Războiul nu se termină odată cu întoarcerea acasă. Pentru unii, adevărata luptă începe abia atunci – în tăcere, în memorie și în efortul de a regăsi sensul unei vieți frânte de front. Adrian Medvedi, om de cultură și fost combatant în războiul din Ucraina, vorbește într-un interviu cutremurător despre rănile invizibile ale războiului, despre vinovăția supraviețuitorului și despre bătălia interioară dintre spirit și violență. Întors la Cernăuți și implicat în viața comunității românești, el oferă o mărturie profundă despre suferință, responsabilitate și speranță, într-o lume în care normalitatea a devenit, ea însăși, un act de rezistență.
Domnule Adrian Medvedi, ați trăit direct experiența frontului în războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. După revenirea la viața civilă, ce răni morale și sufletești adânci simțiți că au rămas înlăuntrul dumneavoastră?
Știți, rănile de pe corp se vindecă sub bandaje, lasă cicatrici care, cu timpul, devin doar semne pe piele. Dar cele despre care mă întrebați dumneavoastră – rănile morale – acelea nu se văd, dar se simt, în fiecare clipă de liniște. Dacă ar fi să definesc ce a rămas cel mai adânc înlăuntr-mi, aș numi trei lucruri care mă urmăresc zilnic.
Cea mai grea rană este vinovăția supraviețuitorului. Oricât de rațional ai încerca să fii, te întrebi mereu: De ce eu? De ce eu sunt astăzi aici, la locul de muncă sau acasă, în timp ce băieți mult mai tineri, cu planuri mari, au rămas acolo, sub pământul pe care l-au apărat? Această întrebare sapă o prăpastie în suflet. Simți că porți pe umeri nu doar propria viață, ci și datoria de a trăi șimemoria lor, ceea ce este o povară imensă.
Revenirea la viața civilă este, în sine, o traumă. Pe front, totul este alb sau negru: viață sau moarte, camarad sau inamic. Acolo, solidaritatea este pură. Când te întorci, te lovești de o lume care pare, uneori, prea zgomotoasă, prea preocupată de lucruri mărunte sau, mai dureros, prea indiferentă. Cea mai adâncă rană aici este sentimentul de izolare. Ai senzația că vorbești o limbă pe care ceilalți nu o mai înțeleg. Te uiți la cer și nu vezi doar nori, cauți instinctiv drone; auzi un zgomot puternic și tresari. Această hipervigilență te împiedică să te bucuri de pace, pentru că sufletul tău a rămas, într-un fel, tot în tranșee, de veghe.
Războiul îți arată cât de fragilă este civilizația și cât de adânc poate cădea omul în cruzime. Când vezi distrugere gratuită și suferință provocată cu intenție, ceva se rupe în interiorul tău. Această eroziune a încrederii în bunătatea lumii este o rană morală care se vindecă cel mai greu. Trebuie să depun un efort uriaș, în fiecare zi, pentru a nu lăsa cinismul să pună stăpânire pe mine, pentru a rămâne omul de care comunitatea mea are nevoie.
Cred că rana cea mai adâncă nu este frica de ce a fost, ci responsabilitatea pentru ce va fi. Ne-am întors schimbați, cu un simț al dreptății mult mai ascuțit și cu o toleranță zero față de minciună. Aceste „răni” sunt, de fapt, prețul demnității noastre ca popor, și le port cu mine nu ca pe o slăbiciune, ci ca pe o dovadă a tot ceea ce am fost dispuși să pierdem pentru a rămâne liberi.
Cum se schimbă un om de cultură, atunci când este obligat să ia arma în mână? Ați simțit că în interiorul dumneavoastră s-au confruntat două lumi: cea a spiritului și cea a războiului?
Este, probabil, cea mai grea metamorfoză pe care o poate îndura un suflet. Un om de cultură este, prin definiție, un arhitect al frumosului și al dialogului. Când ești obligat să schimbi penița sau cartea pe o armă, nu se schimbă doar ceea ce ții în mâini, ci și modul în care percepi realitatea.
