De vreo câțiva ani buni, în țara noastră își face de cap un virus uluitor, care s-a adaptat perfect, rezistând tuturor tratamentelor cu care s-a încercat eradicarea lui. Este vorba de virusul incompetenței, care apare pe fondul unui stres prelungit. Este un virus emoțional, depistat de specialiștii americani în probleme de sănătate, studiind comportamentul oamenilor în timpul ultimului proces de restructurare a întreprinderilor americane, când majoritatea directorilor au fost înlocuiți cu alții noi. Virusul se propagă de sus în jos, de la nivelul conducerii până la cei cu funcțiile cele mai mărunte, cu efecte până la ultimul angajat. Virusul, care este real și nu o simplă metaforă, îl atacă mai întâi pe director, și de la el se transmite pe toată scara ierarhică.
Directorul incompetent este deci primul bolnav. Din păcate însă, în loc să fie înlăturat de la primele semne ale bolii, este păstrat în funcție, riscându-se însăși soarta instituției. Iată cum arată o instituție atacată de virusul incompetenței: oamenii parcă se molipsesc de un umor caustic, un flux continuu de plângeri, resentimente, mentalitate de genul „eu și nu altul”, suspiciune, frecvente blocaje comunicaționale, oboseală continuă și în creștere, anxietate, frică, intoleranță, resemnare, antagonism și disperare. Sunt trăsături care oricând se pot regăsi într-un portret al întregii societăți românești, exasperate de faptul că, de mai bine de un sfert de veac, conducătorii ei nu reușesc să o așeze pe un făgaș normal de evoluție.
Prezența acestui virus poate fi ușor constatată la nivelul oricărui tip de organizație, inclusiv, bineînțeles, la nivelul partidelor politice. Aici, poate chiar mai ușor decât oriunde, având în vedere febra electorală de care sunt cuprinse. Și care crește de la o zi la alta, mai ales în condițiile în care nimeni nu se gândește să-și administreze aspirina bunului simț, care să-i mai atenueze un pic pornirea către minciună și demagogie. Măcar câte o jumătate de pastilă, și tot ar fi ceva. Așa, vedem în continuare cum partidele politice se dedau la aceleași practici prin care au reușit să ne fure voturile în toate ciclurile electorale de până acum. Întîmplarea cu Ludovic Orban, fostul candidat șpăgar al PNL la primăria Capitalei, ne demonstrează o dată în plus că năravul din fire n-are lecuire.
Și dacă, în politică, bun simț nu e, nici logică nu e. Păi unde este logica la un partid de asemenea anvergură națională precum PNL, care nu reușește să vină cu un candidat propriu, ci cu unul de împrumut? Sau, dacă există o logică, aceasta nu poate să fie decât strâmbă, căci lui Marian Munteanu haina de primar general nu i se potrivește în niciun fel, oricât de mulți croitorași viteji roiesc acum pe lângă el. Cât despre PSD și apendicele său UNPR, ce să înțelegem din faptul că, pe televiziuni, toți reprezentanții acestor partide critică Guvernul Cioloș, îl fac cu ou și cu oțet, dar tot ei, în Parlament, înghit această salată de crudități expirate? De asemenea, PSD și UNPR se laudă că au lăsat la cheie un proiect al salarizării unitare, pe care însă Guvernul Cioloș și-a permis să nu-l ia în seamă. Dar ce-i împiedică pe social-democrați și pe progresiști, care dețin majoritatea în Parlament, să dea de pământ cu un guvern atât de incompetent?
Ceea ce înțelegem însă foarte bine este că, în flăcările de la clubul bucureștean „Colectiv”, au ars nu numai viețile unor tineri nevinovați, ci și ultimele urme de credibilitate ale acestei clase politice. Care, cu această cumplită ocazie, și-a băut ultima cafea. Iar ceea ce vedem acum, zvârcolindu-se în prologul campaniei electorale, nu reprezintă altceva decât o apă chioară aruncată peste zațul din fundul ceștii.
Constantin Smedescu
