Volumul „Steaua care nu cade” (Editura „CronEdit”, Iași, 2025) al poetei Nina Toma se așază firesc în aria unei lirici a maturității afective, unde iubirea, memoria, dorul și regăsirea devin repere fundamentale ale existenței. Cartea este o colecție de poeme despre dragoste și o meditație amplă asupra destinului uman, asupra timpului care transformă și asupra acelor legături sufletești ce par să sfideze efemeritatea.
Încă din poemele de început, poeta cultivă o sensibilitate marcată de o profundă candoare și înțelegere pentru ființele „de lumină neștiute”, propunând imagini de-o mare delicatețe spirituală. Versurile „Unii se nasc sub stele cu noroc,/ alții abia cutează de a le privi,/ tăcerea lor, un clopot fără sfoară,/ revarsă dragoste din plinul inimii (…)/ Ei nu mai cer nimic, dar lumea-i simte / Ca pe-un ecou din lacrimi desfăcut, / Ființă de lumină neștiute, / Cu pași de vis, din lumea ce-a trecut” sugerează contrastul dintre oamenii privilegiați de soartă (care „se nasc sub stele cu noroc”) și cei modești, retrași, care nu îndrăznesc nici măcar să aspire la același destin. Imaginea „tăcerea lor un clopot fără sfoară” exprimă imposibilitatea de a-și face auzite dorințele sau suferințele. Totuși, în ciuda acestei discreții, ei „revarsă dragoste din plinul inimii”, ceea ce evidențiază bogăția lor sufletească. Versurile transmit admirație pentru oamenii care dăruiesc necondiționat și nu cer nimic în schimb, punând în lumină noblețea tăcută a acestora.
Poemul care dă titlul volumului concentrează una dintre ideile esențiale ale cărții. „Sunt stele care nu cad niciodată, / Deși par slabe, palide uitate, / Rămân pe ale cerului câmpii nemărginite, / În constelații fără nume adunate”.
Steaua devine simbolul valorilor nepieritoare: iubirea autentică, fidelitatea, memoria și puterea de a rezista timpului. În imaginarul Ninei Toma, ceea ce este cu adevărat important nu cunoaște prăbușirea. Chiar și atunci când pare uitat, continuă să lumineze.
Timpul este una dintre marile teme ale volumului. El nu apare ca forță distructivă. Se ivește ca element care conferă sens experiențelor trăite. În poemul „Ne-am iubit fără să știm”, constatarea simplă „După câteva zeci de ani / Viața a întors pagina” conține întreaga dramă și frumusețe a destinului uman. Există iubiri care se înțeleg abia după ce timpul și-a consumat lecțiile. Aceeași perspectivă apare și în „Ritualul reîntâlnirii” : „Uităm de ani, / De argintul de la tâmple, / De tot ce-am fost, înainte să devenim ai noștri.” Argintul de la tâmple nu este semnul degradării, ci al unei înțelepciuni dobândite prin iubire și așteptare.
O notă distinctă a poeziei Ninei Toma este capacitatea de a transforma experiențele personale în simboluri universale. În „Scrisori pentru cea de atunci”, drumul devine metafora destinului: „Iar drumul cu tei și castani / Va rămâne în voi – / Nu ca pierdere, / Ci ca o hartă / Care v-a dus, / În sfârșit, / Unul către altul.” Imaginea drumului este una inițiatică. Tot ceea ce părea rătăcire capătă sens retrospectiv, iar întâlnirea finală justifică toate ocolurile existenței.
Limbajul poetic este limpede, accesibil, lipsit de artificii gratuite. Nina Toma preferă expresia directă, emoția autentică și metafora transparentă. Versurile sale nu impresionează prin obscuritate intelectuală, iar forța lor vine din sinceritate și din densitatea afectivă a imaginilor. În poemul „Sărutul”, imaginea iubirii este concentrată într-o formulă memorabilă: „Buzele tale nu doar mă ating, / Ele aprind în mine stele tăcute.” Metafora stelelor reapare ca simbol al iluminării interioare și al renașterii sufletești prin iubire.