Da, confruntarea a fost permanentă și violentă. În interiorul meu, lumea spiritului – cea care caută nuanțe, compasiune și sens – s-a izbit frontal de lumea războiului, care este brutal de simplă, liniară și lipsită de milă. Lumea spiritului îmi spunea că viața este sacră, că fiecare om este un univers de povești și potențial. Lumea războiului îmi cerea să văd în celălalt doar o țintă, o amenințare care trebuie neutralizată pentru ca familia mea să supraviețuiască.
Această dedublare este epuizantă. Ești într-o stare de veghe în care trebuie să-ți „îngheți” sensibilitatea pentru a putea acționa, dar, în același timp, lupți cu disperare să nu lași acea gheață să-ți cuprindă inima definitiv.
Contrar a ceea ce s-ar putea crede, cultura nu te face mai slab pe front, ci te face mai conștient de miza luptei. Un om de cultură care ia arma în mână nu devine un instrument al distrugerii, ci un păzitor al valorilor.
Schimbarea majoră este că începi să prețuiești cuvântul și tot ce e frumos cu o intensitate aproape religioasă. În tranșee, o poezie rostită în șoaptă sau amintirea unei pagini de istorie devin forme de rezistență. Arma îți apără trupul, dar cultura îți apără umanitatea. Am simțit că arma este o necesitate tragică, în timp ce spiritul este singura cale de întoarcere spre lumină.
Cea mai dureroasă schimbare este pierderea capacității de a mai vedea lumea doar prin prisma frumosului. Când ești om de cultură, vezi armonia într-un peisaj; după front, vezi în același peisaj puncte de observație, zone de acoperire sau locuri de unde poate veni pericolul.
Spiritul și războiul nu s-au împăcat niciodată în mine. Au trăit într-un armistițiu fragil. Am luat arma nu pentru că am încetat să cred în puterea culturii, ci tocmai pentru a proteja spațiul în care cultura să poată exista din nou în pace. Omul de cultură din mine nu a dispărut; el a stat „la pândă”, așteptând momentul în care să poată lăsa arma, pentru a relua misiunea de a educa și de a vindeca suflete prin artă.
Astăzi trăiți din nou la Cernăuți, oraș cu o mare tradiție românească. Cum arată viața cotidiană acolo sub spectrul unui război care pare că nu se mai termină?
Cernăuțiul a fost întotdeauna un „oraș-refugiu”, o insulă de europenism și multiculturalitate. Dar, astăzi, sub spectrul acestui război prelungit, orașul trăiește într-o stare de dualitate dureroasă. Viața cotidiană este un amestec straniu de normalitate forțată și tensiune mută.
La prima vedere, cafenelele de pe strada pietonală sunt pline, iar copiii merg la școală. Dar această normalitate este o formă de rezistență, nu de relaxare. Este modul nostru de a spune că nu ne lăsăm înfrânți. Însă, sub această suprafață, viața este marcată de ritmul sirenelor. Când sună alerta, totul se oprește. Lecțiile în școlile noastre se mută în adăposturi, iar privirile oamenilor se îndreaptă instinctiv spre telefoane. Nu este frica de moment, ci oboseala acumulată de a trăi mereu cu bagajul pregătit.
Orașul a devenit un centru vital pentru întreaga regiune. Vedem zilnic fețe noi – oameni strămutați din est care și-au găsit aici o a doua casă. Viața cotidiană înseamnă acum și solidaritate constantă. Comunitatea românească este extrem de activă; în bisericile noastre și în școli, nu se face doar educație, ci se strâng ajutoare, se oferă mângâiere și se menține vie speranța.
Cea mai grea parte a vieții cotidiene în regiunea Cernăuți este însă geografia golului. Mergi pe stradă și observi tot mai multe portrete ale tinerilor căzuți la datorie, așezate în locuri publice. Mergi la școală și vezi bănci goale ale elevilor plecați peste hotare sau tătici care lipsesc de la serbările copiilor pentru că sunt pe front. Războiul care „nu se mai termină” a transformat timpul. Nu ne mai facem planuri pe ani de zile, ci pe zile sau ore. Trăim într-un prezent continuu, unde tradiția noastră românească – colindele, limba, istoria – a devenit o ancoră de identitate și de supraviețuire morală.
