Stă să plouă…
– Ce facem, mai mergem?, mă adresez eu noilor noștri prieteni, Dora și Edi, oaspeți de vreo două zile, aici la Mălaia.
De multă vreme noi, eu și Dinu, n-am mai avut parte de oameni cu care să rezonăm atât de bine: joviali, fără mofturi, cu simțul umorului și fără să facă tapaj de erudiția și cultura lor înalte. Discutăm despre literatură, povestim întâmplări hazlii, râdem cu poftă și savurăm bucate dezmierdate cu un vin roze, dumnezeiesc, cu nume aristocratic: ,,Boier Bibicu”.
Cum ne propusesem să ieșim prin împrejurimi, repet întrebarea, având în vedere că se pregătea să înceapă să plouă: ,,Mai mergem?”.
– Sigur!, zice Dora, foarte hotărâtă și fermă de parcă ar fi luat o decizie importantă pentru țară.
Așa că, după câteva minute, suntem, deja, gata de plecare. Când să ne ocupăm locurile în mașină se pornește o ploaie torențială, încât, dacă ne vedea cineva plecând pe o asemenea vreme, ar fi crezut că suntem alungați de-acasă.
Dumnezeu ține însă cu oamenii buni, așa că a încetinit ploaia și prietenii noștri au putut admira frumusețea Lotrului, înaintea intrării acestuia în barajul de la Brădișor.
După câțiva km și o pantă pe cât de scurtă, pe atât de abruptă, ajungem la Mânăstirea Mălaia.
Biserica cu turlele ei, altădată strălucitoare, acum înnegrite de vreme și vremuri, se profilează, maiestuos, pe culmile verzi ale munților înconjurători. Zidul pictat cu chipuri de sfinți și domnitori, cel care o împrejmuiește, precum și Crucea imensă din oțel care o străjuiește, îi sporesc frumusețea.
Din păcate, acum, este închisă. Dar nu stăm mult să ne tânguim ce să facem că apare o măicuță, protejată de ploaie de o umbrelă colorată, în totală disonanță cu hainele ei cernite. Ne deschide și pășim înăuntru. Pentru mine și Dinu, care o vedem a nu știu câta oară, nu este nicio schimbare. Tot neterminată în interior, unde afară de moaștele Sf. Ioan Rus și câteva icoane, nu este decât o schelă din lemn ridicată în altar.
După închinările, rugăciunile de rigoare și achiziționarea de lumânări pentru morți și vii ieșim în tindă. Mai puțin Dora, pe care o lăsăm să se reculeagă la sfintele moaște.
Așa că stăm și o așteptăm, în timp ce eu mă feresc cât pot de stropii de ploaie pe care, parcă făcându-mi în ciudă, vântul îi trimite să-mi biciuiască fața și picioarele.
După un timp de așteptare, zic eu, rezonabil, hotărăsc să intru în mașina parcată imediat în dreapta, lângă zidul bisericii. Dinu și Edi mă urmează, fără să le-o cer eu. E mult mai bine în mașină, chiar dacă eu nu stau prea confortabil. Din cauza bagajelor mărunte dar multe, înghesuite între scaunul din față și bancheta din spate pe care stau, trebuie să îmi direcționez picioarele, în diagonală pe „loitrea” mașinii, adică pe proeminența aceea a podelei de pe mijloc.
În timp ce ploaia își vede de treabă, bătând în geamul mașinii și aburindu-l, noi, fără semnal la telefon, vorbim de una alta: cine ce a mai scris și a publicat, care mai este soarta guvernului…
Cum așteptarea se prelungește, iar eu mă tot foiesc, încercând să găsesc o poziție mai comodă, Edi se simte dator să justifice întârzierea Dorei: ,,Ei îi place să stea la taină cu măicuțele, să mai afle câte ceva despre istoria bisericii și a locului”. Ceva firesc, îmi zic în sinea mea.
La un moment dat, dinspre intrarea în biserică, apare măicuța cu acea umbrelă colorată deasupra capului. Alunecă ușor pe lângă zidul bisericii și pe bordura de nici jumătate de metru ce o desparte de botul mașinii noastre. Noi amuțim, întrebându-ne unde este Dora?
Reluăm discuția și, cam în zece minute, apare și ea. Dar, stupoare, nu vine dinspre tinda bisericii, ci din partea opusă, dinspre chilii. Privește înspre mașină și trece mai departe. Hm!, o fi uitat ceva îmi zic. Poate să dea vreun acatist. Da, dar nu e măicuța…
Ne continuăm așteptarea. Nu-mi dau seama cât timp, dar din perspectiva picioarelor mele, deja obosite, destul de mult. Încep să mă rog Lui, să ne-o aducă pe Dora și să putem pleca,
După alte minute bune, minunea se produce: Revine Dora! Trece ușor pe bordura dintre mașină și biserică, iar eu încep să cred că chiar am o legătură profundă cu Divinitatea. Mă înviorez brusc! Îmi reașez picioarele și când să mă îndrept de șale înțepenesc. Dora nu se oprește. Aruncă spre mașină aceeași privire încruntată și trece mai departe. Edi continuă să-i justifice atitudinea: ,,Cred că chiar vrea să revină în jurnalism și face deja o documentare”. Așa că eu, deja o văd cu ochii minții, pe Dora, unul dintre cei mai buni specialiști în comunicare și printre cei care au implementat în România sistemul de PR, cum, într-o chilie, se înțelege cu măicuța asupra modului de promovare a imaginii Bisericii, în general, și a celei de la Mălaia în particular. Numai că nici nu apuc să-mi termin scenariul că reapare măicuța. Primul gând care îmi încolțește este că o fi altă măicuță, că doar n-o fi una singură la o așa mănăstire. Văd , imediat, însă, umbrela din fâșii late albastre, roșii, verzi… Și Dora? Unde este Dora? Dora vine și ea după cinci minute și ca într-o scenă kafkiană, ne privește, credem noi, și își vede de drum. Edi dă să iasă din mașină s-o întrebe ce s-a întâmplat, dar noi îl oprim: ,,Las-o să își termine documentarea”.