În multe poeme, iubirea capătă dimensiuni aproape sacre. Ea devine experiență transformatoare și spațiu al permanenței sufletești. În „Cheia”, poeta scrie: „Mă voi închide încet, / Ca un trandafir în zori, / Răspândind în jur parfumul unei iubiri / Care n-a murit niciodată.”
Trandafirul devine imaginea unei frumuseți care continuă să existe dincolo de timpul concret al existenței. Iubirea supraviețuiește chiar și atunci când prezența fizică se estompează.
Un motiv recurent este acela al iubirii amenințate de distanță și de efemeritatea clipei. În poemul „Doar din când în când”, cei doi îndrăgostiți sunt surprinși într-o situație paradoxală: „Ne iubim ca doi clandestini / în propria poveste, / cu bucuria regăsirii, cu durerea despărțirii / care începe din clipa în care ne îmbrățișăm.” Este una dintre cele mai profunde observații psihologice ale volumului. Regăsirea conține deja germenele despărțirii, iar fericirea deplină poartă inevitabil umbra pierderii.
Poezia Ninei Toma valorifică frecvent memoria tactilă, transformând gesturile simple în experiențe de mare intensitate emoțională. În Drumul înspre tine, poeta notează: „În buzunar, simt hârtia mototolită / Cu versurile scrise grăbit – / De parcă aș putea uita ceva. / În palmă, / încă simt degetele tale / strângându-le pe ale mele.” Amintirea nu este intelectuală, ci corporală. Ea se păstrează în gesturi, în senzații și în urmele lăsate asupra sufletului.
Deosebit de expresive sunt poemele în care iubirea devine refugiu și mântuire. În „Când visul a venit”, simpla afirmație „Ai spus doar: Sunt aici” declanșează o transformare totală: „Dorul a devenit atingere. / Tăcerea – șoaptă. / Așteptarea – răsplată.” Economia expresivă a acestor versuri demonstrează maturitatea artistică a autoarei. Fiecare cuvânt este așezat cu precizie, iar efectul emoțional este puternic.
În alte texte, erosul primește accente de o senzualitate discretă și elegantă. Poemul „Elixir” surprinde această dimensiune: „Eu? / te respir. / cu fiecare rotire de sânge, / te trag adânc în artere – / ca pe un drog vechi / vindecător și mortal.” Antiteza dintre „vindecător” și „mortal” exprimă ambivalența iubirii, capabilă să ofere împlinire și suferință deopotrivă.
În „Oglinda”, iubirea este prezentată ca întâlnire a două universuri: „Împreună nu mai suntem două umbre pierdute, / Suntem două lumi care se întâlnesc fără teamă.” Această perspectivă conduce către una dintre concluziile filosofice ale cărții, formulată explicit în poemul Împlinirea: „Alegerile mele sunt iubire. / În iubire mă regăsesc întreagă.” Pentru Nina Toma, iubirea reprezintă forma supremă de autocunoaștere.
Volumul se înscrie în linia neoromantismului contemporan, curent recognoscibil prin cultul sentimentului, valorizarea iubirii ideale, prezența simbolurilor cosmice și interesul pentru interioritatea ființei. Stelele, lumina, drumul, trenul, noaptea, tăcerea și oglinda funcționează ca simboluri recurente ale unui univers liric profund afectivizat. În același timp, poezia autoarei preia elemente ale liricii confesive moderne, mizând pe autenticitatea trăirii și pe expresia directă a emoției. Versuri precum „Nu-ți cer decât să fii acolo. / Să rămâi. Să mă ții de mână” sau „câți oameni știu că / fericirea nu strigă? / că se așază în noi / ca lumina într-o cameră curată” ilustrează această orientare către esențializare și sinceritate.
Citind acest volum, devine evident faptul că succesul recent al Ninei Toma la Festivalul Internațional „Lucian Blaga”, unde a obținut Premiul I la secțiunea poezie, reprezintă confirmarea valorii unei voci lirice autentice.
Poezia sa are capacitatea de a ajunge direct la sensibilitatea cititorului printr-un limbaj curat, imagini memorabile și o emoție niciodată ostentativă. Într-o epocă dominată de formule experimentale și de fragmentarism, Nina Toma rămâne fidelă poeziei care izvorăște din experiența interioară și din adevărul sentimentelor.
Dumitru Sîrghie