În ciuda tuturor greutăților, continuăm să organizăm evenimente culturale, să trimitem copiii la școală și să ne întâlnim în cadrul asociațiilor noastre. Pentru noi, cei din regiunea Cernăuți, a trăi românește sub spectrul războiului înseamnă a demonstra că spiritul nu poate fi ocupat.
Viața cotidiană este o luptă pentru demnitate. Oboseala este mare, resursele sunt puține, dar sentimentul de apartenență la acest pământ și la această cultură ne dă forța de a merge mai departe, zi după zi, așteptând acea pace care să nu fie doar o tăcere a armelor, ci o victorie a dreptății.
Ce ocupație aveți acum și cum reușiți să vă regăsiți echilibrul interior după experiența frontului?
În prezent, viața mea este dedicată reconstrucției – nu doar a clădirilor, ci și a spiritului comunității noastre. Ca Șef al Direcției Cultură și Turism și membru al Consiliului Orășenesc Herța, responsabilitatea mea este să mă asigur că, în ciuda războiului, identitatea noastră nu se stinge. Administrez proiecte care vizează conservarea patrimoniului nostru românesc, sprijinirea artiștilor locali și dezvoltarea unor strategii care să mențină Herța pe harta culturală, chiar și în aceste vremuri de restriște.
Întrebarea despre echilibrul interior este una profundă. Nu este ușor să treci de la sunetul artileriei la rigoarea ședințelor de consiliu sau la organizarea unui festival de poezie. Dar am descoperit că echilibrul nu vine din uitare, ci din acțiune cu sens.
Dacă pe front datoria mea a fost să apăr, acum datoria mea este să construiesc. Această continuitate a datoriei este ancora mea. Când reușim să renovăm un obiectiv cultural sau când văd tineri din Herța care își păstrează tradițiile, simt că sacrificiul de pe front nu a fost în zadar. Munca administrativă, deși solicitantă, îmi oferă structura de care am nevoie pentru a lăsa în urmă haosul războiului.
Pentru mine, cultura nu este doar o fișă a postului; este un sanctuar. Echilibrul mi-l regăsesc în liniștea bibliotecilor, în dialogul cu oamenii de cultură și în efortul de a proteja limba română. Spiritul se vindecă atunci când este expus la frumos. De fiecare dată când organizăm un eveniment care aduce comunitatea împreună, simt că mai pun o piatră la temelia propriei mele păci interioare.
Rolul de consilier îmi oferă o perspectivă pragmatică. Problemele cetățenilor, nevoile orașului Herța – acestea sunt priorități care mă forțează să rămân ancorat în prezent. Nu am timp să mă pierd în amintirile grele ale războiului, pentru că sunt oameni care depind de deciziile noastre. Această responsabilitate este, paradoxal, cel mai bun medicament: mă ajută să transform trauma în energie creatoare.
Echilibrul meu vine din sentimentul că sunt util. Herța este pentru mine nu doar un oraș unde muncesc, ci un spațiu sacru pe care l-am apărat cu arma în mână și pe care acum îl slujesc cu mintea și inima. Pacea mea interioară se confundă, astăzi, cu efortul de a vedea comunitatea noastră prosperă și demnă.
Cum a trăit familia dumneavoastră perioada în care ați fost pe front?
Aceasta este, fără îndoială, cea mai grea întrebare, pentru că rana absenței mele din familie a fost, pentru mine, mai dureroasă decât orice pericol de pe front. Familia mea nu a trăit această perioadă într-o așteptare pasivă, ci într-o rezistență tăcută și plină de sacrificii pe care le port cu mine în suflet.
