Snobismul socialiștilor de caviar pare să fi atins, la botezul copilului – cu totul nevinovat de păcatele părinților – lui Alfred Simonis, o nouă culme a opulenței și a sfidării. Naș, nimeni altul decât Sorin Grindeanu, iar în jurul lor, întreaga protipendadă pesedistă, adunată într-o desfășurare de forțe financiare demnă de niște pașale ale huzurului. Pentru fastul petrecerii a fost adus și Al Bano, celebrul artist italian, al cărui onorariu pentru acest eveniment costă de asemenea o avere, deși nu a fost făcut public.
În același tablou al opulenței se înscrie și blana de șinșila purtată de Sorina Docuz, partenera lui Marcel Ciolacu, fostul premier despre care Marcel Boloș (altă lichea), fost ministru de Finanțe, a povestit că, avertizat asupra prăbușirii deficitului bugetar, i-ar fi răspuns că îl doare „în organul genital” de această problemă. Ciolacu a negat ulterior că ar fi rostit asemenea cuvinte. Blana, estimată în relatările presei la peste 14.000 de euro, dacă este autentică, completează decorul unei lumi în care austeritatea pare să fie rezervată exclusiv celor mulți.
Iată socialismul de caviar în toată splendoarea lui: lipitori cu papion, parveniți cu pretenții de aristocrație, baroni cu burțile ghiftuite și conștiințele înfometate. Oameni pentru care funcția publică a devenit rampă de lansare spre opulență, iar apropierea de putere, o formă de noblețe dobândită peste noapte. Au învățat să poarte haine scumpe, să închirieze strălucire și să confunde bogăția cu prestigiul. Le-a rămas însă o singură măsură a valorii: propria îmbuibare.
Într-o țară în care oamenii își drămuiesc pensiile, salariile și fiecare leu al gospodăriei, spectacolul unor asemenea petreceri capătă dimensiunea unei ofense publice. Sug seva unei națiuni, își clădesc confortul pe spinarea contribuabilului și își expun belșugul cu dezinvoltura unor învingători ai unei prăzi fără stăpân. Limuzine, palate, vacanțe exorbitante, ospețe și ifose de mari seniori alcătuiesc decorul unei lumi care pare să fi pierdut definitiv contactul cu realitatea celor mulți.
Toți sunt niște faraoni de mahala politică, ciocoi cu obrazul căptușit în nesimțire. Averi de împărați, rușine cât o căpușă și o foame de privilegii care pare să crească odată cu fiecare funcție ocupată. Își lustruiesc bogăția în vitrina sărăciei publice și se miră că lumea privește spectacolul cu revoltă. Adevărata lor blazonare poartă pecetea nerușinării, iar aristocrația pe care o revendică are drept stemă disprețul față de omul simplu.
Poporului îi rezervă, cu generozitatea unor urmași spirituali ai nomenclaturii ceaușiste, rolul de spectator și, mai ales, pe acela de plătitor. Oamenii să strângă cureaua, să accepte austeritatea, să suporte birurile și să privească de la distanță ospățul celor care le vorbesc, la fiecare ciclu electoral, despre solidaritate și sacrificiu.
Ar fi însă o mare eroare să credem că această maladie a huzurului politic aparține exclusiv PSD. Exemplare ale aceleiași specii se găsesc și prin PNL, AUR, UDMR, USR sau SOS. Fiecare partid își are propriile personaje cu apetit pentru funcții, privilegii și fast, gata să ocupe locurile rămase libere la masa puterii. În așteptarea unei noi reașezări politice, asemenea personaje își pregătesc, probabil, propriile nunți, botezuri și paranghelii, cu aceeași poftă de etalare și aceeași nepăsare față de cumpătarea cerută cetățeanului.
Până la urmă, marea primejdie a acestei clase politice este solidaritatea ei de breaslă, atunci când vine vorba despre păstrarea privilegiilor. Rivalitățile se sting, orgoliile se împacă, iar adversarii de ieri pot deveni comeseni de mâine. În asemenea împrejurări, numele partidului ajunge un simplu ornament, iar interesul public, o vorbă de campanie. Îi vedem cum se înfruntă la tribună și se recunosc la masa bună, cum își împart adversitățile în public și avantajele în culise.
De aceea, adevărata speranță stă în trezirea societății, în vigilența presei, în instituții care să cerceteze proveniența averilor și în răspunderea celor care administrează banul public. Luxul dobândit cinstit aparține vieții private; opulența alimentată din privilegii, trafic de influență sau risipă publică ține de răspunderea față de comunitate. Iar această răspundere trebuie să aibă nume, documente și consecințe.
Țara aceasta a obosit să mai fie ospătarul unei ciocoimi care își comandă desfătarea și îi trimite poporului nota de plată. A obosit să asculte predici despre austeritate de la oameni care confundă sacrificiul național cu propriul confort și solidaritatea cu obligația celorlalți de a le finanța huzurul.
Să sperăm că acest infern al aroganței, al imposturii și al huzurului instituționalizat se apropie de sfârșit. Va veni, până la urmă, și vremea socotelilor. Iar atunci, fiecare va trebui să răspundă pentru ceea ce a făcut cu încrederea oamenilor și cu banul lor.
Socialismul de caviar are un singur principiu: egalitate în discurs, privilegii la masă și nota de plată pentru popor.Iar când ospățul se va sfârși, să nu rămână în urma lui doar farfuriile goale și paharele de cristal, ci și răspunderea celor care au confundat țara cu propria lor moșie.
Căci nicio împărăție a ciocoilor de carton nu este veșnică, iar răbdarea unui popor, oricât de încercată, are și ea o ultimă filă.
Dumitru Sîrghie
