La 67 de ani de când a urcat prima dată pe scenă, Nichita Dragomira, unul dintre cei mai importanți coregrafi și promotori ai dansului popular românesc, rememorează, într-un dialog exclusiv cu ziarul Linia Întâi, legătura sa profundă cu Republica Moldova și cu Ansamblul Național Academic „Joc”. În pragul aniversării a 80 de ani de la înființarea celebrului ansamblu de peste Prut, „călușul” coregrafiat de Dragomira rămâne simbolul viu al unei fraternități spirituale care sfidează timpul și granițele.
– Domnule Nichita Dragomira, tocmai v-ați întors din patria soră Moldova, de peste Prut. Povestiți-ne cum ați pătruns, pentru prima dată, în universul folcloric al Republicii Moldova!
Așa cum se întâmplă lucrurile mari, totul a pornit aproape firesc. Puțină lume știe, dar după Revoluție, nu mai țin minte exact anul, am colaborat cu regretatul Paul Matiu – Dumnezeu să-l odihnească –, și am fost cu Călușarii de la Vâlcele la un concurs la Costinești. Acolo, era și Vladimir Curbet, fondatorul Ansamblului Academic „Joc”, în concediu. Când a auzit că e vorba de folclor autentic, sângele lui moldovenesc l-a adus direct la spectacolul nostru. I-a plăcut enorm ce a văzut la „Colelia Vâlcele” – ansamblul nostru – și a fost foarte impresionat.
La vremea aceea, noi știam puține lucruri despre artiștii din Basarabia. Dar Curbet m-a căutat ulterior, și marele prieten comun, coregraful Puiu Vasilescu, mi-a spus clar: „Niki, ai grijă! Acolo, la Chișinău, e lucru de speriat când vine vorba de stil și precizie. Nu-i ușor să păstrezi stilul de Vâlcele în acel mediu atât de profesionist.” Și am zis: „Ce-o fi, o fi!”
– Cum a decurs acea primă colaborare?
M-am urcat în tren și am ajuns la Chișinău. Oamenii erau extrem de receptivi. Dacă nu interveneam eu să ajustez elemente de stil, în patru zile învățau tot. Aveau deja o bază solidă – liceul de coregrafie și Academia de Balet. Receptivitatea lor era ieșită din comun. Dar provocarea a venit la lucrul pe detaliu stilistic. Am stabilit cu Curbet: „Mâine facem doar figura asta, până iese perfect.”
Mi-au luat cazare pe șase zile, „mai mult decât lui Moiseev”, a glumit Curbet – se referea la celebrul Igor Moiseev, care montase acolo o suită în patru zile. Eu i-am zis: „În șase zile, abia îi învăț să se încalțe și să țină ciumagul cum trebuie!”
– Ați menționat ciumagul. Ce semnificație are, dincolo de simbolul său tradițional?
Mulți cred că este o armă, simbol al sabiei. Dar, în căluș, ciumagul este sprijin. E sprijinul dansatorului, când trebuie să ducă o figură dificilă la capăt. Este și util, nu doar estetic. Acesta e adevărul profund despre el.
– Cum a fost primită coregrafia dumneavoastră la Chișinău?
La final, vizionarea s-a făcut cu prezența ministrului Ungureanu – era academie de stat. Se întâmpla în 1994. A fost o vizionare fulminantă. Apoi, la primul spectacol cu Călușul în scenă, am fost invitat cu toată familia. Președintele Snegur mi-a dăruit o pușcă de vânătoare marca Tulla – o am și acum. A fost o atmosferă de prietenie profundă și recunoaștere.
– Ați fost prezent la multe aniversări ale Ansamblului „Joc”. Ce ați regăsit acum, la cea de-a 80-a?
La cea mai recentă aniversare, m-au chemat din nou. Am fost invitat de onoare. Și da, am văzut că lucrarea mea, Călușul, era păstrată structural și coregrafic. Dar, cum e firesc, după trei decenii, unele nuanțe de stil se pierd. Am promis solemn că îi voi ajuta, prin câteva repetiții, să recupereze acele elemente autentice. Mi-au spus clar: „Generația asta merită un etalon adevărat.”
– Există o critică, uneori, legată de modul în care Ansamblul „Joc” interpretează folclorul românesc. Ce răspundeți celor care spun că ei „modifică” folclorul?
E o confuzie frecventă. Ansamblul „Joc” nu este un ansamblu folcloric tradițional. Din cauza istoriei, ei nu mai au folclor autentic, viu, în comunități. Doctrina lor artistică presupune valorificarea folclorului, ca punct de plecare pentru spectacole scenice, de mare rafinament. Așa au făcut și Maria Tănase, și Dumitru Fărcaș, și Gheorghe Zamfir. Nu putem să-i judecăm cu măsura satului tradițional. Ei fac artă profesionistă, modernă.
– Cum v-au primit „frații noștri” moldoveni?
Așa cum doar moldovenii știu să primească: cu sufletul deschis, cu bucurie sinceră. După 67 de ani de scenă – pe care îi împlinesc luna asta –, să auzi: „Știu cine sunteți, mă bucur că vă cunosc” – e cea mai frumoasă răsplată.
– Călușul a devenit și la Chișinău o emblemă a unității culturale?
E suficient să ne amintim ce spunea Grigore Vieru, prietenul meu drag: „Tot ce respiră, transpiră și dăinuie în conștiința națională există din plin la Chișinău.” Ansamblul „Joc” a devenit un ambasador plenar al spiritului românesc.
N.R.
Povestea maestrului Nichita Dragomira nu este doar istoria unui dansator desăvârșit, ci a unei punți vii între generații, regiuni și conștiințe. Într-o epocă în care tradiția riscă adesea să fie redusă la decor, prezența sa inspiratoare, atât în țară, cât și peste Prut, ne reamintește că dansul românesc autentic este nu doar expresie artistică, ci și formă de identitate vie, transmisă cu har și jertfă.
Dumitru Sîrghie-Mitif