Cea mai mare strângere de inimă am simțit-o pentru fiul meu. El a absolvit liceul în timp ce eu eram în tranșee. Într-un moment în care orice tânăr are nevoie de tatăl său alături, pentru a-l ghida spre maturitate, el a fost nevoit să facă acest pas singur. A trebuit să plece de unul singur la studii, departe, la Timișoara, să-și croiască un drum într-o țară nouă, în timp ce inima lui rămânea aici, cu tatăl său aflat în pericol. Faptul că a reușit să se descurce singur, să fie puternic pentru noi toți, este o mândrie imensă, dar și o sursă de regret: războiul mi-a furat privilegiul de a-i fi alături în acel prag crucial al vieții.
Acasă, la Herța, soția și fiica mea au dus propriul lor război – cel al îngrijorării mascate de datorie. Soția mea, fiind învățătoare la Liceul „Gheorghe Asachi”, a trebuit să intre zilnic în clasă, să le zâmbească elevilor și să-i învețe, purtând în suflet povara incertitudinii legate de mine.
Fiica mea, fiind încă elevă la același liceu, a trăit o experiență pe care niciun copil nu ar trebui să o cunoască: să meargă la școală sub sunetul sirenelor, știind că tatăl ei este acolo unde se trage. Ele au fost stâlpii mei. Când reușeam să vorbim, nu îmi spuneau niciodată cât le este de greu; îmi dădeau doar putere. Pentru ele, viața cotidiană a însemnat să mențină o fărâmă de normalitate într-o lume care se prăbușea.
Familia mea a trăit acea perioadă prin rugăciune și prin muncă. Școala, pentru soția și fiica mea, a fost locul unde și-au găsit refugiul și sensul, menținând vie flacăra educației românești la Herța.
Războiul ne-a maturizat pe toți brusc. Ne-a învățat că distanța dintre Herța, Timișoara și linia frontului se măsoară nu în kilometri, ci în bătăile inimii. Astăzi, prețuim fiecare cină împreună și fiecare moment de liniște, pentru că știm ce înseamnă să-ți lipsească omul drag atunci când ai cea mai mare nevoie de el. Ei sunt adevărații eroi ai întoarcerii mele; fără echilibrul și tăria lor, drumul meu înapoi spre viața civilă ar fi fost mult mai anevoios.
Există momente sau amintiri care v-au rămas în inimă ca o dovadă a iubirii și a rezistenței lor?
Da, sunt câteva imagini care îmi revin constant în minte și care m-au ajutat să rămân om în mijlocul dezumanizării războiului.
Îmi amintesc momentele în care soția mea îmi scria despre lucruri absolut banale de la Liceul „Gh. Asachi” – despre o lecție reușită, despre cum a înflorit un copac în curtea școlii sau a casei, despre reușitele copiilor noștri. Aceste mesaje erau pentru mine dovezi de o iubire imensă. Ea știa că am nevoie să știu că lumea pe care am lăsat-o în urmă încă există, că efortul nostru de a educa și de a păstra cultura română continuă, în ciuda a tot ce se întâmpla. Rezistența ei a fost să păstreze „normalitatea” vie pentru mine.
O amintire care mă urmărește este momentul în care am aflat că fiul meu a plecat spre Timișoara. Îmi imaginam cum își împachetează lucrurile singur, cum trece granița cu inima strânsă, purtând cu el nu doar speranțele unui student, ci și greutatea faptului că tatăl lui e pe front. Iubirea lui s-a văzut în puterea de a merge înainte fără să se plângă. Faptul că a reușit să se adapteze într-un oraș nou, într-o țară în care s-a simțit acasă, dar departe de noi, a fost modul lui de a-mi spune: „Tată, poți să-ți faci datoria liniștit, eu sunt puternic, eu mă descurc”.
Iar în ceea ce o privește pe fiica mea, amintirea cea mai vie este legată de modul în care ea a continuat participe la evenimentele liceului nostru, chiar și când sirenele urlau. Îmi trimiteau fotografii cu ea de la școală. Văzând-o acolo, în acea citadelă a românismului din Herța, am înțeles că rezistența lor este la fel de importantă ca și cea din tranșee. Ele apărau spiritul locului, în timp ce eu apăram pământul.
