Reluăm șirul interviurilor acordate ziarului nostru – LINIA ÎNTÂI – de către Adrian MEDVEDI, un prieten al Slatinei, etnic român, care s-a înrolat voluntar în armata ucraineană, pentru a-și apăra țara de invadatorii ruși.
Adrian, tu ești unul dintre etnicii români care s-au înrolat voluntar pentru apărarea țării adoptive, luptând împotriva ocupanților ruși. Din informațiile pe care le ai, poți să ne spui dacă și alți etnici români ți-au urmat exemplul? Cam câți, pe întreg teritoriul ucrainean?
În primul rând, aș vrea să vă mulțumesc pentru atenția acordată situației din Ucraina și să vă spun că, la fel ca mine, sunt zeci și sute de etnici români, care au fost sau încă sunt pe front, apărând libertatea și democrația.
Nu dețin informații referitor la câți etnici români sunt în rândurile Armatei Ucrainene din întreaga Ucraină, dar pot să menționez că din fostul raion Herța, care acum este împărțit în două comune, Herța și Ostrița, în prezent, pe front, sunt câteva sute de persoane. Pentru informație: fostul raion Herța avea înainte de război în jur de 30 mii de locuitori.
Am aflat dintr-un ziar românesc faptul că te-ai retras la vatră. Te-ai întors de pe front… ACASĂ, cu litere mari… Povestește-ne, pe scurt, secvențial, momentele de foc, prin care ai trecut, de la înrolare, până la demobilizare…
Da. Sunt ACASĂ… Dar am rămas mereu cu gândul la camarazii care au rămas pe linia frontului. În ceea ce privește momentele grele prin care am trecut, împreună cu colegii, sunt multe, dar îmi amintesc tot timpul de rănirea gravă a unui camarad, chiar în prima zi de misiune. Ne pregăteam să plecăm spre altă localitate eliberată și unul dintre colegii mei a călcat pe o mină antipersonal și și-a pierdut piciorul. A fost un șoc pentru toți, pentru că nenorocirea s-a petrecut chiar în mijlocul nostru.
În acea localitate, am intrat după patru ore de la eliberarea ei. Era noapte, târziu, întuneric, de nu vedeai mâna întinsă. Totul era minat. Am avut noroc de comandantul de campanie care este un profesionist, că am rămas toți vii în acea noapte. Dimineața, am format grupuri de cercetare și am inspectat tot satul. În tranșee, pe marginea drumurilor încă zăceau cadavre ale rușilor. Școala care a slujit ocupanților ca bază era minată, în întregime. Peste tot erau mine antipersonal, aruncate din rachete de tip casetă. În câmp, zăceau bovine cu picioare fracturate de mine…
Au urmat luni de ploi și noroi îmbibate cu tiruri de artilerie zilnice… Într-o zi, după un nou tir de artilerie, auzim prin stația radio că avem un mort… Prima întrebare a fost: CINE? Când ne-au transmis am fost șocați, deoarece era un camarad, un medic care avea un fiu vitreg, cu care chiar eu făceam schimbul. A fost foarte greu să-l anunțăm de tragedia întâmplată.
Pe parcurs, am început să discutăm cu localnicii care nu s-au refugiat, că nu aveau unde să locuiască și aveau bătrâni pe care-i îngrijeau. Ei ne-au povestit de atrocitățile făcute de ocupanți timp de șase luni. Nu aveau dreptul să părăsească localitatea, nu puteau cumpăra nimic cu grivne (valuta ucraineană). Practic, au supraviețuit consumând doar ceea ce produceau în propria gospodărie. Au mai povestit cum au intrat coloanele de tancuri și blindate, atât de multe că au trecut, încontinuu, două zile și jumătate. Apoi ne-au spus cum au fugit acei ocupanți, abandonând tehnica militară și munițiile, furând din gospodăriile oamenilor orice mijloc de transport, de la biciclete, până la tractoare, cum au transportat luni de zile grânele din hambarele firmelor agricole din zonă, cum au furat toată tehnica agricolă, cum au făcut să dispară fără urme bărbați, femei, copii…
Sunt foarte multe de povestit, dar important este să înțelegem cu toții că nu noi am atacat un alt stat! Noi am fost atacați și trebuie să ne apărăm familiile și casele noastre.
În ce relație e viața cu moartea, pe front?
