În cancelaria liceului pe care l-am absolvit, dincolo de faptele frumoase, a existat și un obicei ticălos, sau altfel spus, o practică dementă. Elegant, s-ar zice că obiceiul era nelegal, inuman și antipedagogic. Nu sunt cuvinte grele. Lucrările derulate acolo erau fapte grele și urâte. Atunci, era un grup foarte mic de doamne profesoare (două, maxim trei), însuflețite de soția domnului director, care desigilau scrisorile elevilor (elevelor), venite pe adresa liceului.
Intuiți probabil că renunțarea la opțiunea corespondenței, pe adresa de domiciliu sau a gazdei, presupunea, din start, și niște abordări sensibile, în conținutul scrisorilor. Să zicem că dăscălițele făceau această operație, dintr-o înaltă responsabilitate profesională, de a veghea la buna reușită a tinerilor, în viață. Să fi fost vigilența partidului ? Să mai presupunem că existau, în capetele dumnealor, alte motive rezonabile ce atenuează josnicia obiceiului. Poate credeau că, la vârsta liceală, mintea tinerilor se poate rătăci ușor și ei pot fi împinși pe drumuri periculoase. Cu siguranță că doamnele își puteau motiva gestul, folosind argumentele dumnealor. Însă, orice explicație sau justificare, este alunecoasă, în ambele sensuri.
Dar, e foarte trist că, după desigilare, atmosfera din cancelarie devenea incandescentă și animată, datorită discuțiilor aprinse, prin dezbaterea teatrală sau prin citirea declamată a scrisorilor. Doamnele, intrau apoi, în sălile de clasă, și începeau tirul unor apropouri greu descifrabile pentru majoritatea prezentă. Bineînțeles că persoana vizată intercepta mesajul și avea sufletul răvășit. Elevul (a) purta o povară grea, deoarece era umilit verbal și faptic, cu note necorespunzătoare, condimentate cu amenințări. Comentariile dubioase de la nivelul catedrei, alimenta suspiciunea printre colegii de clasă. Era o manevrare siloasă și cu gust infect. Câteodată, se crea impresia unui pericol de infectare colectivă, ce dădea dreptul la prevenție sanitară. Cu această ocazie, erau călcați, cu picioarele, și mugurii unor sentimente, din grădina adolescenței. Pe un alt palier, au fost elevi excluși din școală și s-a ales praful, nu se mai știe nimic despre ei. Morala utecistă trebuia să rămână imaculată și părinții să creadă într-un anumit Dumnezeu.
Majoritatea profesorilor se comporta corect, ca persoane cerebrale și nu agreau circul spectacolului cu citirea scrisorilor, circ care se finaliza, uneori, cu sancțiuni extreme. Un tânăr profesor venit în liceul nostru, direct de pe băncile amfiteatrului universitar, a însoțit echipajul olimpic al școlii, la etapa regională. Grupul, fiind foarte restrâns, a favorizat posibilitatea unui dialog sincer, între profesor și olimpici. Dânsul ne-a mărturisit că se simțea deranjat de spectacolul făcut, în cancelarie, pe tema scrisorilor. Într-un moment adecvat, le-a spus colegelor, pe un ton prietenesc, că violarea corespondenței se pedepsește, conform legilor în vigoare. Recomandarea făcută n-a avut niciun efect, deoarece venea de la un profesor stagiar, străin de localitate (chiriaș) și fără multă experiență în cariera didactică. Doamnele în cauză erau burdușite de pedagogie, cu locuințe personale și cu domiciliul definitiv acolo.
Atunci, eram în clasa a noua și, în următorii trei ani, nu s-a schimbat aproape nimic, vizavi de corespondența elevilor. Totuși, ceva s-a modificat, fiindcă s-au constatat mai puține dezbateri publice, pe seama scrisorilor. Situația devenită puțin mai tolerantă, era consecința faptului că elevii își luaseră măsuri de protecție și renunțau la purtarea corespondenței, pe adresa școlii. Dar, năravul doamnelor profesoare exista în continuare și se conserva sub protecția mascată a conducerii. Directoratul nu se cobora la nivelul de jos, al unor mărunțișuri. Doamnele, participau activ la luarea marilor decizii și nu trebuiau deranjate.
A fost ceva jalnic și e greu de comentat, cum puteau niște ființe să terfelească sentimentele curate ale unor tineri. Imaginați-vă grija cu care concepea și redacta atunci, elevul, o scrisoare de dragoste (nu existau telefoane, nu internet etc.). Căuta și găsea niște fraze care îi erau dragi, care făceau parte din averea lui sentimentală. Era sfâșietor să auzi propozițiile tale nevinovate, rostite cu batjocură în fața tuturor, din clasa respectivă. Băieții demonstrau a fi mai tari, însă fetele erau terminate. Dacă cineva ar fi fost bolnav, putea să moară din cauza șocului emoțional. Cât timp am fost eu în liceu, n-a murit nimeni, dar, mai târziu a murit cineva. Eram student, atunci când s-a întâmplat nenorocirea. Pe scurt, scenariul cumplitului eveniment ar putea fi anticipat, aproximativ după comentariile anterioare, însă, au existat și alte motive colaterale care s-au conjugat. Fiul unui pădurar, tânăr licean, în clasa a zecea, îndrăgostit și neînțeles, nici de părinți, nu rezistă cumplitelor șocuri și își pune capăt zilelor cu arma de vânătoare a tatălui.
Mult mai târziu, peste mulți ani, liceul din localitate începe să poarte numele fostului director. (Liceul îl înființase cu mari eforturi alt director și, după prima promoție de absolvenți, a renunțat la funcție din cauza infirmității, oferind accesul noului personaj)
La sfârșit, scuze și păreri de rău, iar despre morți, numai de bine.
Prof. Teodor NEDELEA