Aceste amintiri nu sunt doar despre suferință, ci despre o formă superioară de demnitate. Iubirea lor nu a fost una care să mă tragă înapoi cu lacrimi, ci una care m-a împins înainte cu speranță. Au fost scutul meu invizibil, iar gândul că mă voi întoarce la ei, într-o casă unde limba română și valorile noastre sunt păstrate cu atâta sfințenie, m-a ținut în viață.
În calitate de român din Ucraina, cum vedeți astăzi situația comunității românești din această țară? Războiul a apropiat oamenii sau, dimpotrivă, a adus noi dificultăți pentru identitatea lor?
Situația comunității românești din Ucraina este astăzi într-un moment de răscruce istorică. Războiul nu a adus un singur efect, ci a declanșat două procese simultane care, deși par contradictorii, ne definesc prezentul.
Pe de o parte, războiul a produs o apropiere fără precedent la nivel uman și cetățenesc. Atunci când ești în tranșee, nu mai contează dacă limba maternă a celui de lângă tine este ucraineana sau româna; contează doar că vă apărați împreună căminul.
Jertfa tinerilor noștri români pe front a demonstrat loialitatea comunității față de statul ucrainean. Acest „sacrificiu de sânge” a schimbat percepția multor concetățeni asupra noastră: nu mai suntem doar o minoritate de la frontieră, ci suntem parte integrantă a rezilienței acestei țări. Această solidaritate a deschis canale de comunicare și respect reciproc care înainte erau poate mai rigide.
Pe de altă parte, războiul a adus dificultăți majore pentru identitatea noastră. În contextul luptei împotriva influenței ruse, procesele de consolidare a limbii de stat s-au accelerat enorm. Pentru noi, provocarea este imensă: cum să fim cetățeni loiali Ucrainei fără să ne pierdem fibra românească? Ducem o luptă continuă pentru a păstra școlile noastre, precum Liceul „Gh. Asachi”, ca bastioane ale limbii materne. Ne temem ca reglementările legislative, necesare poate în alte contexte, să nu afecteze dreptul nostru istoric de a învăța în limba strămoșilor. O altă problemă este depopularea. Războiul a dus la un exod masiv. Tineri precum fiul meu, plecați la studii în România sau în alte părți, reprezintă viitorul nostru intelectual. Dacă ei nu se vor întoarce, comunitatea se va micșora biologic și cultural.
Un aspect pozitiv este rolul de „plămân spiritual” pe care România l-a jucat în această perioadă. Ajutorul umanitar și sprijinul educațional au întărit sentimentul de apartenență la un spațiu cultural mai larg. Pentru noi, cei din Herța sau Cernăuți, România nu este doar un vecin, ci este sursa care ne alimentează rezistența identitară.
Astăzi, comunitatea românească din Ucraina este mai matură. Am învățat că identitatea nu este ceva dat, ci ceva care trebuie apărat zilnic – prin cultură, prin administrație și, din păcate, uneori și cu arma în mână.
Văd o comunitate care suferă, dar care nu se predă. Războiul ne-a obligat să fim mai uniți și mai vocali în a ne cere drepturile, demonstrând că poți fi în același timp un cetățean exemplar al Ucrainei și un păstrător neclintit al valorilor românești. Echilibrul este fragil, dar determinarea noastră de a rămâne noi înșine pe pământul nostru este mai puternică ca niciodată.
Ce rol mai are astăzi Biserica creștină pentru românii din Ucraina? În vremuri atât de tulburi, credința devine un sprijin mai puternic pentru comunități?
Pentru comunitatea românească din Ucraina, Biserica nu este doar o instituție religioasă, ci pilonul central în jurul căruia s-a conservat identitatea noastră de-a lungul secolelor. În aceste vremuri tulburi, rolul ei s-a transformat dintr-unul tradițional într-unul de supraviețuire spirituală și socială.