De multe ori, am avut momente, când încercam să mă împac cu gândul că nu îi voi mai vedea pe cei dragi – familia, prietenii, colegii. În acele momente, înțelegem altfel viața și sistemul de valori. Lucruri care până atunci păreau importante au trecut pe planul doi. Foarte importanți, în asemenea momente, sunt camarazii care și ei erau la fel de obosiți psihic, dar niciodată nu pierdeau simțul umorului, un umor specific militarilor, care ne ținea pe toți ca după un scut.
Care-i psihologia soldatului etnic român, care luptă pentru Ucraina, luând în considerare faptul că istoria ne-a pus pe noi, românii, în situația de a considera această țară oarecum inamică? Ca profesor și om de cultură veritabil, poți să ne lămurești în această privință…
Psihologia soldatului etnic român este aceeași cu a celui etnic ucrainean sau polonez, sau maghiar, sau de orice altă naționalitate, care locuiește în Ucraina, deoarece cu toții avem un dușman comun – Rusia – care a venit peste noi, iarăși. Eu îmi amintesc foarte bine de ce îmi povestea bunica. Ce au făcut rușii în ’40 și apoi până în 1991 – cum au fost deportați bunicii noștri, cum au fost șterse de pe fața pământului localități întregi, cum și-au bătut joc de noi, în timpul Uniunii Sovietice ș.a.m.d. De aceea, nimeni nu-și dorește să devină iar sclavul Rusiei. Cu toții luptăm pentru libertate, dreptul la exprimare și la gândire, la dezvoltare…
În sfârșit, ești ACASĂ Adrian, lângă minunata ta familie… Ce traume și spaime ți-au rămas în suflet, de pe front?
Traumele ce mi-au rămas, în urma celor 14 luni de armată, nu se compară cu traumele fizice ale celor care au fost răniți, cu traumele psihice le a celor care au fost prizonieri sau ale celor ce și-au pierdut soții, tații, feciorii… Mă trezesc în fiecare noapte în jurul orei 3, stau câte o oră și nu pot adormi, reacționez nervos la zgomote, la ceartă. Am o problemă mai veche cu coloana care, în această perioadă, s-a înrăutățit. Dar cel mai important lucru este că sunt viu și sunt alături de familie, ceea ce le doresc și camarazilor mei.
Spune-ne dacă, în perioada frontului ai avut alături un model, un erou, care te-a inspirat și te-a încurajat confratern. Dacă da, cine este acesta și cum îl descrii?
Da. Au fost mai mulți, dar aș vrea să vorbesc de comandantul nostru de campanie, care este un militar profesionist și care a avut grijă de noi ca de copiii lui. Niciodată nu ne-a trimis undeva, până nu mergea el în cercetare. Tot timpul a încercat să ne dea sfaturi cum să supraviețuim, în diferite momente, ne-a susținut moral, pe fiecare în parte, cu toate că eram peste o sută de persoane. Datorită lui sunt azi viu și lângă familie. Din păcate, nu pot să-l numesc din motive bine înțelese.
Cu siguranță, îți vei relua misiunea de șef al Secției de Cultură a primăriei Comunei Herța, din Regiunea Cernăuți. Se poate face cultură în vremuri de război? Bunăoară, tu ce planuri culturale ai acum în minte?
M-am întors la locul de muncă și conduc Direcția Cultură și Turism din cadrul Primăriei orașului Herța. Situația în sfera culturii e foarte grea, deoarece mulți dintre lucrători au plecat pe front sau au plecat peste hotare. Însă nu pierdem curajul și reușim să rezistăm încercărilor. Păstrez relațiile cu parteneri din România, Republica Moldova și sperăm să revenim la normal, odată cu pacea.
Adrian, dă o definiție, pe nerăsuflate, Păcii, și promite slătinenilor că vei reveni curând pe plaiurile lui Pan. M. Vizirescu (care a fost ,,profesor de emoții estetice” la Liceul Militar din Cernăuți), ca să continuăm ce-am început, înainte de pandemie și, apoi, înainte de război, acel pod cultural, pe care le-aș numi acum, generic, „De la Cernăuți la Slatina și… înapoi”.
Pacea este atunci când ești liber. Dar, pentru libertate, trebuie să lupți. Promit că ne vom revedea cât de curând posibil. Îmi doresc foarte mult acest lucru…
A consemnat Dumitru Sîrghie
