Ministrul Culturii vorbește ca un hamal beat într-o gară părăsită, cu scuipat de birt în colțul gurii și cu „interesul național” târât de picior prin noroiul frustrării sale.
Din gura domniei-sale nu ies idei. Trosnesc, în schimb, scânduri putrede desprinse dintr-un gard de mahala administrativă.
Cultura, în mâinile lui, pare o scrumieră de minister în care se sting chiștoacele puterii.
Omul nu rostește cuvinte – le izbește de pereți, ca un vătaf care confundă demnitatea publică cu libertatea de a înjura sub becurile statului.
Și ce spectacol jalnic: un ministru care, în loc să apere interesul țării cu sobrietate, îl negociază ca pe o vacă obosită în târgul nervilor personali.
„Îmi bag p…” – și aici nu mai continuă un om de stat. Începe să behăie un stomac revoltat care a ajuns accidental la microfonul puterii.
Adevărata obscenitate nu stă în cuvântul trivial, ci în mocirla morală care îl împinge afară din gură ca pe o broască râioasă.
România a auzit destule înjurături ca să nu mai roșească. Dar rar a văzut un slujbaș al culturii mânuind vocabularul ca pe o rangă de interlop administrativ, fie el și strănepot de-ai lui Atilla.
Patrimoniul, presa publică și ideea de stat ajung, în asemenea mâini, obiecte de tarabă, azvârlite printre crize de orgoliu și grimase de birt politic.
Funcția ministerială atârnă pe umerii lui ca un frac îmbrăcat peste izmene.
Arghezi ar fi făcut din asemenea personaj un muc de lumânare uns cu seu administrativ, fumegând în altarul unei patrii administrate de nervi, tupeu și glandă salivară.
Un slujbaș care crede că vulgaritatea ține loc de curaj și că testosteronul verbal poate substitui onoarea.
Când ministrul Culturii ajunge să vorbească precum ultimul geambaș al furiei personale, cultura însăși pare pusă la mezat, cu eticheta atârnată de gât și licitația deschisă între cinism și impostură.
Aloo, Nicușor Dan, trezește-te!
Dumitru Sîrghie