În satele românești, Biserica rămâne locul unde limba română se aude cel mai curat și mai solemn. Când restul lumii se schimbă rapid, sub presiunea legilor sau a războiului, liturghia în limba maternă oferă un sentiment de continuitate și apartenență. Pentru românii de aici, credința și limba sunt două fețe ale aceleiași monede; nu poți vorbi despre una fără cealaltă.
Războiul aduce cu sine o mare de suferință și întrebări fără răspuns. Credința devine singurul refugiu în fața pierderii celor dragi. Preoții noștri au devenit, în acești ani, adevărați terapeuți de suflete. Ei sunt cei care consolează mamele care și-au pierdut fiii pe front sau soțiile care așteaptă un semn de viață din tranșee. Într-o lume care pare să fi înnebunit, Biserica oferă acea pace care covârșește orice minte.
Am văzut cu ochii mei cum parohiile s-au transformat în centre logistice. Biserica a devenit locul unde se strâng ajutoare pentru cei strămutați, hrană pentru cei flămânzi și speranță pentru cei deznădăjduiți. Această funcție socială a întărit coeziunea comunității; oamenii au înțeles că nu sunt singuri în fața urgiei.
Pe front, am simțit că mulți camarazi, indiferent de cât de religioși erau înainte, s-au întors spre divinitate. În fața pericolului iminent, credința nu este o slăbiciune, ci o armură morală. Ea ne ajută să nu ne pierdem umanitatea, să nu lăsăm ura să ne otrăvească sufletul definitiv.
Nu pot să nu menționez că Biserica trece și ea prin momente de tensiune administrativă și canonică, în contextul noilor realități din Ucraina. Totuși, dincolo de politică, pentru omul de rând din Herța sau din regiunea Cernăuți, contează faptul că ușa bisericii este deschisă și că rugăciunea se face în limba în care l-a legănat mama.
În vremuri de război, credința nu este doar un sprijin ci este fundamentul pe care ne reconstruim speranța în fiecare zi. Fără Biserică, comunitatea noastră ar fi fost mult mai expusă vânturilor istoriei. Ea rămâne busola care ne arată drumul spre casă, chiar și atunci când orizontul este întunecat de fumul exploziilor.
Există un moment de pe front care v-a schimbat definitiv modul de a privi viața, moartea și rostul omului pe pământ?
Există momente pe front care nu se măsoară în minute, ci în greutatea pe care o lasă asupra întregii tale existențe. Pentru mine, un astfel de moment a fost o noapte de veghe, după o zi de bombardamente intense, când liniștea care s-a așternut brusc părea mai asurzitoare decât exploziile.
În acea tăcere, privind cerul care arăta la fel ca cel de deasupra Herței, am înțeles că viața nu este un drept, ci un împrumut. Când vezi cât de ușor se poate stinge un om, indiferent de planurile, studiile sau visele sale, perspectiva asupra timpului se schimbă radical. Moartea nu mai este un concept abstract sau un sfârșit îndepărtat; devine o prezență care îți șoptește că singurul lucru real este „acum”.
Atunci am înțeles că rostul omului pe pământ nu stă în acumulări, ci în ceea ce lasă în sufletele celorlalți. Mi-am dat seama că, dacă voi supraviețui, nu mai pot trăi oricum. Mi-am revăzut în minte familia, Liceul „Gh. Asachi”, unde am învățat și eu și comunitatea noastră. Am înțeles că datoria mea este să fiu un constructor de punți, un păstrător de memorie și un sprijin pentru cei care vin după noi.
Acea experiență mi-a întărit convingerea că, într-o lume care se poate prăbuși fizic în câteva secunde, singurele structuri care rămân în picioare sunt cele spirituale: credința, limba maternă și educația. Dacă un popor își pierde aceste repere, el piere înainte ca primul glonț să fie tras.
