turma sa de ciute”. Dorul de Mama – glas duios, sprijin moral, prima rugăciune. În poezia dedicată mamei sale, se simte acel fior al copilului care nu uită niciodată de unde a plecat, nici ce i-a ținut sufletul viu.
Traian Zorzoliu a fost și un moralist lucid. A criticat impostura politică, nedreptatea și „mascarada adevărului” care apasă pe români. În poemul „Peșcheșul” spune apăsat că nici un război n-ar fi adus atâta distrugere cât au produs „confrații aleși” atunci când au vândut țara „ca mare peșcheș”.
Dar dincolo de critică, rămâne transcendentul: căutarea luminii, a sensului, a moralității. Omul acesta, care l-a citit pe Kant cu nesaț, a știut că existența stă sub două bolți: „cerul înstelat deasupra mea, legea morală în mine”. În poezia „Când pictez”, el își dezvăluie sufletul de artist: un om care aleargă spre cer, care refăcea timpul, care căuta lumina adevărului în mișcarea universului.
Volumul se încheie cu „Schitul”, simbol al rezistenței creștine, al purității și al iubirii care nu moare niciodată. Așa se închide și arcul vieții sale: în credință, în dragoste pentru poporul său, în dorința de a păstra aprinsă flacăra identității românești.
Poezia lui Traian Zorzoliu nu este o poezie a sofisticării, ci una a inimii curate. Ea se adresează țăranilor cu credință, oamenilor care își lipesc obrazul de glie și își distilează nădejdile între „geologia cerului și teologia pământului”, cum frumos spunea Petre Țuțea. În versurile lui Zorzoliu regăsim lacrimile părinților noștri, țintirimul satului, mirosul strugurilor „dilavara”, dar și demnitatea unui neam călcat în picioare, care totuși nu renunță la speranță.
Amintindu-l astăzi, vedem în el nu doar poetul, ci și omul care a știt să ridice memoria la rang de destin. Zorzoliu nu a trăit pentru sine, ci pentru a păstra vie o lume care se stinge: lumea satului românesc, a credinței, a demnității, a lucrului bine făcut.
Și de aceea, vorbind astăzi despre poezie în mijlocul picturilor lui, nu facem decât să recunoaștem aceeași respirație a spiritului: căci Traian Zorzoliu a știut să picteze cuvântul și să scrie cu pensula, lăsându-ne, în vers și în culoare, aceeași mărturie a sufletului său românesc — limpede, vertical și plin de har.
Traian Zorzoliu rămâne o lacrimă de lumină în istoria Olteniei și un ciob de eternitate în conștiința poporului român. Dumnezeu să-l odihnească în pace. Iar noi să-i purtăm mai departe blazonul!»
Dumitru Sîrghie
