Când zici costum popular, tradiții, meșteșuguri tradiționale, te duci cu gândul la casa bunicilor și a străbunicilor din lumea satului.
Eu am descoperit o astfel de comoară chiar în inima orașului, mai precis la Muzeul Județean de Istorie, din Slatina. Am ajuns aici pornind de la o invitație la Șezătoarea dedicată Artei cămășii românești – „Nu ca hobby ci ca identitate” (Claudia Balaș – muzeograf)
„Ne vedem sâmbătă… pentru a
Ne aduce împreună
Cu pânze, fire și povești,
Cu speranțe. Cu temeri. Cu cântece
Vechi, demult uitate, care se trezesc în sângele nostru.
Ne aducem împreună,
Cu gândul bun ca pâinea caldă, cu
Mâini vrednice și cu pace în priviri,
Ne aducem împreună
Și creăm magie, în tihnă, împreună”, ne îmbie Loriana Prioteasa.
Și, cum am pășit în incinta muzeului, m-am întors în copilărie, la oalele de lut de pe corlată, la războiul de țesut al mamei, din fiecare iarnă, și la marama din fir de borangic, pe care mi-a dat-o ca „zestre”.
Dincolo de încăperile cu frumoase și variate costume populare românești, cu vitrinele pline de oale de toate formele și culorile, am descoperit, într-o cameră alăturată, de la parterul muzeului, o adevărată comoară. O mână de doamne și domnițe, cât și de tinere vlăstare, care „s-au adunat împreună”, pentru a perpetua frumusețea cămășii tradiționale românești. Adică, acea „Artă a cămășii cu altiță”, care, alături de Ceramica de Horezu, de Ritualul Călușului sau de Mărțișor, face parte din Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității.
Zice Claudia Balaș că, de mult voia să organizeze o astfel de Șezătoare, aici, la muzeu, dar nu reușea singură; avea nevoie de un sprijin. Și, la un moment dat, Dumnezeu i-a scos-o în cale pe tânăra doamnă Loriana Prioteasa. Astfel, au pus bazele unui „grup care reunește persoane din oraș și din împrejurimi, cărora le place să lucreze”. Așa au ajuns astăzi la a doua ediție, la care participă doamne de toate vârstele, îmbrăcate în costum popular și dornice să-și împărtășească experiența acumulată în acest domeniu, dar și eleve care, deși și-au ținut telefonul aproape, s-au străduit să învețe cât mai bine și mai repede cum să lucreze astfel de altițe.
M-a fascinat preocuparea doamnelor de a afla una de la cealaltă și a înțelege ce material este mai bun, ce ață și ce culori să folosească sau câte șiruri ar fi bine să coase pe o mânecă. Mi-am bucurat sufletul, admirând o ie de peste o sută de ani, purtată cu mândrie și recunoștință de d-na Gherghina Dima. Sau o ,,batistă” de pus pe cap, țesută în război și atât de fină, că îți aluneca printre degete.
Am aflat că ceea ce numeam eu fotă are și alte denumiri, în funcție de regiune, cum ar fi cea de zăvelcă sau catrință. Apoi, nu știu câți dintre voi știau că de Paște înflorește ,,Crinul Paștelui”. M-au fermecat, pur și simplu, poveștile din spatele cămășilor cu altiță.
Loriana Prioteasa a lucrat, la început, păpuși, dorind, pentru fetițele ei, ceva din materiale naturale. Însă, cât timp fetele au crescut, pe ea a ,,măcinat-o” gândul de a lucra ceva autentic românesc. Și așa s-a apucat de cusut cămăși cu altiță. Este o dragoste pentru frumos, pentru tradițional, pe care o împărtășește și soțul ei, căruia chiar îi lucrează acum o astfel de cămașă. Mai ales că are origini dincolo de Prut, în celălalt spațiu românesc, încărcat de tradiții și păstrător al identității românești. Bunicul său, din partea tatălui, era născut la Bălți, de unde a venit în timpul refugiului, aici, în zona Oltului. Și-a întemeiat o familie, dar a trebuit să fugă din nou, undeva în zona Abrudului, fiind persecutat politic, deoarece era considerat chiabur.
Fiecare dintre noi, trăind, scriem o poveste mai frumoasă sau mai tristă, cu mai multe urcușuri sau mai multe coborâșuri. Important este să ne aflăm răgazul de a ne aduna împreună și a depăna aceste povești, împletindu-le cu firul de mătase sau de borangic din altițe, ducând mai departe frumusețea cămășii tradiționale românești.
Așadar, haideți la Șezătoare! Veniți să descoperiți comoara din inima orașului!
Elena Sîrghie