Acel moment m-a schimbat definitiv. M-am întors de pe front cu o „grabă” interioară de a face bine, de a nu mai irosi nicio zi în banalitate. Astăzi, când intru în Primăria Herța sau când vorbesc cu fiica și fiul meu despre viitorul lor, o fac cu intensitatea celui care știe că pacea este un dar fragil, care trebuie protejat cu toată forța spiritului.
Ca om de cultură, credeți că literatura, arta și cuvântul pot vindeca rănile lăsate de război în sufletul unui popor?
Aceasta este miza supremă a oricărui om care crede în puterea spiritului. Din experiența mea, atât cea din tranșee, cât și cea de la administrația culturală, răspunsul este un „da” hotărât, dar cu o precizare: arta nu vindecă precum un medicament care elimină durerea instantaneu, ci ca un proces de reconstrucție a sensului.
Războiul tinde să reducă omul la un număr sau la o statistică. Literatura și arta redau individului chipul și vocea. Atunci când un veteran își scrie memoriile sau când un poet descrie durerea unei mame, trauma încetează să mai fie un strigăt mut și devine o poveste partajată. Această transformare a suferinței în narațiune este primul pas spre vindecare: ceea ce poate fi numit și rostit devine mai ușor de purtat.
Războiul otrăvește sufletul cu ură, o rană care poate supura generații întregi. Cultura este singura care poate cultiva din nou empatia. Citind marea literatură universală, ne amintim că suferința nu are naționalitate și că umanitatea este o țesătură comună. Pentru noi, românii din Ucraina, păstrarea limbii și a culturii prin poezie și cântec este modul în care ne refacem demnitatea fără a ne lăsa inima împietrită.
Atunci când reconstruim o casă de cultură sau organizăm un festival de tradiții la Herța, noi nu facem doar divertisment. Noi construim un adăpost spiritual. Muzica, pictura și dansul popular sunt forme de „terapie colectivă”. Ele reamintesc unui popor traumatizat că există frumusețe dincolo de ruine și că viața are puterea de a triumfa asupra distrugerii.
Văd zilnic cum literatura îi ajută pe copii să proceseze realitatea dură din jurul lor. Cuvântul bine ales le oferă un vocabular pentru emoțiile lor confuze. Arta le oferă certitudinea că, deși lumea lor exterioară este fragilă, universul lor interior poate fi de neînvins.
Războiul deschide răni pe care timpul singur nu le poate închide. Timpul doar le acoperă cu uitare, dar cultura le vindecă prin înțelegere. Un popor care continuă să creeze, să scrie și să cânte în ciuda bombelor este un popor care a început deja să se vindece. Pentru mine, acesta este rostul cel mai adânc al muncii mele de astăzi: să ofer comunității mele „bandajul” de aur al culturii românești, pentru ca rănile acestui război să se transforme în cicatrici ale rezilienței, nu în izvoare de amărăciune.
În ciuda tuturor suferințelor, ce înseamnă pentru dumneavoastră astăzi speranța?
Pentru mine, după tot ce am văzut și am trăit, speranța nu mai este o stare de spirit abstractă sau o așteptare pasivă a unor zile mai bune. Astăzi, speranța este un act de voință.
Speranța are chipul fiicei mele care învață la Liceul „Gh. Asachi” și chipul fiului meu care își croiește un drum la Timișoara. Când îi privesc, înțeleg că tot efortul nostru de a apăra acest pământ și această cultură are un destinatar precis. Speranța înseamnă certitudinea că sacrificiile de astăzi sunt fundația pe care ei vor construi o lume în care cuvântul „război” va fi doar o lecție de istorie, nu o realitate cotidiană.
Ca om de cultură, văd speranța precum gestul unui om care plantează un pom, știind că s-ar putea să nu se odihnească niciodată la umbra lui. Fiecare proiect cultural pe care îl inițiem în Primăria Herța, fiecare lecție despre limba română și fiecare efort de a păstra tradițiile noastre reprezintă o victorie a speranței asupra distrugerii. Noi semănăm valori într-un sol ars de război, având credința neclintită că viața va răsări din nou.
