S-a dus actualul ministru al Educației (nomina odiosa) la deschiderea anului universitar cu văcuța în desagă și cu poezia de grădiniță lustruită pe buze. În loc de idei, reforme și viziune, a scos la microfon capodopera:
„Când văcuța nu dă lapte
iar AI-ul e-n zadar
ne dăm seama că-i nevoie
de-un medic…”
Și a așteptat, solemn, răspunsul: „veterinar”. Sala a tăcut, probabil încercând să proceseze nivelul academic al momentului. Ministrul a mai încercat o dată: „Hai, mai luăm o dată!” Pentru că, atunci când reforma educației întârzie, măcar putem repeta poezia până iese răspunsul.
Apoi a venit și peisagistica:
„Când grădina pare-o scenă
zugrăvită de un artist
știi că-n spatele minunii
e-un inginer…”
Iarăși tăcere. „Hai, așa puțini sunt la peisagistică aici!?” Nu, domnule ministru. Poate sunt destui studenți și prea puțină răbdare pentru o serbare școlară cu pretenții de ceremonie universitară.
Sau poate publicul a înțeles că, în lipsa unei viziuni, orice rimă poate fi prezentată drept strategie.
Dar bomboana de pe coliva universitară a fost rectorul Jităreanu. Ministrul l-a poftit pe scenă. Rectorul a refuzat. „Nu?”, a întrebat nedumerit poetul ministerial, ca și cum tocmai i se stricase decorul și cineva uitase să-i spună că rectorii nu sunt recuzită.
A urmat strofa cu investițiile și Jităreanu, în care rectorul trebuia să fie răspunsul ghicitorii. Și atunci s-a văzut toată măreția momentului: universitatea avea rector, studenți și profesori; ministrul avea microfon, poezioare și convingerea că un public universitar așteaptă interactivitate de grădiniță.
Văcuța n-a dat lapte. AI-ul n-a dat răspuns. Studenții n-au dat replica. Rectorul n-a urcat pe scenă.
A rămas ministrul, singur, cu poezia lui și cu aplauzele imaginare ale unei săli care refuzase să participe la lecția demonstrativă.
Și cu Educația în postura nefericită de a asista la o scenă penibilă.
Dragoș Sîrghie
