La un moment dat, gata. Nu cu gânditul. Nu cu scrisul. Nici cu enervarea în fața lumii. Aia, se știe, nu trece niciodată. Dar cu statul în public, da. Cu cititul pe scenă. Cu arătatul propriei persoane. Cu acea vanitate târzie care își zice demnitate și care, în fond, nu observă că de mult trăiește doar din retrovizoare. Eu, pentru mine, am hotărât clar: după 75 de ani (Începând cu noiembrie 2026) nu mă mai pun în fața unui public. Punct. De ce?! Pentru că încă mai am ochi în cap. Și pentru că, din când în când, mă mai uit și în oglindă, chiar dacă fără entuziasm. Fața nu devine mai interesantă. Devine doar mai bătrână. Gâtul începe să facă lucruri pe care nimeni nu i le-a cerut. Vocea nu mai vine, ci mai întâi își drege existența. Nu mai citește poezia. O răzuiește. O pilește. Ca o pilă tocită pe o tablă veche. Apoi vin acele mici pauze. Acea căutare penibilă. Acele secunde trădătoare în care omul aleargă după propriul lui frazeu ca un portar după trenul deja plecat. La actor mai merge, uneori. El are un rol. Un costum. O lumină. O distanță. I se mai poate ierta câte ceva, fiindcă nu-l vezi chiar pe el, ci încă mai vezi o figură, o mască, un rest de personaj. Dar poetul? Bietul poet, dezbrăcat de orice apărare? El stă acolo sus cu foaia în mână și cu trecutul în spinare și chiar își închipuie că lumea a venit pentru poem. Nu. De multe ori lumea a venit din politețe. Din amintire. Dintr-un fel de întreținere funerară a literaturii. Poemul stă undeva alături și roșește de rușine. Publicul, în astfel de clipe, este cumplit de politicos. Aplaudă harnic. Zâmbește la locul potrivit. Spune la sfârșit: „Ce frumos a fost să vă mai vedem.” E o propoziție groaznică. Trebuie doar s-o asculți cum trebuie. În traducere sinceră, ea înseamnă: bine că mai sunteți încă în viață. Atât. Despre text nu mai spune nimeni nimic. Dacă textul ar fi câștigat cu adevărat, s-ar vorbi despre text. Nu despre prezența autorului, ca și cum simpla lui apariție ar fi deja o operă culturală. După o anumită vârstă nu se mai aplaudă prestația. Se aplaudă supraviețuirea.
Și aici începe ridicolul.
Fiindcă bătrânețea nu este disciplină estetică. Este un jaf. Mai întâi asupra vocii. Apoi asupra mersului. Apoi asupra mâinilor. Și, la urmă, asupra lucidității cu care te mai privești singur. Cel mai grav nu este că te destrami. Cel mai grav este că tu observi asta mai târziu decât ceilalți. Tu încă te crezi expresiv, în timp ce ai devenit deja doar obositor. Îi spui maturitate. Publicul îi spune, în gând: păcat. Nu vreau să aud acest „păcat” pe la spate. Nu vreau ca oamenii să spună după aceea: „Altădată avea o prezență extraordinară.” E una dintre cele mai triste propoziții pe care le poate primi un om. Este azilul gloriei. Acolo ajung mulți. Unii încă țin manuscrisul în mână. Nu! Eu prefer să lipsesc decât să deranjez, prefer să rămân amintire decât corectură vie. Prefer să las în urmă o imagine întreagă decât o anexă tremurată. Opera poate să rămână. Autorul nu este obligat să stea lângă ea ca un portar îmbătrânit prost al propriului său nume. Sigur că există excepții. Există bătrâni cu foc. Puțini. Admirabili. Dar excepția nu este regulă. De excepții se agață, de obicei, mediocrul vanitos. Mai ales cel care nu mai are aproape nimic în afară de reflexul de a se expune, iar vanitatea la bătrânețe este o priveliște tristă. În tinerețe mai avea măcar picioare. Mai târziu are doar pretenții; știu cum sună toate astea. Dur. Rău. Nerecunoscător față de vârstă. Se poate. Dar nici vârsta nu se poartă prea galant cu noi. Îți ia mai întâi ținuta. Apoi vocea. Apoi suflul. Apoi acea iluzie plăcută că te-ai mai putea arăta încă o dată ca odinioară. Nu. Nu mai poți. Te mai poți doar arăta. Și, de multe ori, tocmai asta ar fi trebuit evitat. Poetul să scrie. Acasă. În liniște. Cu ochelari, cu ceai, cu furie. Foarte bine. Să publice, dacă mai are ce spune. Să gândească, să se enerveze, să judece, să contrazică. Dar să nu creadă că scena este un azil de grație. Nu este. Scena mărește. Iar ceea ce mărește ea la bătrânețe nu este întotdeauna opera. Uneori mărește doar tremurul; de aceea hotărârea mea este simplă: plecare la timp. Nu atunci când fraza nu mă mai duce. Nu atunci când vocea începe să sune de parcă ar veni dintr-o pivniță umedă. Nu atunci când publicul oferă mai multă compasiune decât atenție. Ci înainte. Există o artă a apariției. Dar există și o artă a dispariției. A doua este mai rară. Și, de regulă, mai nobilă. Nu trebuie să participi public la propriul tău consum biologic până la capăt.
La un moment dat, cea mai demnă apariție este aceea pe care n-o mai faci!
Christian W. Schenk