Dacă războiul mi-a arătat cât de jos poate cădea omul, el mi-a indicat și culmile bunătății. Speranța este mâna întinsă a vecinului, este ajutorul care vine din România, este rugăciunea rostită împreună în biserică. Această unitate a comunității românești din Ucraina îmi dă forța de a crede că, indiferent cât de lungă este noaptea, lumina comunității nu se va stinge.
În cele din urmă, speranța este o datorie pe care o am față de camarazii care nu s-au mai întors. Ei au crezut într-o Ucraină liberă și într-o comunitate românească demnă. Să deznădăjduiesc ar însemna să le trădez memoria. De aceea, pentru mine, speranța este motorul care mă face să mă ridic în fiecare dimineață și să caut soluții pentru orașul meu, pentru tânăra generație și pentru familia mea.
Speranța nu este absența fricii sau a durerii, ci convingerea că ceea ce facem cu integritate și iubire are un sens care supraviețuiește timpului. Este acea scânteie care ne spune că, oricât de adânci sunt rănile, sufletul are o capacitate infinită de a se regenera și de a o lua de la capăt.
Ce mesaj ați transmite românilor de pretutindeni care privesc cu îngrijorare situația din Ucraina?
Mesajul meu pentru toți românii care ne privesc astăzi, fie că sunt în Țară, în Basarabia sau în marea Diasporă, este unul de recunoștință, dar și un apel la neuitare. Din inima Ținutului Herța, un loc unde pământul pulsează de istorie românească, v-aș spune următoarele:
Vă mulțumim pentru îngrijorare, dar vă rugăm să vedeți în noi și o dovadă a rezistenței spiritului românesc. Românii din Ucraina nu sunt doar spectatori ai acestui conflict; mulți suntem în prima linie, apărând valori care sunt universale: libertatea, demnitatea și dreptul de a exista. Când priviți spre noi, să știți că aici, în ciuda războiului, limba română se vorbește cu mândrie, iar școlile și bisericile noastre rămân deschise ca niște cetăți ale identității.
Războiul m-a învățat că tot ceea ce luăm ca fiind de la sine înțeles – liniștea dimineții, o cafea băută în tihnă cu familia, siguranța zilei de mâine – sunt, în realitate, privilegii fragile. Prețuiți unitatea și pacea pe care le aveți. Nu lăsați diviziunile mărunte să erodeze temelia neamului. Un popor este puternic doar atunci când este solidar, iar noi, cei de aici, simțim cel mai bine cât de mult contează să știi că ai un frate peste hotar care se gândește la tine.
Vă rugăm să nu lăsați tăcerea sau obișnuința să se așeze peste situația noastră. Războiul acesta tinde să devină o știre de fundal, dar pentru noi este o realitate care ne macină viețile zilnic. Vorbiți despre românii din Bucovina, din Maramureșul istoric, din Bugeac, din nordul Basarabiei și din Ținutul Herța. Susțineți educația în limba română și ajutați-ne să ne păstrăm tinerii acasă sau să le oferim punți de legătură, așa cum fiul meu a găsit la Timișoara. Fiecare carte trimisă, fiecare proiect cultural comun este o cărămidă la zidul supraviețuirii noastre.
Chiar dacă veștile sunt adesea sumbre, nu deznădăjduiți pentru noi. Noi am învățat să trăim cu demnitate între sunetul sirenelor și clopotul bisericii. Legătura de sânge și de spirit care ne unește pe toți românii este mai puternică decât orice graniță și mai rezistentă decât orice conflict armat.
Mesajul meu este unul de unitate: Rămâneți aproape de noi în spirit! Nu ne lăsați să devenim o pagină uitată de istorie. Atâta timp cât ne simțim susținuți și iubiți de frații noștri de pretutindeni, avem puterea să reconstruim tot ce războiul a dărâmat și să păstrăm aprinsă flacăra românismului aici, la marginea de nord a spațiului nostru etnic.
A consemnat Dumitru Sîrghie