În timp ce ne înarmăm cu răbdare schimbăm registrul discuției. Trecem la cele mai lumești. La întoarcere vom lua pește de la păstrăvăria din creierul munților și vom încinge grătarul. Nu mai avem ,,Boier Bibicu”, dar nu este așa o problemă, ne descurcăm noi.
Deja simțeam parcă mirosul de grătar, când, culmea, dinspre chilii, apare Dora cu măicuța după ea. De data asta, când nu mai speram, se oprește la mașină. Eu, în timp ce îmi revizuiesc poziția, sperând că este pentru ultima oară, simt cum un fior rece îmi trece pe șira spinării. Dora este supărată! Foarte, foarte supărată. Abia acum pătrund cum trebuie înțelesul expresiei: ,,Cu o falcă-n cer și cu una-n pământ”. Deschide portiera și, parcă, într-un spirit de frondă, se prăbușește pe scaunul de la picioarele mele traumatizate, fără să scoată vreun cuvânt. Noi ne crispăm cu toții. Nu e de bine! Edi își revine primul și pornind mașina o întreabă, cu cel mai duios glas din lume, privind-o tandru: ,,Tu ești supărată?” În sfârșit Dora izbucnește! Bolborosește ceva de genul : ,,Cum ați putut pleca și să mă lăsați aici?”. Noi, la rândul nostru, ne precipităm, și începem să bâiguim, fiecare pe limba lui ce-i vine mai repede în minte: ,,Noi n-am plecat nicăieri, am așteptat cuminți, tu ești cea care s-a foit pe-aici, în sus și-n jos, și nici nu ne-ai băgat în seamă”. Exasperată de acuzele noastre, Dora țipă cât poate: „Da voi nu v-ați dat seama că eu nu vă vedeam?”
– Nu !, strigăm noi toți deodată.
Ba eu mai și continui, punând degetul pe rană, cum se zice:
– Edi a vrut să vină să te întrebe ce e cu tine, dar noi am zis să te lase să termini documentarea.
– Ce documentare, țipă, ca din gură de șarpe, Dora, cu ochii cât cepele. Voi vă bateți joc de mine în continuare?”
Cum tonul vocii ei începe să coboare, lăsând să se înțeleagă că, treptat, indignarea este înlocuită cu uimire până la smerenie, eu care suferisem cel mai mult din pricina acestei neînțelegeri, mă prefac indignată și contraatac:
– Dar tu pe unde ai umblat?
Toată lumea se destinde dintr-o dată, inclusiv Dora, care începe să priceapă că toată drama asta prin care am trecut, cu toții, are la bază, drept cauză, parbrizul aburit al mașinii, care nu i-a permis ochilor săi să privească, cu adevărat, în interiorul mașinii. Și abia stăpânindu-și râsul zice:
– Să vă caut!
– Unde?, întreb eu tot mai apăsat, în aceeași notă de aparentă indignare. Și de ce veneai dinspre chilii și nu dinspre intrarea în biserică?
– Păi, întâi, am crezut că v-ați dus la toaletă și, îndrumată de măicuță, am luat-o în stânga și nu în dreapta, spre mașină.
A!, și câte toalete erau de ai stat atât de mult timp?
– Două, continuă Dora, care abia mai putea vorbi de râs…
– Doar două?!!!, mă prefac eu iritată… Păi, la cât timp ai stat credeam că sunt un complex întreg. Și apoi de ce te-ai întors la biserică, ai crezut că ne-am ascuns prin altar sau pe sub vreun patrafir?”
Hohotele noastre de râs zguduie geamurile mașinii.
– Speram, zice, că v-ați întors să mă luați. Când am ieșit iar, am văzut, mai încolo, o clădire mai mică despre care măicuța mi-a zis că e magazinul cu suveniruri. Convinsă că acolo sunteți, pentru a vă lua cruciulițe, brățări, cărți de rugăciuni, am început să alerg prin ploaie cu măicuța după mine.
– Da, o întrerupe Dinu, da măicuța avea umbrelă.
– Și ce umbrelă, intervine și Edi, sarcastic.
– De fapt, continuă Dora, ștergându-și lacrimile de râs, ea voia să îmi spună că nu puteți fi acolo, pentru că este închis, ea fiind responsabilă cu magazinul. Abia
când și-a dat la o parte un rând de fuste și am văzut cheia atârnată la brâu am crezut-o.
Obosită de un așa efort, să râdă și să dea explicații, cu o voce scăzută jos de tot, continuă:
– Resemnată, am pornit spre mașină, hotărâtă să vă aștept cât va fi nevoie.
Cum mașina se zgâlțâia din toate încheieturile de râsetele noastre, iar volanul dansa, periculos, în mâinile lui Edi, hotărâm să tragem puțin pe dreapta să ne liniștim. După ce ne tragem sufletul, eu conchid:
– Vezi, mă Dora, dacă n-ai înconjurat biserica atunci când a trebuit, ca de Paște, de exemplu, a fost musai să o faci acuma…
– Da, zice ea oarecum deznădăjduită, dar azi nici măcar nu e sărbătoare.
-Ba da, sărim noi cei care, înainte de a pleca în așa zisa excursie, ne „documentasem”, este Sfântul Emilian…
Elena Sîrghie
