Titlul unei cărți precum ,,Ce ne facem cu atâția proști?” provoacă instantaneu un reflex aproape universal: fiecare dintre noi caută, mai întâi, proștii din jur. Îi identificăm rapid în spațiul public, în politică, pe rețelele sociale, în trafic, la televizor sau la masa de familie. Rareori însă ne vine ideea mai incomodă că întrebarea ar putea fi îndreptată și spre noi înșine.
Poate că adevărata miză a cărții lui Paleologu nu este inventarierea prostiei celorlalți, ci examinarea propriilor lui certitudini. La urma urmei, încă de la Socrate ni se spune că începutul înțelepciunii stă în conștiința limitelor propriei cunoașteri. Dacă înțeleptul este cel care știe că nu știe, atunci primul semn al prostiei nu este ignoranța, ci convingerea neclintită că deții adevărul și că eroarea îi privește exclusiv pe ceilalți.
În acest sens, întrebarea „Ce ne facem cu atâția proști?” ascunde o altă întrebare, mai puțin comodă și infinit mai filosofică: ce ne facem atunci când descoperim că și noi intrăm, din când în când, în această categorie? Că fiecare dintre noi a apărat cu înverșunare idei greșite, a confundat opiniile cu faptele sau a luat drept inteligență simpla confirmare a propriilor prejudecăți?
Există, de altfel, o diferență subtilă între prostie și neștiință. Neștiința poate fi vindecată prin învățare. Prostia, în schimb, pare adesea imună la argumente, tocmai pentru că se hrănește din certitudine. Cel care nu știe poate învăța; cel care crede că știe deja nu mai simte nevoia să afle nimic. De aceea, poate că una dintre marile probleme ale epocii noastre nu este lipsa informației, ci excesul de încredere în sine.
Niciodată oamenii nu au avut acces la atât de multă cunoaștere și, paradoxal, niciodată nu au părut atât de convinși că o căutare de câteva secunde îi transformă în experți.
Dar apare atunci o dificultate suplimentară. Cum distingem între prostie și simplul dezacord? Nu riscăm oare să-i numim proști pe cei care nu împărtășesc convingerile noastre? Istoria este plină de oameni considerați ridicoli, ignoranți sau periculoși de contemporanii lor și care s-au dovedit ulterior mai lucizi decât criticii lor. A-i considera proști pe ceilalți este uneori un semn de discernământ; alteori, este doar o formă sofisticată de vanitate.
Într-o democrație, această problemă devine și mai delicată. Nu putem rezolva dificultatea eliminându-i pe cei pe care îi considerăm insuficient educați. Suntem obligați să conviețuim cu diferențele de competență, de cultură și de judecată. Astfel, poate că adevărata întrebare nu este dacă există prea mulți proști, ci dacă există suficientă răbdare, suficientă modestie și suficientă educație pentru a împiedica prostia să devină dominantă. Inclusiv propria noastră prostie.
Poate că progresul omenirii nu constă în reducerea numărului de proști. Aceasta pare o speranță utopică. Poate că progresul constă în altceva: în capacitatea de a ne îndoi de noi înșine înainte de a-i judeca pe ceilalți. În fond, există un privilegiu rar și profund intelectual pe care nu îl posedă orice om: acela de a te întreba sincer dacă nu cumva faci parte din problema pe care încerci să o diagnostichezi.
Iar dacă există un antidot autentic la prostie, acesta s-ar putea să nu fie inteligența, ci modestia. Inteligența poate deveni aroganță. Modestia, în schimb, păstrează mereu deschisă posibilitatea că mai avem ceva de învățat. Chiar și despre noi înșine…
Dumitru Sîrghie
