Ne-am obișnuit deja ca orice problemă la nivel internațional să aibă ecou, să nască opinii și dispute, până în cele mai de jos straturi ale societății românești. Așa că ar fi fost aproape imposibil să scape de „furcile caudine” ale românilor actualul conflict ruso-ucrainian sau, mai corect, ruso-occidental. Mai ales că este atât de aproape de noi și că rezultatul lui, indiferent care va fi, ne va influența într-un fel sau altul.
Întrebarea care se pune este de partea cui să fim. Orice om de bună credință ar zice de partea Ucrainei, care se prefigurează a fi o victimă sigură a Rusiei. Așa e românul mai sensibil. Și, totuși, sunt și dintre cei care se întreabă: dar de ce să fim noi de partea Ucrainei? Mai ales când ei, cei care-și pun această întrebare, sunt convinși că tot ce ni se întâmplă mai rău pe lumea asta vine de la americani sau, generic vorbind, de la occidentali.
Cei mai avizați, dintre cei care cred că nu ar trebui să susțină cauza Ucrainei, au și un argument solid: situația românilor de acolo. Să fim cinstiți cu noi și să recunoaștem, însă, că, până acum, nu prea ne interesa acest aspect. Acum, din dorința arzătoare de a găsi argumente împotriva Occidentului, căutăm și țapul ispășitor – atitudinea Kievului față de etnicii români. Și, da, nu este greu să afli că problemele cu care se confruntă minoritatea românilor din Ucraina nu sunt deloc puține. De la accesul la învățământul în limba maternă și utilizarea oficială a limbii române în administrație și justiție, până la reprezentarea parlamentară și păstrarea identității religioase.
Eu însămi am înțeles aceste probleme cu care se confruntă frații noștri, cu ocazia unei vizite de câteva zile în zona Cernăuților. Nu am uitat, deși au trecut aproape trei ani, cum s-au purtat vameșii ucraineni cu noi cei care veneam din România și, implicit, din Uniunea Europeană. Cum a trebuit să ascundem că ducem cărți de Istoria Românilor fraților noștri, motivând că mergem în pelerinaj la Mănăstirea Bănceni (nu că n-am fi fost și acolo). Cum ne-a fost anulată, în ultimul moment, vizita la un liceu românesc. Dar cred că cel mai dureros fapt a fost să vedem numele lui Ștefan cel Mare și al lui Eminescu scrise în limba ucraineană… Era să zic în limba rusă. Astfel, se mai naște o întrebare: dacă nu suntem de partea Ucrainei, înseamnă că suntem de partea Rusiei și a „neînfricatului” Putin? În această situație, sunt și argumente de a nu fi de partea Rusiei. Pentru că istoria ne-a învățat că nouă, românilor, ne-a fost rău, când Rusia a fost puternică. Pentru că, indiferent în ce secol și mileniu ne aflăm și cine este la putere la Moscova (și de vreo 20 de ani tot știm), Rusia nu a abandonat Testamentul lui Petru cel Mare, de a avea ieșire la toate mările lumii. Așa se face că, potrivit oricărei definiții a agresorului din Dreptul Internațional, Rusia este considerată un agresor.
Cred că nimeni nu a uitat cele mai recente „argumente”: Transnistria, Crimeea, Donbas… Pentru că, în Ucraina, sunt și frații noștri și, în condițiile unui atac rusesc, și ei, ca cetățeni ucraineni, s-ar afla în fața gloanțelor rusești. Care ar fi, oare, viitorul Republicii Moldova, cu un vecin atotcuprinzător? Pentru că, în cazul în care Rusia ar invada Ucraina, instalând un guvern prorus, situația românilor de acolo ar fi departe de a fi una mai bună, dacă nu chiar s-ar înrăutăți considerabil.
Cu toate argumentele pro și contra, întrebarea a fi sau a nu fi de partea Ucrainei rămâne. Iar răspunsul nu-l va putea da decât istoria.
Prof. Elena Sîrghie
Nu va mai bateți capul, nu o sa fie niciun război! Sunt de fapt același popor. Tot ce se vehiculează prin media,este o falsă problema!